Cetatea Ineului, scoasă la licitaţie
Vă spunem în cele ce urmează trista poveste a Cetăţii Ineului;cu menţiunea că statul român ne-a obişnuit ca astfel de vestigii, care stau să cadă din lipsa banilor, să nu reprezinte o prioritate într-o „Românie turistică". La noi, promisiunile şi proiectele ţin loc de acţiune.
Peste tot în lume investiţiile în cultură şi patrimoniu s-au dovedit a fi neprofitabile pe termen scurt şi chiar mediu. Nu e un secret că un monument istoric este un veşnic „om bolnav" pentru care, per ansamblu, se cheltuieşte extrem de mult. Totuşi, din experienţa Occidentului mai învăţăm două lecţii la fel de importante:investiţiile în prevenţie şi conservare sunt considerabil mai mici decât cele legate de reconsolidare sau restaurare completă, iar pe termen mediu (uneori), dar mai ales pe termen lung, banii turiştilor aduc sume considerabile economiei ţării respective. Factorii de decizie ar trebui să se gândească bine la aspect verificat în toată lumea:un monument istoric important poate salva economic o întreagă zonă. Şi acum povestea...
Cetatea închidea pătrunderea în Transilvania pe valea Crişului Alb
În oraşul Ineu, judeţul Arad, se află o cetate de o valoare inestimabilă, operă a arhitecturii Renaşterii târzii, încadrată în Lista Monumentelor Istorice în clasa A. Cetatea actuală a fost construită între anii 1645-1652, în timpul principilor transilvăneni Rakoczi şi Rakoczi al II-lea (fiind folosită de către aceştia şi ca reşedinţă de vară), după planurile arhitectului austriac Gabriel Haller. Totuşi, istoria acestor locuri menţionează că aici a existat o fortificaţie anterioară, atestată documentar în jurul anilor 1295. De asemenea, potrivit altor documente, cetatea de dinaintea actualei construcţii a făcut parte din fortificaţiile lui Iancu de Hunedoara, a fost ocupată de turci în mai multe rânduri, a devenit reşedinţă de sangeac (diviziune administrativă turcă) şi a intrat în posesia lui Mihai Viteazul în 1599. Ulterior, aşa cum am amintit, cetatea a fost refăcută de principii Rakoczi. Cucerită în 1658 din nou de turci, fapt relatat pentru importanţa sa şi de Miron Costin, aceştia o stăpânesc până la sfârşitul secolului al XVII-lea, când este ocupată de către trupele habsburgice. A devenit apoi centru de regiment grăniceresc, iar începând cu 1745 a fost părăsită;doar cetatea interioară a fost refăcută, pe la 1870, în stil neoclasic.
Click aici pentru a vedea mai multe imagini din cetatea Ineului
Din timpul ocupaţiei turceşti ne-a rămas o descriere a fortăreţei, realizată de călătorul Evlia Celebi la 1660:„Este o cetate în formă pătrată, aşezată pe malul râului Criş, are bastioane mici de piatră, iar în fiecare din ele încap o mie de oameni, fiecare are câte 10 tunuri. Prin şanţurile ce¬tăţii curge doldora râul Criş. În in¬teriorul cetăţii se află cetatea nouă. E o mică cetăţuie în care în afară de odăile ienicerilor nu se mai află nimic altceva. În cele patru colţuri sunt patru turnuri solide, cu acoperiş de scânduri şi cu ziduri late de 20 de picioare. Această cetate interioară are o poartă spre apus şi şan¬ţul acesteia e plin de apa râului. Oraşul are 800 de case..."
Mai citeşte:
Ce nu vezi atunci când vizitezi bisericile pictate din Bucovina
Bisericuţele de la Basarabi-Murfatlar, la un pas de dispariţie FOTO
Hanul Solacolu, de la un local luxos, la o ruină de bordel ilegal FOTO
Despre importanţa strategică a Cetăţii Ineului, Adrian Laurenţiu Şimon, directorul direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Naţional Arad, precizează: „Ea constă în faptul că închidea pătrunderea în Transilvania pe valea Crişului Alb. Pe locul actualei cetăţi este atestată în anul 1295 o fortificaţie despre care însă nu se ştiu prea multe. Actuala cetate este, de fapt, un mare castel întărit, care se afla în interiorul unei fortificaţii azi aproape dispărute. Pentru stăpânirea acestei adevărate chei de pătrundere spre Transilvania, de-a lungul timpului s-au dat lupte aprige între turci, transilvăneni şi austrieci. Pentru o scurtă perioadă de timp, cetatea s-a aflat sub stăpânirea lui Mihai Viteazul. Din punct de vedere al stilului arhitectonic, unele elemente decorative aparţin Renaşterii târzii. Din punct de vedere militar, a jucat un rol activ până la cucerirea acestor ţinuturi de către austrieci la sfârşitul secolului al XVII-lea, fiind abandonată spre mijlocul secolului al XVIII-lea. În jurul anului 1870 a fost refăcut castelul, adică ceea ce a mai rămas din cetatea abandonată."
Aşa cum se aminteşte şi în descrierea călătorului turc la 1660, monumentul este compus din două elemente. Primul, cetatea interioară (castelul) cu două nivele, păstrată până astăzi, are formă de pătrat, la colţuri fiind străjuită de patru bastioane circulare etajate. Al doilea element, cetatea exterioră, aşezată la o distanţă de câteva sute de metri, forma brâul de ziduri din piatră, tot în formă de pătrat, cu bastioane la colţuri. Din acestea nu se mai păstrează decât nişte urme.
Unica reparaţie generală, în timpul lui Ceauşescu
Singura dată când cetatea a beneficiat de reparaţii a fost în timpul regimului Ceauşescu, în anii '70, dar intervenţiile au afectat starea iniţială a acesteia. Directorul Direcţiei de Cultură menţionează: „În anii 1974-1976 au fost făcute, pe baza unui proiect executat de către Ministerul Muncii, intitulat «Dezvoltarea Şcolii speciale Ineu-reamenajări interioare», următoarele lucrări: consolidare planşee cu grinzi armate; intervenţii la şarpantă în partea de sud a cetăţii; subzidiri la corpul de clădire din partea de sud a cetăţii; reparaţii tâmplărie; reamenajări şi compartimentări interioare; instalaţii sanitare şi de incendiu; instalaţii electrice; instalaţii de încălzire".
Dincolo de povestea cetăţii, care arată astăzi într-o stare deplorabilă, edificiul mai ascunde o istorie tragică, cea a şcolii speciale create în timpul regimului comunist pentru cei cu deficienţe psihice şi fizice. Copiii de care atât părinţii, cât şi regimul se deziceau erau „închişi" aici: „În prezent se mai păstrează amprenta copiilor care au trecut prin şcoala din cetate. Vechile duşuri aduc aminte vizitatorului de lagărele naziste, în care copiii erau nevoiţi să se spele o dată pe săptămână, când era apă caldă. Sala de sport, în care au mai rămas şi acum doi pereţi vopsiţi, este şi ea în paragină. În ceea ce priveşte soarta celor care au avut ghinionul să înveţe lecţia dură a vieţii între zidurile fortăreţei, lipsa mâncării, frigul şi nu în ultimul rând sistemul au făcut ca rata supravieţuirii să fie foarte mică. Astăzi, toate acestea au rămas pradă istoriei, la fel ca întregul edificiu." După 1989, lucrurile s-au schimbat în cadrul acestei şcoli speciale, iar din 1998 aceasta, intitulată azi Grupul Şcolar „Sava Brancovici", a părăsit clădirile cetăţii propriu-zise, folosind nişte anexe, al cărui interior a fost amenajat pentru săli de curs, dormitoare, ateliere, grupuri sanitare.
Proiectele din ultimii ani şi visul repunerii în circuitul turisticÎn prezent, cetatea este administrată de către Consiliul Local al oraşului Ineu. Deşi la nivelul administraţiei locale, cel puţin declarativ, au fost analizate şi s-au propus diverse planuri de refacere a monumentului, acestea au rămas în stadiul de proiect, deteriorarea monumentului continuând în ritm accelerat.
Încercând să aflăm de la directorul Direcţiei de Cultură Arad cum a ajuns monumentul în această stare de degradare şi care au fost proiectele de refacere a edificiului efectuate până anul acesta, Adrian Laurenţiu Şimon ne-a declarat: „Cetatea Ineului este un monument de anvergură. Intervenţiile efectuate de-a lungul timpului nu au fost realizate pentru întreg ansamblul de corpuri-clădiri; zonele fără intervenţii au suferit prea mult pentru a suporta reparaţii de mică amploare. Până în anul 1998, cetatea a adăpostit o şcoală specială pentru copii cu probleme psihice, după care a intrat în proprietatea oraşului Ineu. Primăria nu a avut posibilităţile materiale necesare unei restaurări majore şi nici nu a fost găsită o soluţie pentru exploatarea corespunzătoare a acestui spaţiu. În perioada anilor 2008-2009 s-au pus mari speranţe într-un proiect transfrontalier cu oraşul Jula (Gyula-Ungaria), care are experienţa gestionării unei cetăţi din aceeaşi perioadă istorică. Cetatea de la Jula, înainte de restaurarea realizată în ultima perioadă, se afla într-o stare de conservare mai rea decât este acum Cetatea Ineului. Din păcate, acest proiect transfrontalier pentru care s-a semnat un memorandum nu s-a realizat".
Cât priveşte intervenţia Primăriei Ineu, domnul Şimon a precizat: „Din 1999 până în prezent Consiliul Local al oraşului Ineu a efectuat lucrări de igienizare, întreţinere spaţii verzi, salubrizare. Lucrări importante nu s-au efectuat din pricina lipsei de fonduri atât pentru execuţie, cât şi pentru proiectare. În consecinţă, a fost depus în ianuarie 2010, prin Programul de Cooperare Transfrontalieră, HURO/0901, o cerere de finanţare cu titlul «Cultura Instorie şi Cooperare», în parteneriat cu Primăria Oraşului Jula. Cererea de finanţare a fost depusă pentru elaborarea studiului de fezabilitate şi a proiectului tehnic. În urma comunicării organismului decizional, cererea de finanţare a fost respinsă în august 2010".
Înainte de respingerea acestui plan de restaurare, presa arădeană mediatiza că monumentul de la Ineu este subiectul unui proiect depus de primăria din localitate, care ar putea aduce aproximativ 520.000 de euro. Din declaraţiile lui Nicolae Mehelean, edilul şef al Ineului din acel moment, rezulta că a fost semnat un program româno-maghiar, prin care se încerca accesarea unor fonduri europene necesare întocmirii studiului de fezabilitate şi a proiectului tehnic pentru reabilitarea şi revitalizarea Cetăţii Ineului. Aşa cum ne-a declarat şi directorul Şimon, cererea de finanţare a fost respinsă. Acesta era, în fapt, al doilea proiect pierdut de monumentul din Ineu. Potrivit unor articole din 2008, tot din presa locală, Primăria Ineu, proprietarul şi administratorul cetăţii, avea în studiu un proiect deosebit de important pentru refacerea cetăţii. Autorităţile locale afirmau, la acel moment, că s-a realizat deja un studiu de prefezabilitate, iar cererea de finanţare se va face pe fonduri structurale. Valoarea totală a investiţiei era de 12 milioane de euro, din care Consiliul Local urma să contribuie cu 2% cofinanţare. Nici acel proiect nu a prins însă contur.
„A fost preferată soluţia colaborării cu autorităţile în locul unei acţiuni de forţă"În aceste condiţii, va deveni vreodată cetatea un punct de atracţie turistică? Ce facem cum ea? Şimon explică: „În anul 2011 a fost organizată o licitaţie pentru concesionarea, în condiţiile legii, a imobilului Cetatea Ineului, în vederea conservării, restaurării, consolidării, reabilitării, protejării, modernizării infrastructurii şi introducerii în circuitul turistic şi cultural, de la care se speră să rezolve marile probleme ale monumentului şi, în plus, să contribuie la dezvoltarea turismului într-o zonă pitorească. Proiectele de restaurare întocmite de către firma câştigătoare a licitaţiei vor conţine cercetări care vor evidenţia amploarea intervenţiilor, mai ales ale celor din anii '70 ai secolului trecut. Aceste proiecte vor fi avizate de către Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional conform Legii 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată în Monitorul Oficial nr. 938/2006" .
L-am întrebat pe domnul director şi dacă instituţia care o conduce a încercat, folosind chiar măsuri punitive, să determine proprietarul, Primăria Ineu, să repare monumentul. Am primit următorul răspuns: „Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Arad a cerut autorităţilor locale în calitate de proprietari ai imobilului să se achite de obligaţiile pe care le aveau în conformitate cu Legea 422/2001. A fost preferată soluţia colaborării cu autorităţile în locul unei acţiuni de forţă care oricum nu ar fi dat rezultatele scontate. În viitor, Direcţia pentru Cultură va supraveghea şi va acorda consultanţa necesară, în limite legale, în fiecare etapă a lucrărilor de restaurare-conservare".
