Cine au fost hitiţii?

Hitiţii joacã un rol important în Vechiul Testament, numãrându-se printre grupurile etnice care s-au stabilit în Ţara Canaanului. Indo-europeni, ei întemeiazã cu 2000 de ani înaintea erei noastre un puternic imperiu. Cine erau aceşti hitiţi, de unde veneau şi ce rol au avut ei în istorie?

Hitiţii ne-au oferit destul de multe mãrturii pe baza cãrora sã ne facem o pãrere, ca de pildã multitudinea de scrieri furnizate de bibliotecile capitalei Hattuşaş (Bogaz-Köi). Înainte de stabilirea populaţiei venite din nord în Asia Micã se vorbea în zonã hatti, adicã mai vechea limbã neindoeuropeanã, care în mileniul al II-lea ajunge limba preoţilor şi diplomaţilor. În afarã de hitita cuneiformã, mai avem de-a face şi cu alte limbi, precum hitita hieroglifica, palaita, luwita, ce încã provoacã discuţii filologice aprinse. Pluralitatea dialectelor duce la concluzia cã au existat mai multe valuri de migraţie, punctul de atracţie fiind inima Anatoliei. Ceea ce putem scrie nu este decât o istorie parţialã a marelui imperiu de la Hattuşaş, ai cãrui fãuritori au adus cu ei cuneiformele din Siria şi care în relatiiile cu celelalte puteri le garanta siguranta diplomaticã.

Hattuşaş, situat în bucla Halys, nu ar fi devenit un centru atât de puternic fãrã intervenţiile energice ale regilor hitiţi. Marele cuceritor Sargon este de amintit în povestea hittitã, dar imperiul sãu de sub semnul lui Zababa, zeul sãu tutelar, dureazã puţin. Nepotul sãu, Naram-Sin, trebuie sã facã faţã unei coaliţii de 17 de regi. Dupã prãbuşirea imperiului akkadian se întemeiazã un nou imperiu, supus celei de-a treia dinastii din Ur (~2050-1950) şi mãrginit de Amurru (Siria), ceea ce prilejuieşte relaţii între sumerieni şi hitiţi;de altfel corespund şi sistemele de scriere. Pe de altã parte, Sulghi, al doilea rege din dinastie, înaltã un templu pentru zeii Sullat şi Hanis, ale cãror nume tipic hitite înseamnã “luptã” şi “controversã”. Uzanţa celor doi zei ai dreptãţii poate face referire şi la faptul cã hitiţii au contribuit considerabil la istoria dreptului, asta şi datoritã faptului cã legile hitite sunt mai apropiate codurilor vechi decât este codul lui Hammurabi.

Se pare cã Vechiul Testament are dreptate când citeazã pe hitiţi printre popoarele stabilite în Siria şi în Tara Canaanului, în epoca lui Abraham. Istoria hititã, privitã în ansamblu, pare o luptã continuã pentru acapararea celor douã capete de pod (oraşele Karkemiş şi Alep) spre “secera mãnoasã”, adicã fâşia verde care se întinde din Mesopotamia, prin nordul Siriei, ajungând în Palestina. Hattuşil I consolideazã marele regat al Alepului, pe care fiul sãu Mursilis îl distruge într-o campanie disciplinarã care îl duce pânã în Babilon. Se urmãrea intimidarea populaţiilor de la graniţã pentru a asigura stabilitatea imperiului cu centrul la Hattuşaş. Puterea acestui oraş i-a venit prin moştenire, dupã ce fusese pârjolit şi pustiit de locuitorii oraşului vecin, Kussar.

În ciuda dezastruoaselor începuturi, regii din Hattuşaş s-au considerat mereu urmaşii legitimi ai suveranilor din Kussar. Regele Kussarului, Pithana, precum şi fiul sãu Anittas, procedeazã prin 1800 a.Hr. la crearea unui stat centralizat din oraşele-state. Ei mai cuceresc Nesa, Zalpa, Purushanda şi Zalatiwar. Anittas voia sã fie un suveran de tip oriental, dar obiceiurile de genul parcului zoologic nu s-au putu încetãţeni. Urmaşii lui Anittas rãmân mai departe regii Kussarului, chiar şi Hattuşil, care a ales urmãtoarea capitalã (1680-1650 a.Hr.). acest suveran ne surprinde prin testamentul sãu politic, de o calitate literarã deosebitã şi un stil personal deosebit. Este ca un fel de oglindã a suveranului, o expresie a ceea ce hitiţii înţelegeau prin rege bun şi rãu, a felului în care concepeau educaţia prinţilor. De exemplu, prima calitate este capacitatea de luptã. Apoi, regele trebuia sã lege legãturi doar cu membrii curţii. Modestia şi cumpãtarea sunt la loc de cinste. De notat este cã orãşenii şi ţãranii nu erau pe lista persoanelor respectate de suveran. În schimb, zeii trebuie cinstiţi constant prin ofrande. Singur textul lui Hattuşil ne-ar fi arãtat cã exista o bogatã literaturã hititã, în care regii nu sunt doar asociaţi bãtãliilor, ca în cazul sumerienilor şi asirienilor, dar avem ocazia sã descoperim şi nişte trãsãturi de caracter.

Despre nepotul lui Hattuşil, Mursilis (~1620-1590), se ştie cã a supus oraşul Alep, dupã care a pornit spre Babilon. Lipsesc din epocã cronicile şi tratatele, ignorându-se mai ales motivul asasinatului sãu. Oricum, obiceiul ca regele sã-şi desemneze succesorul se dovedeşte a fi un pericol când acesta nu era fiul cel mare. Spre finele imperiului vechi, Telipinu introduce linia bãrbãteascã directã, punând capãt arbitrariului. Preambulul legii de succesiune este primul document oficial hitit care ne-a parvenit. Telipinu este totodatã şi primul care rege care a semnat un tratat cu statul vecin Kizzuwatna.

Perioada neagrã marcheazã tranziţia cãtre noul imperiu. Orientul Apropiat este cuprins de invazii, printre care şi enigmaticii hicsoşi. La Hattuşaş nu are loc o pãrãsire a tradiţiei, regele Tudhalijas al II-lea urmând politica predecesorilor şi restabilind tutela asupra oraşului Alep cu ajutorul egiptenilor. Dar dezvoltarea regatului Mitanni împiedicã hitiţii sã profite de pe urma anexãrii de teritorii. Nici la vest situaţia nu e mai strãlucitã:acolo se dezvoltã Arzawa, dar nu foarte mult datoritã intervenţiei unor regi hitiţi.

Odatã cu domnia lui Suppiluliuma (1375-1335), Hatti este recunoscut ca mare putere şi inclus în relaţiile diplomatice internaţionale. Suveranul poartã titlul de mare rege. Marii regi se numesc fraţi între ei şi încheie acorduri bazate pe reciprocitate, de la acordul de alianţã pânã la supunerea militarã. Vasalii trebuie sã aparã în fiecare an la curtea din Hatti, iar regii de oarecare importanţã pot trimite reprezentanţi. Între marii regi se schimbã daruri. Întotdeauna la redactarea vreunui contract se ia ca martor o armatã de zei. Nu e doar o simplã formalitate, pentru cã hitiţii chiar credeau cã încãlcarea oferã nu doar un pretext de cotropire adversarului, ci se rãzbunã chiar în propria ţarã, prin apariţia vreunei epidemii. Ceea ce este tipic hitit în tratate este preambulul. Acesta constã în general dintr-un rezumat succint, de obicei stilizat, al tuturor evenimentelor care au precedat semnarea sa. Asta dovedeşte nu numai cã hitiţii aveau simţ istoric, dar şi cã aveau convingerea cã un contract ar putea fi respectat doar dacã se pune în context.

Cronicile hitite trebuie considerate un apel la raţiunea cititorului şi o dare de seamã pentru divinitate. Partenerul contractual este divinitatea protectoare a scribului, care determinã scrierea. Analele se deosebesc de cele egiptene sau babiloniene nu numai prin realismul lor, ci şi prin sentimentul propriei neputinte a cronicarului. Rareori regele îşi atribuie succesele propriilor sale merite, ci se considerã mai degrabã un executant. Şi în anale gãsim tot felul de dialoguri vii, discursuri citate sau corespondenţã povestitã. Şi ce-a de-a treia sursã de care dispunem, corespondenţa şefilor de stat, foloseşte acceaşi tacticã a apelului cãtre raţiune, cuprinzând povestioare, anecdote, scrisori şi divertismente. Între decret, tratat, anale şi scrisori nu existã vreo deosebire fundamentalã. Cel care diferã este stilul scribului, conferind documentelor o valoare deosebitã.

Suppiluliuma este fãrã îndoialã cel mai strãlucit rege hitit, curajos, vioi, hotãrât. Poziţia pe care acesta o creeazã în Siria de nord rãmâne solidã. Cel mai periculos vrãjmaş din est era imperiul Mitanni, cel al huriţilor, de la care hitiţii se pare cã au preluat o dresurã de curte. Din imperiul Hurri nu a rãmas mare lucru, nu atât din vina lui Suppiluliuma cât din cauza disensiunilor interne, dar a fost benefic pentru hitiţi pentru cã din rãmãşiţe a fost creat un stat-tampon faţã de Asiria în ascensiune. La graniţele ţãrii au fost create state prietene şi vasale. Regele hitit nu era însã tipul de suveran care sã acţioneze dupã calcule. Atunci când vãduva lui Tutankhamnon îi cere pe unul din fii ca soţ, acesta amânã decizia, nedoring aventuri ensigure, numai cã Egiptul ia contramãsuri.

Fiul lui Suppiluliuma, Mursilis, restabileşte sãrbãtorile religioase neglijate, pacificã provinciile dizidente, dar continuã şi luptele est şi nord. În vremea sa are loc o epidemie de ciumã, regele fiind lovit şi de afazie nervoasã, ceea ce îi prilejuieşte scrierea de rugãciuni, ca expresie a zbuciumului personal. Analele regelui sunt mai mult justificãri faţã de divinitate. Nu lipseşte vorbirea directã, dar lipsesc originalele comparaţii cu lumea animalã, anecdotele şi exemplele pline de învãţãturã. Evenimentele sunt expuse strict cronologic şi povestirea se bazeazã pe o anumitã schemã, în care se contureazã ce e deosebit şi esenţial.

Dintre toti regii hitiţi, Muwatallis (1306-1282 a.Hr.) ar fi avut cele mai multe motive sã-şi scrie memoriile, dar n-a fãcut-o. In analele fratelui sãu ne apare drept o fire blândã, paşnicã. Si egiptenii au o pãrere bunã despre el. În vremea sa Egiptul era principalul adversar, conflict ce însemna doar un capitol oarecare în istoria agitatã a marilor regate din Asia de vest. Pe la 1300 a.Hr. Sethos I ajunge pânã la Kadeş şi se laudã cu o victorie asupra lui Muwatallis. Dar 14 ani Kadeş rãmâne hitit, şi precarul echilibru probabil cã ar fi continuat dacã Ramses al II-lea nu ar fi atacat în 1286 a.Hr. Urmãrile bãtãliei nu sunt tocmai dovada unei victorii egiptene. Kadeş rãmâne tot la hitiţi şi abia în 1278 a.Hr. se semneazã celebrul tratat între Hattuşil şi Ramses al II-lea.

Dupã Muwatalis mai urmeazã o serie de regi precum Hattuşil al II-lea, Mursilis al III-lea sau Hattuşil al III-lea, dupã care puterea imperiului Hatti ia sfârşit. Tudhalijas al IV-lea ridica sanctuarul de la Yazili-Kaya, expresie a unei înfloriri culturale, dar lipsa de putere a imperiului devine evidentã. La începutul secolului al XII-lea a.Hr. Hattuşaş este ars pânã în temelii. Capitala este distrusã sub sabia popoarelor mãrii, dupã care printre ruine se vor instala frigienii. Dar se opreşte aici istoria hititã? Textele pomenesc de douã ţãri, Malatia şi Karkemiş, pe care le numesc Marele Hatti. Atât de mult nu s-a schimbat situaţia în Asia Micã. Numai vechiul centru al imperiului hitit este ocupat de popoare indo-europene ce înainteazã treptat. Spre sud se extinde o vastã regiune hititã, tabalul. Spre est urmeazã Meliddu, Kumuhu, Gurgum, Samal şi Que, iar spre Siria Karkemis şi Alep. Dacã presupunem cã regii au redactat inscripţiile în hititã pentru populaţie şi nu un grup restrâns de cãrturari, regatele acestea sunt hitite.

Abia în secolul al VIII-lea a.Hr. asirienii reuşesc printr-o serie de campanii rãzboinice sã ocupe întregul teritoriu hitit şi sã transforme vechile regate în provincii. Dar asta nu înseamnã cã dispar cu totul şi hitiţii şi zeii. Se gãsesc corespondente semite pentru bãtrânii zei, iar elemente hitite persistã uneori chiar şi în mitologia greco-romanã. Grecii datoreazã mult hitiţilor, dar cum toatã moştenirea le-a parvenit doar din regiunile mãrginaşe ale platoului antolian, ei au uitat foarte repede cine le-au fost învãţatori.

Referinţe:Mrgarete Riemschneider, “Lumea Hitiţilor”, Bucureşti, 1967.