Christina Galitzi este un sociolog român uitat pe nedrept. Formată în Statele Unite, unde își ia doctoratul în științe politice la Columbia University, ea publică în anul 1929 volumul de pionierat A Study of Assimilation Among the Romanians of the United States (Studiu asupra asimilării la românii din Statele Unite, New York: Columbia University Press, 282 p.). Volumul acesta, care ar trebui tradus și pus la dispoziția publicului din România, este consacrat începuturilor imigrației românești în SUA.

Lucrând cu cifre furnizate de administrația americană și de comunitățile româno-americane, Galitzi stabilește predominanța, printre imigranți, a românilor din Austro-Ungaria de până la sfârșitul Primului Război Mondial. Ea demonstrează adaptabilitatea imigranților români, care efectuează într-o singură generație trecerea de la viața rurală la cea urbană și de la munca în agricultură la munca în fabrici, ajungând să câștige salarii peste medie în țara de adopție. Galitzi vorbește pentru prima dată și despre noua emigrare, din SUA în România întregită, a unui mare număr de româno-americani după încheierea Primului Război Mondial.

Realizarea volumului A Study of Assimilation…, de care ne vom ocupa în cele ce urmează, a fost făcută posibilă de o bursă Rockefeller de doi ani (1927-1928). Cercetarea de teren s-a desfășurat între 22 mai și 30 septembrie 1927, comportând studiul de caz a 150 familii, dintre care 100 aparțineau coloniei românești din Chicago, iar restul de 50 unui număr de 16 colonii din statele Ohio (în orașele Akron, Alliance, Cleveland și Youngstown), Pennsylvania (în orașele Homestead, McKeesport, Pittsburgh și Philadelphia), New Jersey (în orașele Columbus și Florence), Michigan (în orașele Detroit și Trenton), Indiana (în orașele Gary și Indiana Harbor), Massachusetts (în orașul Worcester) și din New York City.

Din timpul de observare avut la dispoziție, șase săptămâni au fost consacrate studierii românilor din cele 16 localități enumerate, iar zece săptămâni cercetării coloniei românești din Chicago. În restul anului 1927 și în 1928 colonia românilor din New York s-a aflat constant în atenția cercetătoarei, care a participat activ la viața ei.

Obiectul cercetării îl reprezintă pentru Galitzi nu imigranții originari din România (al căror grup include, alături de români, și evrei, turci, germani, bulgari etc.), ci imigranții români (veniți în Statele Unite din România, Austro-Ungaria, Rusia, Turcia și Grecia). În ansamblul imigranților români, ea identifică trei grupuri principale: (1) românii din Vechiul Regat (îndeosebi munteni și olteni), care încep să imigreze în SUA în jurul anului 1890; (2) românii din Austro-Ungaria de până la sfârșitul Primului Război Mondial, cu alte cuvinte, transilvănenii, bănățenii și bucovinenii, care sosesc în SUA începând din 1896; și (3) macedo-românii din Grecia și Turcia, care imigrează în SUA începând cu 1903.

Grupul care dă consistență imigrației românești este grupul al doilea, iar perioada în care fluxul imigranților forțează vizibilitatea și recunoașterea oficială este cea cuprinsă între 1900 și data încheierii culegerii (1928).

O imigrație de transilvăneni, bănățeni și bucovineni

De un flux stabil de imigranți români – arată Christina Galitzi – nu se poate vorbi, deci, cu adevărat decât începând cu anul 1900, imigranții originari din România (mai precis din Vechiul Regat) între 1881-1900 fiind, în marea lor majoritate, evrei.

Galitzi stabilește dimensiunile imigrației românești pe baza datelor furnizate de administrația americană. Cifrele indicate tind astfel să fie ușor inferioare celor stipulate de fruntașii coloniilor românești sau celor care apar în cartea lui Drutzu și Popovici. Explozia numerică, arată autoarea, se produce în perioada 1901-1910, când imigrează în Statele Unite 82.210 români (2.916 din România, 76.551 din Austro-Ungaria și 2.743 din alte țări, în speță mai ales din Grecia). Înainte de această perioadă nu dispunem de date americane separând românii de evrei sau de alte etnii originare din România decât pentru anii 1899-1900, când imigranții români totalizează 494 suflete (274 provenind din România, 204 din Austro-Ungaria și 16 din alte țări).

Român în cojoc de oaie pe Ellis Island, în jurul anului 1906 (parte a unei serii de portrete realizate pe insulă de fotograful Augustus Francis Sherman)

După această perioadă, războiul și întregirea țării prin alipirea Transilvaniei, Banatului și Bucovinei provoacă o reducere a imigrației românești la 54.978 suflete (dintre care 2.737 emigrați din România, 47.812 originari din Austro-Ungaria și 4.429 originari din alte țări). În sfârșit, cotele din ce în ce mai mici atribuite românilor (ca și celorlalți imigranți provenind din Europa sărăcită de război) prin măsurile restrictive luate de guvernul american în 1921, 1922 și mai cu seamă 1924 reduc numărul imigranților români dintre 1921-1924 la 10.569 (dintre care 8.412 din România, 66 din Austro-Ungaria și 2.091 din alte țări), iar între 1925-1928 la numai 1.575 (965 din România, 4 din Austro-Ungaria și 606 din alte țări). Rezultă astfel, pentru perioada 1899-1928, un total de 149.826 imigranți români în SUA. (dintre care 15.304 veniți din România, 124.367 veniți din Austro-Ungaria și 9.885 veniți din alte țări). Imigrația românească în SUA era așadar în 1929, arată Christina Galitzi, o imigrație de transilvăneni, bănățeni și bucovineni care au pătruns pe teritoriul american îndeosebi în perioada 1900-1920.

Imigrări și emigrări

Cifra de 149.826 a imigrației românești nu reprezintă însă dimensiunile reale ale elementului românesc în SUA la 1928. Până în anul 1908, administrația americană, asumând că circulația imigranților se efectuează exclusiv în direcția Statelor Unite, nu a înregistrat numărul emigrărilor din cadrul coloniilor de imigranți. Între 1908 și 1928, cifrele oficiale arată însă că s-au repatriat un număr de 68.965 români, maxima înregistrându-se pentru intervalul pivot război-reîntregire dintre 1911-1920 (când părăsesc SUA repatriindu-se 40.756 români) și pentru intervalul 1921-1924 (când emigrează din SUA repatriindu-se 15.005 români).

Cauzele emigrării românilor din SUA sunt, după Christina Galitzi, determinate de un număr de factori printre care succesul economic rapid al imigranților, recesiunile industriale din 1907 și 1911, care amenințau să le reducă la zero economiile, câștigurile mari realizate de muncitorii din SUA în anii războiului care, traduse în moneda țării, se transformau peste noapte în milioane, reformele agrare românești din 1919 și 1921, care făceau posibilă cumpărarea de către țărani a pământului stăpânit anterior de latifundiari. Raportul acesta dintre imigrare și emigrare e unul dintre primele indicii statistice cu privire la caracterul în mare parte temporar al imigrației românești din primele trei decenii ale secolului XX.

O sociologie concretă, urbană, transnațională

La întoarcerea în țară, la mijlocul anilor 1930, Christina Galitzi va deveni membră a Institutului Social Român condus de Dimitrie Gusti, activând în paralel, alături de Xenia Costa-Foru și Veturia Manuila, ca profesoară la Şcoala Superioară de Asistență Socială. În 1938-1939, Gusti îi încredințează conducerea Secretariatului General al celui de-al XIV-lea Congres Internațional de Sociologie, care urma să se desfășoare la București în septembrie 1939.

Între 1938 și 1942, Galitzi semnează cu regularitate în paginile revistei „Sociologie românească”, pledând pentru „organizarea unei Facultăți de Ştiințe Sociale de tip american” la București, discutând rolul sociologiei americane „în organizarea Statelor-Unite”, prezentând aspecte ale „economiei dirijate în regiunile rurale ale Statelor Unite” și Serviciul Social din Chile (considerat la vremea aceea ca depășind prin înfăptuiri Serviciului Social american), în care vedea elemente de natură să hrănească reflecția asupra lansării, de către Şcoala Gusti, a Serviciului Social obligatoriu pentru tineretul universitar din România, sau făcând cunoscută sociologilor din țară colaborarea dintre Fundația „Near East” din New York și Universitatea din Sofia în vederea organizării plasei model economico-sociale Plevna din Bulgaria.

Sociologia practicată de Galitzi e o sociologie urbană, transnațională, atentă la aspectele complexe ale societăților moderne și la efectele lor globale, dominată de preocuparea de a servi concret colectivitățile pe marginea cărora reflectează sociologul. După 23 august 1944, prin natura subiectelor tratate și a disciplinei pe care o reprezintă, Christina Galitzi intră în conul de umbră care se întinde asupra sociologiei românești interbelice.

Profilul imigrației

În ce privește profilul, imigrația românească este în perioada 1900-1929 o imigrație prioritar masculină. Din totalul de 149.826 imigranți, 83,4% sunt bărbați și 16,6% sunt femei. Ca și numărul mare de emigrări, discrepanța dintre numărul de bărbați și numărul de femei semnalează caracterul temporar al imigrării românești în SUA. Românii vin în America spre a-și procura suma de bani necesară cumpărării unei case, unui teren etc., revenind apoi în țară. După 1921, raportul numeric dintre bărbați și femei se echilibrează, îndeosebi prin emigrare: se reîntorc în România 71,3% din bărbați și numai 18% din femeile imigrate.

Dezechilibrul masculin/feminin și, implicit, imigrațiile nefamiliale sunt caracteristice, după cum a arătat-o H.P. Fairchild¹, asa-numiților „new immigrants”, veniți din Austro-Ungaria, Bulgaria, Grecia, Italia, Muntenegru, Polonia, Portugalia, România, Rusia, Serbia, Spania, Siria și Turcia. Vechea imigrație („old immigration”), incluzând imigranți originari din Anglia, Irlanda, Scoția, Wales, Belgia, Danemarca, Franța, Germania, Olanda, Norvegia, Suedia și Elveția, este dimpotrivă, de la început, o imigrație de familii, în care numărul bărbaților și numărul femeilor se apropie de egalitate. O imigrație, așadar, mai confortabilă, mai puțin stresantă pe plan psihologic.

Vârsta medie a 92,8% dintre imigranții români e cuprinsă între 14 și 44 ani. E vârsta muncii productive, la bărbați ca și la femei.

Ocupația de bază a 89% dintre imigranți este agricultura. Ei vor trebui și, demonstrează Galitzi, vor reuși să se reprofileze rapid, devenind, în marea lor majoritate, muncitori industriali.

Pe măsura trecerii timpului, numărul de imigranți analfabeți scade. El reprezintă 35% între 1899-1910, 33,2% între 1911-1920 și numai 3,5% între 1921-1928. Fenomenul e de pus în legătură cu obligativitatea științei de carte pentru imigranții în SUA începând cu anii 1920. Important e însă faptul – subliniază Christina Galitzi – că știința de carte nu reprezintă o indicație pertinentă cu privire la capacitatea de adaptare la exigențele noului mediu a imigranților.

Din punct de vedere al afilierii religioase, 90.000 de imigranți români sunt grec-ortodocși; 1.700 sunt greco-catolici; iar 850 sunt baptiști.

La Consulatul american din Bucureşti, în anii 1920, completând o aplicaţie în vederea emigrării în SUA

Rațiunile imigrării românilor în SUA sunt în primul rând economice pentru cei originari din România sau din Grecia. Imigranții din Transilvania, Banat și Bucovina părăsesc în schimb Austro-Ungaria din motive atât economice, cât și politice2. Supuși, după 1867, unei politici de maghiarizare forțată care contrazicea tacit legea naționalităților din 1868, românii transilvăneni sunt puși să plătească taxe de patru ori mai mari decât cele ale secuilor, șvabilor sau ungurilor din celelalte districte electorale; numărul reprezentanților lor politici este în schimb redus; votarea se desfășoară în prezența armatei; libertatea presei nu este respectată (numai între 1886 și 1908 sunt arestați și închiși 367 ziariști români); limba maghiară e impusă școlilor românești, deși acestea nu primiseră niciun sprijin de la stat și serveau o populație de 4.000.000 români, care plătea taxe considerabile. Conform Legii Trefort din 1879, învățătorii români erau obligați ca, în termen de șase ani, să învețe maghiara pentru a preda în această limbă în toate clasele școlilor primare românești. Legea din 1883 a impus limba maghiară în școlile primare, iar cea din 1891, în grădinițe.

Ca reacție la politica aceasta de asimilare forțată, românii transilvăneni creează în anul 1881 Partidul Național Român din Ungaria, cerând autorităților folosirea limbii române în administrație și justiție în județele locuite de români; numirea unor oficialități dintre români sau dintre ungurii care vorbesc românește; autonomie religioasă și culturală; încetarea politicii de maghiarizare. În ciuda memorandului trimis de studenții din România (pe care Franz Josef îl respinge, la intervenția magnaților maghiari), românii continuă să fie maltratați, penalizați cu amenzi sau închiși. Mulți români ardeleni își topesc economiile plătind spre a-i elibera din închisori pe conaționalii lor. Toți acești factori îi determină să se expatrieze, emigrând – în parte permanent și în parte sezonier – fie în Vechiul Regat (între 1899-1913 ajung aici 102.378 transilvăneni), fie în Statele Unite.

Pe plan economic, puțini români din Transilvania dispun de proprietăți; reformele din 1783, 1848, 1869 le repartizează pământul cel mai puțin productiv; guvernul austro-ungar colonizează cu unguri județele bănățene Caraș-Severin, Someș, Cojocna, Vița și Făget. Munca românilor e prost plătită în raport cu cea a germanilor sau a secuilor.

În ciuda originii rurale a majorității imigranților români, distribuția lor în SUA este predominant urbană, numai 9% dintre ei așezându-se în districte rurale. Un total de 94% din imigranții români se stabilesc în 12 state americane: New York (39%), Ohio (12,7%), Pennsylvania (10,9%), Michigan (6,2%), Illinois (6,1%), New Jersey (4,4%), Indiana (2,7%), California (2,3%), Minnesota (2,3%), North Dakota (1,8%), Montana (1,6%), Massachusetts (1,4%). Dintre ei, 74,7% trăiesc în 12 orașe de peste 100.000 locuitori: în New York City (38.138 imigranți români), Philadelphia (5.645 imigranți români), Chicago (5.137 imigranți români), Detroit (4.468 imigranți români), Cleveland (4.377 imigranți români), Pittsburgh (1.493 imigranți români), Minneapolis (1.484 imigranți români), Youngstown (1.375 imigranți români), Newark (307 imigranți români), St Louis (1.200 imigranți români), Los Angeles (927 imigranți români) și San Francisco (765 imigranți români)³.

Din cei 9.367 români care trăiesc în 1927 în districte rurale ale Statelor Unite, 693 conduc ferme (533 fiind proprietari, 7 manageri și 153 arendași), iar restul sunt lucrători agricoli în Colorado, North Dakota, South Dakota, Idaho, Wyoming, Ohio, New Jersey, Pennsylvania, Michigan, Illinois, Indiana și Wisconsin.

Cursuri de engleză pentru imigranţii care lucrează la Ford Motor Company (Detroit, Michigan)

Spre deosebire de alte „imigrații noi”, în care întreaga populație a fost absorbită de o singură ocupație (ne putem gândi la țăranii franco-canadieni veniți din Québec, care se angajează monolitic în industria textilă din Noua Anglie între 1860 și 1930), românii sunt atestați în 18 branșe ale industriei de manufactură și minerit încă din anul 1916, iar diversificarea sporește cu trecerea timpului. Principalele ramuri în care lucrează imigranți români sunt industria fierului și a oțelului (în Ohio, Pennsylvania, Illinois și Indiana), minele de cărbuni (în Pennsylvania și West Virginia), industria automobilului (între 10 și 12 mii de români lucrează în Michigan pentru Dodge Brother Motor Company la Detroit, Buick Motor Company și Chevrolet Motor Company la Flint, Ford Motor Company în Highland Park, Fordson și Dearborn-Detroit), industria cauciucului, concentrată la Akron (unde 500 de români lucrează la Firestone Tire and Rubber Company, Goodrich Rubber Company, Goodyear Rubber Company sau Miller Rubber Company), și industria cărnii (peste 1.200 de români lucrează în abatoare și ambalarea cărnii în Chicago-Illinois, St. Louis-Missouri, Cincinatti-Ohio, Kansas City-Kansas, sau South Omaha-Nebraska). În toate aceste industrii, românii – veniți mai târziu – sunt angajați în muncile cele mai grele și mai prost plătite. Puțini dintre ei sunt maeștri sau șefi de echipă (la uzinele Ford, în uzinele de cauciuc din Akron, în fabrica de sârmă din Trenton etc.).

Românii din California (stabiliți mai ales la Los Angeles și în împrejurimi) lucrează în grădinărit, la strânsul recoltelor (cum o fac acum imigranții clandestini din Mexic) sau în industria conservelor de fructe.

Femeile lucrează în industria tutunului (la Philadelphia), a îmbrăcăminții (la Chicago, Philadelphia sau New York) sau a cărnii, în curățătorii (la Chicago, Cleveland, Detroit, Philadelphia), în manufacturile de dantelă sau lână (din Philadelphia, Trenton-New Jersey ori Woonsocket-Rhode Island) sau conduc pensiuni (boarding houses) pentru bărbații nefamiliști veniți la lucru în Statele Unite.

Colonia din Chicago, cercetată în detaliu

Galitzi a studiat în mod sistematic condițiile de viață ale imigranților români în colonia din Chicago. Salariile din 1927 ale românilor se ridicau aici în medie la 44,80$ pe săptămână (7,46$ pe zi), față de o medie generală pe Statele Unite care era în 1925 de trei-cinci dolari pe zi pentru lucrătorii necalificați și de cinci-zece dolari pe zi pentru lucrătorii calificați. Familiile nu aveau mai mult de doi copii, majoritatea imigranților români din Chicago fiind bănățeni din Comloș, iar în Banat practicându-se de multă vreme controlul nașterilor, cum o vor arăta de altfel, în anii 1930, cercetările întreprinse de Institutul Social Banat-Crișana, condus de Cornel Grofșorean. Spre deosebire de bănățeni, transilvănenii și bucovinenii aveau familii numeroase, cu de la trei până la șase copii.

Mai mult de jumătate dintre femei câștigau 25,85$ pe săptămână, suplimentând venitul gospodăriei, iar copiii (băieți și fete) care lucrau câștigau în medie 26,50$ pe săptămână. Locuințele, impersonale dar funcțional-confortabile, asemănătoare cu cele ale imigranților polonezi, greci sau sârbi, se împărțeau în trei tipuri: (1) apartamente de trei-cinci camere, cu apă și cuptor cu gaz, situate în case adăpostind două până la patru familii; (2) apartamente moderne cu băi, lumină electrică și încălzire centrală; și (3) pensiuni (în care locuiau între unul și trei oameni per cameră), cu baie, bucătărie, hol, sufragerie, living și cameră de fumat în comun și cu un sistem de organizare cooperativă care asigura hrana gratuită a gazdei prin cotizarea chiriașilor.

Tineri români în America

Chiria varia de la 5$ pe lună pentru o cameră la 80$ pentru un apartament modern confortabil, fiind în medie de 24$ lunar. Dintre familiile cercetate în colonia din Chicago, 67 trăiau cu chirie și 33 aveau case proprii cu o valoare estimată între 3.500 și 12.000$. Condițiile de viață din 1927, conchide Galitzi, se îmbunătățiseră simțitor față de 1910, datorită câtorva factori: (1) trecerea de la imigrarea temporară la imigrarea permanentă pentru o serie de familii; (2) salariile ridicate plătite muncitorilor din SUA în timpul Primului Război Mondial și (3) conștientizarea treptată, de către sătenii deveniți orășeni și agricultorii deveniți muncitori, a importanței pe care o au locuințele pentru refacerea puterii de lucru în vederea unei munci mai bine remunerate.

În ce privește gradul de igienă, Galitzi evalua 79% dintre locuințe ca având standarde înalte, 12% ca având standarde medii și 9% ca fiind sub medie. Dintre familiile studiate, 25 aveau mașină (față de o mașină la 5,6 oameni pentru americani în aceeași perioadă). Imigranții români se recreau prin activități duminicale organizate de Societățile de ajutor reciproc și culturale sau cluburi, mergând la cinematograf sau făcând excursii cu mașina.

Asimilarea culturală

Galitzi abordează procesul de asimilare la trei nivele: economic, cultural și etnic. Economic, după cum am văzut, imigranții români cercetați s-au dovedit adaptabili, ajungând să câștige salarii peste media curentă în SUA și să traverseze cu succes mutațiile țăran-orășean, agricultor-muncitor. Asimilarea etnică nu se produsese încă, imigranții români continuând să se căsătorească cu parteneri recrutați din România sau din cadrul comunității româno-americane.

Pe plan cultural, Galitzi discută asimilarea pe generații (are la dispoziție două) și etape. Etapa întâi caracterizează indivizii din prima generație de imigranți. Ea se definește în termenii unei negocieri parțiale în care individul renunță conștient la aspecte publice ale culturii de origine (a) care sunt prea vizibil diferite de cele ale culturii gazdă sau (b) care contravin stilului de viață și de muncă american, dar (c) menține în viața personală unele elemente identificatoare ale acesteia.

„Nu-mi mai recunosc concetățenii. Arată la fel cu toți ceilalți”

Portul popular cu care sosiseră în America a fost astfel abandonat relativ rapid de imigranții români de la începutul secolului XX. Pe de o parte, hainele albe provocau mirarea și disprețul localnicilor, încadrându-i în categoria nou-veniților naivi, așa-numiții greenhorn. Pe de altă parte, pentru munca în fabrici pe care o prestau, hainele albe nu erau practice. Îmbrăcați la fel cu americanii, imigranții au obținut degrabă o invizibilitate protectoare. În 1927-1929, în comunitățile românești vizitate de Galitzi rămăseseră doar câteva bătrâne care continuau să creadă că „nu te poți îmbrăca domnește decât dacă te-ai născut domn sau doamnă”⁴ și purtau ardelenește fuste lungi negre, pieptare și basmale întunecate. Regrete persistau însă. Astfel, un bărbat din Chicago observa nostalgic: „

Nu-mi mai recunosc concetățenii. Arată la fel cu toți ceilalți și dacă nu-i aud vorbind românește, îi iau drept polonezi, sau sârbi, sau irlandezi. Bărbații își rad până și mustața, semn al bărbăției. Dar așa e moda pe aici. Cu fețele rase, bărbații arată ca femeile, iar femeile, cu părul tuns scurt, parcă vor să arate băiețește. E lumea întoarsă. Nu pricep cum pot face toate astea și pretinde în continuare că sunt români” (p. 136).

Eliminat în cotidianul anonim, costumul național rămânea însă podoaba sărbătorii în cadrul comunității românești și, prin frumusețea lui, după semnarea armistițiului, a ajuns să fie apreciat chiar în afara ei de o serie de instituții americane, ca Y.W.C.A. sau International Institute, care organizau programe artistice, parade și concursuri cu români în port.

„Nunțile s-au scurtat la o singură zi. Cine își poate îngădui să petreacă trei zile?”

Interdicția de a lucra la unele sărbători e abandonată la rândul ei, imigranții având de ales între respectarea orarului local de muncă și pierderea slujbei. Galitzi consemnează reacția unui bărbat (F. din Akron) la care, după cum se vede din pasajul citat, religiozitatea, în care intervin elemente de superstiție, e încă puternică în deliberarea interioară:

„Fabricile sunt închise de Labor Day, dar trebuie să lucrăm de Sf. Gheorghe, de Înălțare sau de Sf. Ilie, ca să nu mai vorbesc de toate celelalte sărbători. Nu ne-ar lovi trăznetul dacă am îndrăzni s-o facem în Ţară? Acolo obișnuiam să mergem cu toții la biserică, aici mergem la fabrică. Totuși, nu uit niciodată să aprind candela la icoane. În felul ăsta, conștiința mi-e împăcată față de sfinți. Câteodată mă gândesc că am să ajung un păgân. Dar pe urmă văd atâtea biserici pe aici și atâtea feluri de a fi creștin, că-mi spun: oamenii ăștia cu mai multă învățătură decât mine trebuie să știe mai bine, când lucrează de zilele sfinților în loc să meargă la biserică” (p. 137).

Nuntă românească în America (1913)

Nunțile sunt comprimate într-o singură zi din același motiv. Galitzi notează reacția unei femei care se află într-un stadiu de asimilare mai avansată decât F., considerând modificarea duratei nunților ca singura opțiune rațională în noile circumstanțe:

„Nunțile s-au scurtat la o singură zi. Cine își poate îngădui să petreacă trei zile? La fabrică se închid porțile dacă întârzii 15 minute. Dar mai să lipsești două sau trei zile? Poți renunța la slujbă. Şi apoi, de ce să creadă supraveghetorul sau supraveghetoarea că ești ultimul dintre toți. Ştii cum e. Nu-mi place să-mi am numele de român discreditat. Am lucrat 12 ani la aceeași fabrică și de câte ori am adus altă româncă, au angajat-o. Suntem 15 acum și ne apreciază. Dar nu lipsim trei zile de dragul petrecerilor la nunți” (p. 137).

Observăm că la informatoarea de față, adaptarea se impune nu numai pentru păstrarea slujbei, ci și din motive de mândrie și solidaritate comunitară.

„Morții noștri sunt duși la groapă fără muzică”

Alte modificări ceremoniale apăreau în schimb mai greu de acceptat. Era cazul celebrării grăbite de către preot a botezului, ceremonie relativ intimă și ca atare putând fi conservată în formele ei din țară: „botezurile se fac cât ai clipi din ochi. Preoții se grăbesc cu rugăciunile atât de tare încât teamă mi-e că duhul cel rău nu apucă să părăsească pruncul înainte de săvârșirea tainei Sfântului Duh” (p. 137, aceeași informatoare).     

Graba este mai cu seamă supărătoare la înmormântări, unde, spre deosebire de botez, e în parte impusă și însoțită de un ciorchine de alte schimbări. Dna S., una dintre cele dintâi imigrante, mărturisește că nu se poate obișnui cu dusul la groapă al morților cu automobilul, în sicriu închis, fără muzică:

„Nu e timp să-i jelești sau să-i duci încet la locul de veci. Totul se face în grabă! Sunt închiși în sicriu de parcă ar fi avut boli molipsitoare. Astea sunt dispozițiile Consiliului de salubritate. Cum poți fi sigur că viața i s-a curmat și că omul nu e adormit adânc? Eu, când văd sicriul închis, mă tem ca nu cumva rudele sau prietenii să fi uitat să-i pună în mână banul cu care să-și plătească trecerea lui Sf. Petru, mortul nemaiajungând astfel să intre în rai” (p. 138).

Interacțiunea tradițională dintre vii și morți este pentru vechea generație iremediabil alterată, convoiul mortuar gonește, iar mortul e sustras ultimelor priviri, adresări sau îmbrățișări. Mai mult, pentru a răspunde obiceiurilor locale, înmormântarea a amuțit. Aceeași informatoare continuă:

„Când am venit, acum 22 de ani, obișnuiam să avem muzicanții la înmormântare, mai ales dacă mortul era tânăr. Dar acum e demodat, pentru că americanii nu au asemenea obicei. Tinerilor le e teamă că o să fie ridiculizați de vecini. Vor să fie pe «real American style», cum se spune pe aici. Așa că morții noștri sunt duși la groapă fără muzică” (p. 138).

E clar că în acest caz opoziția culturală între înmormântare ca ceremonie publică rotundă a întregii comunități sătești din țara de origine și înmormântarea ca ceremonie restrânsă consumată discret din țara de adopție e încă greu de acceptat pentru prima generație, chiar dacă imigranții respectă normele locale.

Se menținuseră în schimb sărbătorile mari, comune cu cele ale societății americane. De Crăciun, colindătorii (care se recrutau și dintre adulți în Cleveland sau Youngstown) cântau din casă în casă „Bună dimineața la Moș Ajun”, „Steaua sus răsare” sau „Trei crai de la răsărit”.

Căluşari români din Indiana Harbor, în 1915, în faţa salonului lui Grigore Danciu

Supraviețuia de asemenea, notează Galitzi, partea din umbră a obiceiurilor. Aranjamentele preliminare și ritualurile care preced nunta sau care urmează momentului ei culminant rămăseseră neschimbate. Vizita secretă a părinților mirelui la părinții miresei, „tocmeala” socrilor, „darurile” miresei către noua familie și către nași, „colacul” rupt de mireasă pe capul prietenei ei, „lada de zestre” dusă în ajunul nunții la casa mirilor și, după cununia religioasă, pusul năframei de către nașă, „cântecul miresei” și „jucatul pe bani” se păstraseră chiar dacă petrecerea nu mai avea loc la casa socrilor mari, ci în hall-ul social al bisericii.

În cazul nunții însă, miezul însuși al ceremoniei își modificase sensul, în măsura în care, în SUA neexistând căsătorie civilă, preotul oficia deopotrivă la nivel civil și religios. Galitzi notează că, în conformitate cu art. 152 al Codului Civil din 1924, căsătoriile de români în afara României erau recunoscute ca legale dacă erau săvârșite potrivit obiceiurilor prevalente în țara străină de adopție⁵.

Organizarea comunitară: iau naștere asociațiile de întrajutorare

O a doua etapă a asimilării culturale e aceea a organizării comunitare. La început, grupurile de imigranți se constituie organic în funcție de rudenie și locul, județul sau regiunea de origine. În Trenton, New Jersey, toate cele 200 de familii românești proveneau din județul Sătmar. În Chicago, cartierul Fullerton-Clybourn era locuit de bănățeni, iar colonia românească din jurul târgului de vite se compunea din bucovineni.

Treptat, sub presiunea accidentelor la locul de muncă și urmând modelul altor minoritari, imigranții vor constitui asociații de întrajutorare („frății”) de tipul unor microsocietăți de asigurare la care fiecare cotizează lunar (cum sunt „Vulturul” în Homestead, Pa., și „Carpatina” sau „Învierea” în Cleveland, Oh., create încă din 1902). Începând din 1906, cu întreruperi și ezitări, micile societăți se consolidează treptat ajungându-se la Uniunea și Liga Societăților de Ajutorare și Culturale, care număra 82 societăți în anul 1928. Societăților acestea li se datorează, pentru imigranții grec-ortodocși, construirea de biserici, școli parohiale și dezvoltarea unei prese românești.

Prima parohie ortodoxă din America va fi St. Mary în Cleveland, organizată în 1904 (cu o biserică clădită în 1908), prima biserică va fi Sf. Gheorghe, inaugurată în 1907 la Indiana Harbour. La sfârșitul anului 1926 existau 34 de biserici românești grec-ortodoxe cu 18.853 de enoriași. Preoții, pentru a căror recrutare imigranții apelaseră inițial la episcopul ortodox din Sibiu, erau plătiți din fondurile societăților de ajutorare; și între ei și acestea izbucnesc curând conflicte de putere asemănătoare cu cele care macină alte comunități, cea franco-americană de exemplu. Ele se vor rezolva după ce în 1918, la o Convenție a Mirenilor și Preoților, românii din America de Nord adoptă un Hrisov prin care recunosc îndrumarea spirituală a Arhiepiscopului din București. Bisericile ortodoxe românești din America își mențin însă independența și autonomia.

Stânga: În pauza de masă, cu sufertaşul, în faţa unui magazin (Gary Indiana, 1908). Dreapta: Lucrători români în oţelărie

Spre deosebire de ortodocși, greco-catolicii se organizează de la început sub conducerea bisericii, care era pregătită să funcționeze misionar. Biserica unită din Transilvania trimite în America prelați formați la Facultatea de Teologie de la Blaj sau la Roma, iar aceștia preiau sarcina ridicării de biserici și organizează școli parohiale, presa locală și societăți de întrajutorare. Imigranții greco-catolici primesc sprijin nu numai din partea Episcopului unit al Transilvaniei, ci și din partea înaltelor foruri ale Bisericii romano-catolice din Statele Unite. Cu numai 1.700 enoriași, imigranții greco-catolici ridicaseră în 1920 18 biserici.

Şcolile parohiale se adresează celei de-a doua generații de români americani. În ele se predă de către preoți, la alte ore decât cele ale programului școlilor publice americane, în special religia. Şcolile mențin pentru tineret contactul cu limba și cultura română. În 1927 existau 16 școli parohiale pe lângă biserici ortodoxe, opt asemenea școli pe lângă biserici greco-catolice și 12 pe lângă bisericile baptiste. Şcoala greco-catolică din Detroit era singura școală (abilitată de Board of Education din oraș) cu predare completă, pe jumătate în engleză și pe jumătate în română, pentru cursul primar. Din inițiative private funcționau și școala din Woonsocket, R.I. (inițiată în 1924 de clubul imigranților macedo-români, cu un număr de 27 elevi) sau școala „Principele Carol” (întemeiată de D-na L. Cucui în 1925, cu un număr de 80 de elevi).

Un număr de muncitori se separă de societățile de ajutorare și de parohii și organizează, în 1913-1914, Federația muncitorilor socialiști români din Statele Unite, inițial afiliată la International Workers of the World și la Partidul socialist. Treptat, ei vor ieși din aceste alianțe adoptând numele de „Asociație culturală a muncitorilor români”. Cei 200 de membri ai asociației, repartizați în 20 de secții locale, erau îndeosebi vizibili la Cleveland, Chicago, Detroit și New York. În publicația lor „Deșteptarea”, inițiată de Ion Crețu în 1914, apăreau articole de critică a regalității și a capitalismului și de elogii la adresa Uniunii Sovietice. Galitzi semnalează însă nonconcordanța între vederile membrilor și atitudinea revistei, precum și faptul că majoritatea acestora trăiesc o viață confortabilă:

„...atitudinea arogantă și militantă a publicației nu reprezintă adecvat activitățile inofensive ale socialiștilor români. Fără simpatie pentru metodele violente ale grevelor, pichetelor sau sabotajului, ei cred în evoluție mai degrabă decât în revoluție. Sunt mai interesați de activitățile culturale ale cluburilor lor decât de răsturnarea sistemului capitalist. Sunt în cea mai mare parte un grup de idealiști utopici...” (pp. 105-106).

Ea subliniază faptul că grupul era izolat de muncitorii români, care-l considerau bolșevic, și de ansamblul comunității românești, întrucât preconiza ateismul și nu contribuia la societățile de întrajutorare.

În anii ’20, „America” era singurul ziar românesc din afara României

Misiunea unificării grupărilor separate o va prelua presa. La data la care scria Galitzi, ziarul „America” (înființat în 1906 de primul misionar ortodox, Moise Balea) se impusese, după lupte acerbe cu „Românul” (publicat în 1905 de preotul greco-catolic E. Lucaciu), ca ziar popular unificator al românilor din America și ca organ al Uniunii și Ligii societăților românești. „America” era singurul ziar românesc din afara României la ora aceea, iar din 1928, „Românul” devenise suplimentul lui duminical. Galitzi scrie:

„America poate fi considerat ca răscrucea la care transilvănenii, macedo-românii și imigranții din Vechiul Regat se întâlnesc spre a-și comunica experiențele și a primi inspirația care-i va conduce spre activități superioare” (p. 115).

Din mulțimea de publicații care apăruseră între 1903 și 1928, Galitzi reține, ca fiind încă active și răspunzând intereselor religioase, patriotice sau politice ale cititorilor româno-americani, revistele „Foaia Poporului” (1913-, Cleveland, săptămânal, inițial organ al comunității greco-catolice); „Deșteptarea” (1914-, Detroit, săptămânal, organul socialist amintit mai sus); „Creștinul” (1917-, Detroit, mensual baptist); „Vagabondul” (1922-, Erie, Pa., revistă satirică lunară); „Curierul american” (1923-, săptămânal al macedo-românilor); „Adevărul” (1924-, mensual religios) și „Buletinul oficial” (publicat trimestrial), ambele ținând de Uniunea societăților române greco-catolice din America; „Crocudilul” (1928-, Cleveland, revistă umoristică) și „Luminătorul” (East Orange, N.J., mensual baptist). Di

ntre celelalte 25 de publicații care nu mai apăreau în 1928 aș menționa săptămânalul „Progresul” (1916-1917, care ridiculizase costumul popular românesc și atacase violent ziarul „America”); revistele umoristice „Alright” (1908-1909, Cleveland), „Calicul american” (1909-1916, mensual), „Urzica” (1915-1917, publicat în Weirton, W.Va. și în Martins Ferry, Oh.) și „America literară” (1917-1918, revistă lunară).

A doua generație funcționează că un intermediar

Contrar multora dintre teoreticienii americanizării imediate, Galitzi subliniază că unificarea prin asociații și instituții naționale este o fază necesară în tranziția de la imigrare la asimilare. Ea asigură controlul social al grupului, stimulează apariția liderilor și a unor aspirații noi, deprinde cu activitatea politică și socială indivizi care nu o cunoscuseră, alimentează comparația permanentă cu realizările altor grupuri minoritare și cu societatea americană cadru. Şcolită în America, cea de-a doua generație funcționează și ea ca un intermediar puternic între părinții imigranți și cultura americană. D-na P. din Detroit declara:

„Am început să învăț engleza pentru că nu voiam ca cele două fete ale mele să mi-o ia înainte și, mai târziu, poate, să ajung să mă rușinez că nu pot vorbi limba americanilor” (p. 122). Iar d-na T., a cărei fiică de 17 ani urma liceul, spunea la rândul ei: „E minunat să vezi cât de multe știu copiii despre problemele practice ale vieții – comerț, contabilitate, tranzacții, materii prime. Mie mi-a trebuit o jumătate din viață ca să învăț să țin o prăvălie și acum fiica mea învață toate astea sau chiar mai mult în timpul școlii” (p. 122).

Chiar dacă prima generație nu se folosește de școlile pentru adulți sau de bibliotecile publice, ea intră masiv în contact cu lumea americană la locul de muncă. În 1928, la Chicago, 18,4% din muncitorii (bărbați și femei) erau membri în sindicate, mulți cumpărau polițe de asigurare și de la companii americane sau începuseră să-și depună salariul la bancă. În câteva orașe se deschiseseră bănci românești: Marian Bank în Philadelphia, Foreign Exchange Bank (proprietar A. Chima) în Akron; Romanian Bank în Cleveland; John Pora Co. în Indiana Harbor și Bank B. Poloshan în Detroit.
Pe cale religioasă, greco-catolicii români vin în contact cu catolicii maghiari și polonezi; baptiștii stabilesc legături cu coreligionari sârbi, bulgari sau croați; iar grec-ortodocșii sunt în relații cu grupuri de sârbi, greci sau ruși.

Pe plan politic, românii americani participau la alegeri, comemorau evenimente naționale (Convenția Uniunii și Ligii, inaugurarea unor biserici, a zecea aniversare a alipirii Transilvaniei etc.) invitând reprezentanți ai administrației americane.

*

Studiul de pionierat al Christinei Galitzi e străbătut de la un capăt la altul de o idee esențială: aceea a caracterului profund asimilabil al imigrației românești. Ideea aceasta, prin care sociologii americani ai vremii, în rândul cărora se înregimentase și Galitzi, încercau să contracareze ideologia și măsurile antiminoritare de la sfârșitul anilor 1920, reprezintă, din punctul de vedere actual, numai o față a problemei. Pentru cercetătorii de astăzi, din SUA, România sau Moldova, au cel puțin tot atâta importanță relativizarea și limitarea conceptului de asimilabilitate și, mai cu seamă, descrierea primului val de imigranți români, veniți cu precădere din Transilvania.   

* Textul de față reia cu modificări și adăugiri o parte din articolul ”Începuturile imigrației românești în Statele Unite” apărut în Sanda Golopenția, Emigranții Carter, București: Paideia, pp. 147-167.