Cinci momente în care Alexandru cel Mare nu a fost „cel Mare”
În istorie, puține figuri au fost înconjurate de o aură mai strălucitoare decât Alexandru al III-lea al Macedoniei. Cuceritor al Imperiului Persan, fondator de orașe și simbol al geniului militar, Alexandru a devenit, încă din Antichitate, un personaj aproape mitologic. Titlul de „cel Mare” i-a fost acordat de posteritate, nu de contemporani.
Dar dincolo de victoriile fulgerătoare și de idealul unui imperiu universal, sursele antice păstrează și o altă față a regelui macedonean: impulsiv, crud, nemilos cu dușmanii și, uneori, chiar cu apropiații săi. Cinci episoade din viața sa arată cum măreția militară a mers adesea mână în mână cu violența extremă.
Incendierea Persepolisului – răzbunare sau beție?
Persepolis, capitala ceremonială a Imperiului Ahemenid, era un simbol al puterii persane. Palatele sale adăposteau comori, opere de artă și arhive care reflectau secole de dominație imperială.
În 330 î.Hr., Alexandru a cucerit orașul. La scurt timp, Persepolis a fost incendiat. Sursele antice oferă explicații diferite: unii autori sugerează că focul a fost un act deliberat de răzbunare pentru distrugerile provocate de perși în Grecia în timpul invaziei lui Xerxes din 480 î.Hr. Alții afirmă că Alexandru, aflat sub influența alcoolului, ar fi ordonat incendiul într-un acces de exaltare.
Indiferent de motivație, distrugerea Persepolisului a fost un gest simbolic brutal, care a marcat sfârșitul vechiului imperiu persan, dar a ridicat semne de întrebare asupra autocontrolului și viziunii politice ale cuceritorului.
Complotul pajilor – frica de rege
La curtea macedoneană, Alexandru era servit de tineri nobili, numiți „paji”. Unul dintre ei, Hermolaos, a încălcat protocolul ucigând un mistreț care fusese rezervat regelui. Alexandru l-a pedepsit public, supunându-l unei umiliri severe.
Umilința a născut resentimente. Hermolaos, alături de alți tineri și de iubitul său, a pus la cale un complot pentru a-l asasina pe Alexandru în somn. Planul a eșuat dintr-un motiv banal: regele a petrecut noaptea bând și nu s-a retras la timp.
Când conspirația a fost descoperită, pedeapsa a fost exemplară. Tinerii au fost executați prin lapidare, cu aprobarea curții macedonene. Episodul arată nu doar cruzimea pedepsei, ci și climatul de teamă care începea să se instaleze în jurul regelui.
Moartea lui Cleitus – uciderea salvatorului
Cleitus cel Negru îi salvase viața lui Alexandru în bătălia de la Granicus, lovind un satrap persan care era pe punctul de a-l ucide pe rege. Drept recompensă, Alexandru l-a numit satrap al Bactriei.
