Chemarea la războiul sfânt : prima cruciadă

La 27 noiembrie 1095, papa Urban al II-lea lansează un apel către Apusul creştin care se va materializa în ceea ce va rămâne în istorie drept o perioadă sângeroasă de confruntări sub văl religios sintetizată prin termenul de ‘cruciade’. Atacat de turcii selgiucizi, Bizanţul cere prin împăratul Alexios I Comnenul ajutor Europei care îi răspunde cu entuziasm. Dar în curând scopul tangenţial al războiului devine obiectivul principal care va determina caracterul agresiv al acţiunilor creştine: cruciaţii vor să recucerească Ierusalimul, care nu mai fusese sub stăpânire creştină de 461 de ani, dar fără nicio intenţie de a-l înapoia Bizanţului.

Deşi începe în 1096, evenimentele care pregătesc terenul primei cruciade sunt de găsit cu mult mai devreme. O nouă putere se ridica în est :turcii selgiucizi. Aceşti nomazi ai Asiei centrale au început să se afirme ca mercenari, servind califatului Abbasid. După o creştere treptată a puterii, cuceresc Baghdad-ul şi preiau controlul asupra teritoriului islamic, teritoriu care va cuprinde mai târziu şi Ierusalimul, un loc sacru pentru cele trei mari religii monoteiste. Cum pelerinii creştini plăteau dări în călătorii, musulmanii îi lasă în pace până prin secolul al XI-lea, când califul fatimid Hakim profanează câteva monumente precum Sfântul Mormânt sau Biserica lui Constantin.

Cruciada săracilor

Tensiunile cresc în momentul când selgiucizii preiau controlul asupra Ierusalimului de la fatimizi în 1071. violenţele împotriva creştinilor nu durează mult pentru că şi turcii îşi dau seama de profiturile pe care le puteau încasa de pe urma pelerinilor. Numai că drumul spre Tara Sfântă rămâne totuşi o aventură periculoasă. Un rol aparte pe care îl joacă în declanşarea cruciadei este cealaltă putere a zonei, Bizanţul, atacat după dispariţia dinastiei macedonene (1056) de nou-veniţii islamici. Arp Aslan, al doilea reprezentant al dinastiei selgiucide, vrea să-şi extindă stăpânirea după consolidarea poziţiei în Persia, aşa că în 1071, la Manzikert, nimiceşte armata bizantină capturându-l şi pe împărat. Inaintarea în Anatolia pare să fie liberă.

La cârma Bizanţului apare însă Alexios I Comnenul, care trimite puţinele forţe rămase în apropiere de Nicaea pentru a-i opri pe selgiucizi. Dar are nevoie urgentă de ajutoare şi îi scrie pape Urban al II-lea care lansează marea chemare la arme sub forma unui discurs fuminant pe care îl relatează cronicari precum Fulcher de Chartres. Mai mult decât pe necesitatea susţinerii Bizanţului, papa s-a axat pe purificarea Tării Sfinte de răul musulman, promiţând mântuirea tuturor celor care vor participa la cruciadă. Oricine putea participa şi din marea de oameni care îşi cos cruci pe haine şi pornesc într-o frenezie spre Ierusalim doar o mică parte o alcătuiesc cavalerii pe care îi solicitase Alexios. Zeci de mii iau calea orientului sub conducerea lui Petre Eremitul şi Walter cel Sărac.

Când cruciada săracilor ajunge în Ungaria controlată de bizantini, încep jafurile iar garnizoana din Belgrad ripostează. Tăranii cruciaţi jefuiesc Semlin, ceea ce îi sperie atât de tare pe locuitorii din Belgrad încât abandonează oraşul. Raidurile continuă în Niş dar sunt decimaţi. Puţinii supravieţuitori ajung sub escortă la Constantinopol, de unde sunt trimişi peste Bosfor şi întâlnindu-i pe selgiucizi sfârşesc sub săbiile lor. Alţi cruciaţi sunt responsabili de marile persecuţii împotriva evreilor din Magdeburg, Praga, Speyer sau Worms, cauzate atât de raţiuni religioase cât mai ales economice, căci evreii care se ocupau de cămătărie erau bogaţi şi averile lor puteau finanţa călătoriile spre Ierusalim.

Dincolo de fervoarea religioasă care caracteriza societatea europeană de esenţă teocratică mai existau şi motivaţii cât se poate se seculare :sărăcie endemică, suprapopulare, recolte proaste, foamete, lipsa posibilităţilor subzistenţei, chiar şi lăcomie sau aroganţă. Acţiunile violente erau cu atât mai dure cu cât din ideologia discursului papal reieşea că iertarea o aveau asigurată. S-a vorbit şi despre o încercare a papalităţii de a-şi extinde influenţa, mai ales după schismă, deşi scopul acesta nu reiese foarte clar din epistolele lui Urban. Cronicarii vremii încearcă să aducă în prim-plan idealismul spiritual (William de Tyr, Albert de Aix, Raymond de Aguilers) şi lupta justă (Ioannes Skylitzes, Matei din Edessa).

Cruciada cavalerilor

Dincolo de entuziasmul popular care a făcut ravagii la propriu, se aduna pentru război şi nobilii :Adhemar de Le Puy, Raymond de Toulouse, Bohemond de Tarent, Godefroy de Bouillon, Baldwin de Boulogne, Robert Curthose, Robert de Flandra etc. cruciaţii erau din nordul şi sudul Franţei, Germania şi Italia de sud şi s-au împărţit în patru armate care nu se aflau întotdeauna în cele mai bune relaţii. Cât despre motivaţia acestora, pe lângă pietatea care marca fondul mental, unii pornesc pentru că nefiind prim-născuţi nu au posibilităţi de dezvoltare acasă, dar alţii, cei mai bogaţi, o fac probabil pentru pământ, glorie şi aventură. Prinţii ajung la Constantinopol cerând provizii de la Alexios, care era suspicios după experienţa cu ţăranii dar şi pentru ca printre cavaleri se afla şi mai vechiul duşman Bohemond, care invadase Bizanţul de multe ori alături de tatăl său, Robert Guiscard. Alexios le cere cruciaţilor să presteze jurământ că îi vor înapoia orice teritoriu recuperat de la selgiucizi.

In prima jumătate a anului 1097 cruciaţii ajung în Asia Mică având drept ţintă Nicaea, devenită capitălă a sultanatului selgiucid de Rum. Asediul îl prinde pe sultan ocupat cu lupte în Asia centrală, iar când revine au loc pierderi mari de ambele părţi. Pentru a bloca complet oraşul, Alexios le trimite corăbii ca să ocupe lacul de lângă oraş şi garnizoana turcă se predă. Cruciaţii îşi respectă jurământul şi cedeaza oraşul Bizantului.

Inaintând în Anatolia şi însoţiţi de trupele bizantine conduse de Tatikios, cruciaţii se împart în două grupuri intenţionând să se reunească la Dorylaeum, numai că normanzii sunt ambucaţi de turci. Francezii sar însă repede în ajutor şi sultanul Arslan se retrage pârjolind totul în cale. Nu sunt provizii, cruciaţii fac jafuri, liderii se ceartă între ei. Baldwin de Boulogne pleacă de unul singur spre Armenia, unde întemeiază Comitatul Edessei după ce provoacă o răscoală împotriva lui Thoros.

Intre timp, pe 20 octombrie 1097 cruciaţii asediază Antiohia. In cele opt luni de asediu cruciaţii înving două armate mari sub conducerea lui Duqaq şi Fakhr al-Mulk Radwan dar nu pot captura oraşul pentru că nu au suficiente trupe pentru a-l bloca de tot. ajutorul mult aşteptat vine în forma unei flote în martie 1098, iar Bohemond îl mituieşte pe paznicul armean al unui turn şi astfel cruciaţii pot pătrunde în oraş. La rândul lor sunt asediaţi de Kerbogha de Mosul, numai că fatimizii din armata sa dezertează de teamă ca acesta ar putea deveni prea puternic şi cruciaţii au iar câştig de cauză. Intre timp Stephen de Blois, unul dintre lideri care se află în Alexandretta când aude de situaţia disperată din Antiohia, părăseşte Orientul şi îl avertizează pe Alexios să iasă şi el din luptă. Din cauza a ceea ce părea o trădare, liderii din Antiohia declară jurămintele făcute acestuia drept nule.

Marşul spre Ierusalim continuă, cu puţină rezistenţă din partea localnicilor care preferă să le furnizeze provizii. Pe 7 iunie 1099 ajung în sfârşit la Ierusalim, care fusese recucerit de către fatimizi. Cruciaţii nu aveau resursele necesare pentru a asedia oraşul, aşa că decid să-l ia cu asalt. Rămăseseră în jur de 12000 de oameni dintre care numai 1500 de călăreţi. Contingenetele se compuneau din oameni de origini şi loialităţi diferite care atingeau un punct critic în camaraderia de luptă, de exemplu când Godefroy şi Tancred aşează tabăra la nord şi Raymond la sud. Contingentul din Provence nici nu participă la asaltul iniţial de pe 13 iunie, care eşuează.

Liderii se întrunesc şi converg asupra unui atac mai coerent. Pe 17 iunie soseşte la Jaffa şi un grup de marinari genovezi care aduc ingineri şi cherestea pentru a construi maşini de asediu. Un preot, Petrus Desiderius, le ridică moralul sfătuindu-i să postească vreme de trei zile şi să înconjoare oraşul desculţi într-o procesiune, ca în povestea biblică a asediului Ierihonului de către Iosua. Cruciaţii asaltează iarăşi oraşul pe 13 iulie, capturând meterezul nordic de la zidul de nord.

Războinicii pătrund în cetate şi abia acum începe adevăratul masacru. Singura care se salvează este populaţia ortodoxă, evacuată înaintea asediului. Se ţine apoi un consiliu la Biserica Sfântului Mormânt pentru a alege un rege al noului Regat al Ierusalimului. Raymond de Toulouse refuză prima dată probabil pentru a creşte impresia de pietate, iar Godefroy refuză şi el devenind în schimb Advocatus Sancti Sepulchri, un titlu oarecum vag.

In timpul marşului spre Ierusalim s-au încercat negocieri cu Fatimizii, dar fără succes. După cucerirea oraşului sfânt o armată musulmană vine să-i atace pe creştini. La auzul veştii, Godefroy conduce rămăşiţele trupelor cruciate la Ascalon. Fatimizii aveau în jur de 50.000 de oameni, printre care turci, arabi, perşi, armeni, kurzi, un număr mare comparativ cu europenii care nu depăşeau 10.000. pe 12 august însă, iscoadele descoperă locaţia taberei fatimide şi cavalerii îi atacă prin surprindere pe musulmanii care se regrupează greu. Vizirul al-Afdal Shahanshah se retrage în fortificaţia masivă de la Ascalon, pornind în ziua următoare spre Egipt. Majoritatea cruciaţilor se întorc şi ei acasă. In anul 1100 se mai găseau doar câteva sute de cavaleri în noile teritorii. Godefroy moare în 1100, succedat de Baldwin de Edessa, primul care ia titlul de Rege al Ierusalimului.

Prin prima cruciadă se stabilesc statele latine din Orient :Edessa, Antiohia, Ierusalim şi Tripoli, care mai slăbesc din presiunea exercitată de turcii selgiucizi asupra Bizanţului. Cruciaţii devin eroi, inspirându-i pe poeţii care scriu în secolul al XII-lea numeroase chansons de geste care îi celebrează pe Godefroy de Boillon şi alte personaje. Mişcarea ce incepuse ca o campanie militară devine un fenomen de migraţie foarte popular, unind pelerinii şi războinicii sfinţi într-o acţiune prin care se bucurau din plin de ospitalitatea şi protecţia Bisericii.

Pentru mai multe informaţii :

Asbridge, Thomas. The First Crusade:A New History, Oxford, 2004;

Holt, P.M. The Age of the Crusades:The Near East from the Eleventh Century to 1517, Longman, 1989;

Madden, Thomas F. The New Concise History of the Crusades, Rowman &Littlefield, 2005;

Riley-Smith, Jonathan. The First Crusade and the Idea of Crusading, University of Pennsylvania, 1991.