⬆

Cine au fost Cavalerii Dragonului?

Autor: Ladó Árpád-Gellért

Cruciadele clasice (1095-1291) au adus cu ele nașterea așa-ziselor ordine cavalerești sub influența Bisericii Catolice, care au jucat un rol fundamental în luptele pentru cucerirea, şi, mai apoi, în tentativele de apărare a Țării Sfinte. Odată însă cu pierderea acestor teritorii din Levant, ordinele respective au trebuit să-și reinventeze rațiunea de a exista. Unele au reușit, cum au fost teutonii sau ioaniții, altele nu, și au fost desființate, ca templierii.

Cu diminuarea rolului jucat de către aceste ordine militare aflate sub autoritatea Bisericii Catolice la finele secolului al XIII-lea, în secolul următor au apărut și ordinele fondate de către diverși regi europeni și alte capete încoronate. Să nu uităm că secolul al XIV-lea a fost și apogeul culturii cavalerești în Europa catolică. Rolul acestor ordine a fost să ofere un cadru de exprimare a idealurilor cavalerești, dar și, în același timp, să servească drept sprijin militar și politic pentru fondator. [...]

După stabilizarea situației politice interne și răgazul primit după bătălia de la Ankara, Sigismund de Luxemburg (1368-1437) a încercat să-și consolideze baza de putere în interiorul Regatului Maghiar. În afara donațiilor generoase de domenii, după înfrângerea regelui bosniac, Tvrtko al II-lea, Sigismund și regina Barbara de Celje au creat un ordin cavaleresc format, pe lângă cuplul regal, din 24 dintre cei mai influenți baroni ai Regatului Maghiar, printre care și despotul sârb Ștefan Lazarevici.

Sigismund de Luxemburg, faimosul portret atribuit lui Pisanello (aprox. 1433)

Ordinul a fost fondat la data de 12 decembrie 1408. Membrii Ordinului s-au declarat a fi „adepții dragonului străvechi” și inamici ai păgânilor, ai ereticilor, jurau nimicirea popoarelor care amenințau țările aflate sub cârmuirea regelui și, în tradiția vechilor ordine cavalerești, se declarau a fi apărătorii Credinței.

Conform diplomei de fondare, însemnul Ordinului era dragonul încovoiat, cu vârful cozii încolăcindu-se în jurul gâtului, tăiat pe spate de la bot până la capătul cozii, având o rană deschisă, care, de la pierderea de sânge, era albă. În partea interioară a rănii era așezată o cruce roșie, similară cu „cea purtată într-un câmp alb de către cei care luptau sub steagul Sfântului Gheorghe”.

Ordinul nu avea un lanț sau un guler specific pe care se purta însemnul, ci doar un șnur împletit care era agățat, întotdeauna, pe umărul stâng. Purtarea însemnului în acest fel se realiza indiferent dacă era vorba de ținută „civilă” sau militară. Gisantul voievodului ardelean Stibor de Stiboricz, de exemplu, ne oferă o imagine clară despre cum se purta însemnul pe armură.

Este necesar de menționat că, în mai multe reprezentări contemporane, dragonul era redat cu o cruce înflăcărată așezată pe spatele acestuia. Un asemenea însemn din argint se păstrează și la Berlin. Crucea înflăcărată poate fi asemănată cu cea din visul lui Constantin cel Mare. Această alegere a lui Sigismund se încadrează în simbolistica luptei antiotomane și se prea poate să dateze dinaintea fondării ordinului în sine. Practic, crucea înflăcărată poate fi considerată un simbol pentru ideea cruciată manifestată în epoca medievală târzie.

Cel mai important element: loialitatea față de rege și de familia acestuia

Mottoul Ordinului apare în diferite variante pe brațele crucii așezate deasupra dragonului. Propoziția O quam misericors est Deus, iustus et pius/Quam misericors est Dominus, iustus et paciens se poate traduce ca: O, cât de milostiv, drept și pios este Dumnezeu/Cât de milostiv, drept și răbdător este Domnul.

Actul fondator stabilește, printre altele, relațiile între membrii Ordinului, creând un tribunal de onoare în caz de dispute, dispune în legătură cu obligațiile membrilor în cazul morţii unuia dintre ei, prevede îngrijirea orfanilor membrilor decedați. Cel mai important element al relației dintre membrii Ordinului era însă loialitatea față de rege și de familia acestuia, un pact de apărare mutuală între rege și aristocrație. Unii experți opinează că Sigismund, prin crearea Ordinului, a reușit să stabilească o unealtă nouă de fidelizare a aristocrației, fapt demonstrat prin relativa stabilitate politică internă pe perioada absențelor sale lungi. Prin statutul de membru al Ordinului, aristocrația, adică baronii regatului, a fost cooptată la guvernare și strâns legată, printr-un sistem de onoare specific culturii cavalerești, de rege și de familia acestuia.

Ordinul Dragonului, și însemnul acestuia mai ales, a devenit un element definitoriu pentru heraldica și reprezentarea aristocratică maghiară vreme de secole. Deși statutul de membru al Ordinului nu se moștenea, multe familii nobiliare maghiare au folosit dragonul încolăcit ca element heraldic. Pentru a ilustra acest fapt este suficient dacă menționăm stema familiei Báthory.

Ordinul Dragonului depăşeşte graniţele naţionale

Faptul că Sigismund de Luxemburg a dobândit la un moment dat tronul Boemiei și, într-un final, coroana imperială a însemnat că Ordinul Dragonului a intrat și în circuitul diplomatic internațional. Dacă la începuturile sale era o unealtă eficientă de fidelizare a aristocrației maghiare, foarte repede a început să fie o metodă de stabilire și menținere de alianțe, precum și de rezolvare a conflictelor dintre diferitele capete încoronate ale Europei și Sigismund. În anul 1409, în frunte cu ducii Austriei, Ernest și Albrecht al V-lea, 24 de aristocrați austrieci și stirieni au devenit membri ai Ordinului. În 1416, regele Aragonului, mai apoi faimosul învingător de la Agincourt, regele Henric al V-lea, erau inițiați printre membrii Ordinului. Spada decorată cu dragonii Ordinului, donată de către Sigismund în timpul vizitei din Anglia, se găsește și astăzi în York.

În 1419, regele Erik al Danemarcei, mai apoi, în anul 1429, regele Wladislaw al Poloniei și Witold, marele duce al Lituaniei, devin membri ai Ordinului. Odată cu alegerea ca rege al Italiei, mai apoi încoronarea ca împărat romano-german, Sigismund acordă Ordinul mai multor aristocrați italieni și germani. Reprezentările artistice ale membrilor Ordinului redau în detaliu variațiile însemnului și modalitățile de purtare a acestuia.

În zona Balcanilor este suficient de menționat că Ordinul a fost acordat pentru a întări relațiile politico-militare între Sigismund și suveranii sârbi, bosniaci sau munteni. Despotul sârb Ștefan Lazarevici chiar s-a aflat printre cei 24 de membri fondatori. Voievodul bosniac și ducele Dalmației, Hrvoja, și regele Ostoja s-au dovedit a fi însă aliați, care, în ciuda faptului că au fost membri ai Ordinului, și-au urmărit interesele proprii, care de multe ori erau contrare așteptărilor lui Sigismund. Această atitudine a suveranilor balcanici denotă însă mai degrabă tragedia și complexitatea vieții la hotarele unor mari puteri, decât orice „slăbiciune de caracter”.

În cazul domnului muntean Vlad al II-lea, s-a presupus mult timp că a fost acceptat printre rândurile membrilor în anul 1431, ca să fie dat afară după un an, pentru o alianță cu otomanii. Mai recent însă, au apărut argumente serioase care neagă faptul că Vlad al II-lea ar fi fost vreodată membru al Ordinului.

Dacă la început am menționat faptul că se pare că Ordinul Sfântul Gheorghe al lui Carol Robert de Anjou a fost contopit cu Ordinul Dragonului, trebuie să menționăm și faptul că acesta din urmă a fost un ordin cu două clase distincte. În prima erau înrolate capetele încoronate și aristocrații cei mai influenți, iar în cea de a doua, nobilii sau burghezii, în general.

Trebuie să amintim și aspectele foarte practice din viața Ordinului. Acesta era un veritabil pact de apărare reciprocă între aristocrație și rege. Astfel, Ordinul reprezenta și o resursă militară, la nevoie. În anul 1415, Sigismund i-a somat pe membrii Ordinului să participe la campania militară purtată împotriva ducelui Austriei, Frederic. Tribunalul de onoare al Ordinului a aplanat conflicte iscate între membri, cum a fost și disputa între Heinrich von Plauen și Alsso von Sternberg din anul 1431.

FOTO: NATIONAL GALLERY OF ART (WASHINGTON), WIKIMEDIA COMMONS, GETTY IMAGES