Cetatea Alba Carolina. Unicul asediu: 25 martie - 27 iulie 1849

Cetatea bastionară de tip Vauban de la Alba Iulia a fost construită între anii 1715-1738, în contextul instaurării stăpânirii habsburgice în Transilvania. Tocmai de aceea, autoritățile habsburgice, care au inițiat și au susținut acest proiect, au văzut în noua fortificație un centru cu un rol important atât în sistemul de apărare împotriva turcilor, dar și de consolidare a puterii lor în teritoriile ocupate. Cetatea urma să devină fortificația principală a Transilvaniei, mai ales că era construită după cele mai noi metode de fortificare ale vremii, inspirate de sistemele concepute de arhitectul militar francez, mareșalul Vauban.

Din punct de vedere al amplasamentului, cetatea era ridicată peste alte două fortificații mai vechi, respectiv castrul roman al Legiunii a XIII-a Gemina și cetatea medievală Bălgrad. Construcția ei a început la data de 4 noiembrie 1715, când în cadrul unei fastuoase solemnități, la care au participat generalul Steinville, comandantul trupelor imperiale din Transilvania, Ştefan Kornis, guvernatorul Transilvaniei, dar și arhitectul italian locotenent colonelul Giovanni Visconti Morando, cel care întocmise planul fortificației, a fost pusă piatra de temelie. Lucrările care au costat enorm – se estimează că au fost cheltuiți peste un milion de guldeni de aur – au fost conduse de trei persoane. Mai întâi de arhitectul italian Visconti, care în anul 1717 moare răpus de ciumă, fiind înmormântat în Catedrala Romano-Catolică, urmat de inginerul militar locotenent colonel Iosif de Quadri (1717-1727) și de Konrad won Weiss (1727-1738).

Peste 20.000 de iobagi români au muncit pentru construcția cetății

Fortificația a fost construită din materiale confecționate în zonă, iar munca brută a fost executată de peste 20.000 de iobagi români aduși din toată Transilvania, obligați să presteze muncă gratuită în serii de câte două săptămâni. Pentru lucrările de zidărie și pietrărie, au fost folosiți muncitori și meșteri italieni, iar lucrările speciale de sculptură la porțile cetății și bastioane au fost realizate de o echipă de la Viena, condusă de sculptorul Johann König. Zidurile au fost construite din piatră și cărămidă într-o tehnică fără denivelări, ușor oblice pentru a provoca ricoșarea ghiulelelor metalice. De asemenea, pentru a elibera terenul ce trebuia utilizat, respectiv o suprafață de 140 hectare, s-a hotărât dărâmarea vechiului oraș, ce se ridicase pe ruinele anticului Apulum, și mutarea lui în partea de est a cetății, unde a format actualul oraș de jos. 

Planul cetății Alba Iulia la 1736, realizat de I. K. Weiss

La finalul lucrărilor, în anul 1738, ansamblul fortificat era compus din trei sisteme de apărare. Primul dintre ele era reprezentat de corpul principal al cetății, realizat în formă de stea cu șapte colțuri (heptagon), alcătuit din șapte bastioane cu o înălțime de 12 metri și o lungime variind între 106 și 142 metri, legate printr-o curtină, la distanțe de 116-135 metri. Bastioanele sunt legate între ele de ziduri având aceeași înălțime, care formează în interiorul lor corpul principal al fortificației. Bastioanele au primit denumiri speciale, legate de numele unor patroni laici sau religioși. Astfel, începând de la Poarta a III-a spre sud, în sensul mersului acelor de ceasornic, se află bastioanele Eugeniu de Savoia, Steinville (Sf. Ștefan), Trinitarienilor, Sf. Mihail, Sf. Carol, Sf. Elisabeta și Sf. Capistrano (Transilvaniei).

Bastioanele au fost construite din cărămidă cu vârfurile orientate spre exterior, legătura cu zidul curtinei făcându-se prin intermediul extremităților rotunjite ale laturilor (urechi) și a flancurilor arcuite (gât). Din cele 7 bastioane, 5 sunt de aceeași mărime, având laturile fețelor de 110 metri, iar celelalte două, respectiv Sf. Mihail și al Trinitarienilor, sunt mai mari, atingând 140 metri. Bastioanele și curtinele care le leagă ating o înălțime medie de 10-12 metri, toate fiind construite din cărămidă și având socluri din piatră profilată, înaltă de la 0,80-1,50 metri. Muchiile sunt întărite cu piatră de talie, iar la coronament poartă grupuri sculpturale, blazoane cu inscripții, peste acestea aflându-se așezate platforme pentagonale de piatră, cu laturi de 1,80 metri, pe care se află fie o statuie, fie o gheretă. Deasupra bastioanelor, pe fiecare dintre cele două flancuri erau amplasate gurile de foc, bine apărate prin situarea lor în spatele parapetului.

În caz de război, cetatea putea adăposti 10.000 de soldați

Vârfurile bastioanelor au fost împodobite cu statui amplasate pe platforme pentagonale de piatră, sub care se aflau grupuri sculpturale, figurative, blazoane și inscripții. Platforme asemănătoare se aflau și în flancurile bastioanelor, deasupra urechilor, însă ele erau destinate gheretei care adăpostea santinela. Zidurile curtinei și ale bastioanelor au grosimea de 2,50 metri la bază, iar la vârf de 2 metri, cu o înclinație în jur de 80 de grade, prin reducerea treptată a dimensiunilor de la bază spre vârf în vederea preluării împingerilor volumului mare de pământ. Pereții înclinați au fost prevăzuți cu contraforți interiori care aveau rolul de ancorare a zidului exterior și de stabiliza umplutura de pământ din spatele acestora.

Gravură a cetății Alba Iulia, de I. Rohbok, secolul al XIX-lea

Linia a doua de apărare era formată din semilune, sau ravelinile (bastioane detașate) ce purtau numele bastioanelor apropiate, singura excepție fiind ravelinul dispus pe flancul de sud, denumit Francisc de Paula. În sfârșit, ultima linie de apărare era alcătuită din contragărzile ce protejau fețele bastioanelor și a semilunelor, ele fiind dispuse în aceeași unghiuri cu bastioanele și ravelinele pe care le apărau.

Interesant că în proiectul inițial al fortificației bastionare mai apărea și o a patra linie de apărare, formată din semilune și lunete dotate atât cu un șanț, dar și cu o fortificație mai îndepărtată plasată pe un deal din vecinătate (Dealul Furcilor). De asemenea, cetatea a fost înzestrată cu un sistem propriu de canalizare, o moară amplasată în bastionul Capistrano, fântâni adânci pentru aprovizionarea cu apă, două pulberării, depozite de alimente, furaje și materiale, ateliere de reparații, servicii și alte amenajări pentru necesarul unui efectiv care putea ajunge în caz de război la aproximativ 10.000 de soldați.

Intrarea în cetate se făcea prin intermediul a șase porți, amplasate în număr egal, la est și la vest, câte una pe fiecare linie de apărare. Bogăția și varietatea decorului plastic întâlnit la primele patru porți, oferă un caracter unic al cetății bastionare Alba Carolina în rândul fortificațiilor de acest profil din Europa. Într-adevăr, reliefurile și statuile care împodobesc aceste porți, inspirate din faptele legendare ale eroilor antici, sau din războaiele austro-turce, se încadrează în spectaculoasa cultură barocă a habsburgilor. O cultură născută din euforia victoriilor armatei austriece asupra turcilor, succese glorificate pe deplin în decorul sculptural care împodobește cetatea Alba Iulia. Acest aspect nu trebuie să mire pe nimeni, numai și dacă ținem cont de faptul că, doar cu 32 de ani înainte de începerea construcției cetății de la Alba Iulia, Imperiul Habsburgic se aflase pe marginea prăpastiei. Doar intervenția regelui polonez Ioan al III-lea Sobieski a salvat miraculos Viena de armatele turcești în anul 1683. Tocmai de aceea, noua cetate trebuia în primul rând să celebreze eliberarea de spiritul răului.

Cetatea, testată doar o singură dată

Construită pentru a rezista unor mari confruntări, cetatea nu a putut să-și demonstreze valoarea decât o singură dată. Mai exact, în timpul Revoluției de la 1848-1849, când a fost asediată de trupele maghiare timp de patru luni (25 martie – 27 iulie 1849). Datorită superiorității artileriei austriece, maghiarii nu au putut cuceri fortificația în urma unui asalt direct, ci au căutat să o supună printr-un asediu prelungit, sperând la o capitulare prin înfometare, dar și prin epuizarea pulberii pentru armele de foc. Acțiunea asediatorilor a eșuat, deoarece garnizoana austriacă, formată din aproximativ 2.500 de soldați, mare parte din ei români, a rezistat cu brio, fiind sprijinită și de trupele moților conduse de Avram Iancu. Totuși acesta avea să fie un moment extrem de greu pentru Cetatea Alba Carolina, mai exact pentru apărătorii ei, pentru că spre sfârșitul asediului aceștia rămăseseră cu foarte puține alimente și muniție.  

Asediul cetății survenea după ce armatele maghiare conduse de generalul Bem reușiseră în februarie-martie 1849 să înfrângă trupele austrice și să le izgonească din Transilvania. În acel moment singurele cetăți necucerite erau cele de la Alba Iulia și de la Deva. Conștient de importanța strategică a acestor fortificații, Bem a încercat să le supună prin intimidare, ceea ce nu i-a reușit. Astfel, la 16 martie 1849 el adresează o scrisoare ultimativă garnizoanei care apăra cetatea Vauban Alba Carolina, căreia îi oferea condiții onorabile de capitulare. Consiliul militar austriac avea să respingă oferta, luând în schimb toate măsurile necesare de apărare, sporind printre altele proviziile de hrană și nutreț.

Poarta a III-a a cetății Alba Carolina (vedere din interior). Gravură realizată de Rusz Laroly (1860)

La 14 martie 1849, ungurii ocupaseră deja podul de la Partoș de peste Mureș, iar în acea zi sosea în cetate și vestea cuceririi Sibiului de către Bem. În aceste condiții, austriecii decid ca zidurile groase dintre contragărzi și raveline să fie asigurate prin palisade împotriva escaladării, iar cele trei fântâni din cetate să fie adâncite. De asemenea, garda națională din Orăștie formată din români, ce se găsea în Alba Iulia a fost primită în serviciul militar al cetății. După ce în zilele de 20-23 martie 1849 comandamentul cetății a pus în vederea tuturor locuitorilor civili ai acesteia să-și facă provizii pe trei luni, din satele vecine au fost rechiziționate, pe bază de adeverință, vite de tăiat, hrană, fân, ovăz și lemn de construcție și pentru foc.

Porțile I și III ale cetății au fost tot atunci închise și astupate cu bălegar, iar panta dintre ele a fost blocată cu baricade și parțial cu palisade. Cele două porți au fost încuiate de la apusul soarelui, până dimineața, iar podurile acestora au fost în permanență ridicate. La 24 martie 1849, în fiecare bastion au fost instalate câte trei străji, adăpostite în corturi. De asemenea, s-a mai luat măsura ca tot materialul lemnos care ar fi putut să fie incendiat prin bombardarea cu tunuri să fie eliminat sau adăpostit în locuri ferite de această primejdie.

O măsură importantă a fost aceea de a desemna pe locotenentul Eduard Olszewski ca împreună cu patru soldați să supravegheze permanent mișcările inamicului din turnul Catedralei Romano-Catolice. În acest scop, acestuia i s-a pus la dispoziție și ocheanul de la Institutul Astronomic din clădirea bibliotecii Batthyaneum.

Poarta a III-a a cetății Alba Carolina, astăzi

Trupele maghiare asediază cetatea

Asediul propriu zis avea să înceapă la data de 25 martie 1849, când cetatea a fost somată să se predea de către un parlamentar maghiar. Refuzați, asediatorii încep bombardarea cetății. La 28 martie, conducerea cetății a fost somată a treia oară să se predea, dar toți oamenii garnizoanei care au ținut consiliul au decis să reziste până la ultimul om. De precizat că din data de 12 februarie garnizoana austriacă avea un nou comandant în persoana colonelului August.

La începutul lunii aprilie 1849, maghiarii și-au întărit forțele de asediu, aducând noi trupe din direcția Vințu de Jos și Teiuș, numărul acestora ajungând la 8.000 de oameni, dotați cu 24 tunuri. În aceste condiții, generalul Bem aflat în preajma cetății a trimis un nou parlamentar care a somat garnizoana să se predea, amenințând că altfel bombardamentul va continua. Primind un nou refuz categoric, în data de 3 aprilie a avut loc un nou bombardament intens.

La 23 aprilie 1849, comandantul cetății îi trimite un mesaj lui Avram Iancu că în cazul în care se va apropia de cetate pentru a primi muniție, garnizoana îi va pune la dispoziție cele necesare.Ziua de 24 iunie 1849 a fost ziua cea mai grea din istoricul asediului Cetății Alba Carolina. Conform rapoartelor ofițerilor austrieci, în acea zi a avut loc „un bombardament ucigaș, de 5 ore”, care a produs mari stricăciuni aproape tuturor clădirilor din cetate. Atunci au fost incendiate grajdurile episcopiei romano-catolice, focul de aici extinzându-se rapid și asupra clădirilor din vecinătate. De asemenea, o bombă a pătruns în turnul catedralei și a explodat.

Machetă a cetății Alba Carolina

Din fericire, asediul avea să se termine la 27 iulie 1849, lăsând în urmă 354 de victime de partea garnizoanei austriece. De remarcat că majoritatea dintre aceștia au murit din cauza bolilor (scorbutului, holerei și tifosului), doar 18 oameni murind în luptă; în confruntările directe au mai fost răniți 40 de soldați și 3 ofițeri. De bună seamă că pierderile asediatorilor maghiari au fost mult mai însemnate.

Ca urmare directă a acestui asediu între anii 1851-1853 a fost ridicată clădirea care adăpostește astăzi Muzeul Național al Unirii. Rostul ei inițial a fost acela de a servi ca locuință și adăpost sigur pentru o parte a personalului din garnizoana austriacă de la Alba Iulia. Deși denumirea sa oficială a fost de Pavilionul Ofițerilor, imobilul mai este cunoscut și sub numele de Babilon, asta pentru că cei găzduiți aici erau de diferite naționalități (austrieci, maghiari, polonezi, cehi etc.).

Zidurile foarte groase, spațiile și gangurile boltite din subsol, peste care se suprapun încăperile și coridoarele parterului acoperite cu același sistem, la care se adaugă cele două etaje evidențiate prin elemente decorative introduse în plastica fațadelor, dau acestei clădiri masive, aspectul unei fortărețe.

Astăzi Cetatea Alba Carolina este principalul obiectiv turistic al orașului Alba Iulia, mai ales după amplul  proces de reconstrucție care a reușit să-i redea  strălucirea de altădată.