Celebrăm victoriile, dar ce facem cu înfrângerile?
Cum să te raportezi la victorii știe toată lumea sau măcar pretinde că știe. Fie că sunt mari puteri sau mai mici, națiunile se comportă cam la fel când e vorba despre triumfuri istorice. Se declară zile naționale, se ridică monumente, se țin sărbători, se scrie în cartea de istorie.
Ce te faci însă când constați că istoria nu are numai victorii strălucitoare? Că în momente decisive, figuri pe care le-ai pune în panoplie au dat dovadă de slăbiciune, s-au lăsat cuprinse de teamă sau au dovedit incompetență? Reflexul este să treci rapid peste. Nu se mai scrie chiar totul în cartea de istorie, se invocă factorii externi, se trece pe seama neșansei istorice.
Dar problema nu poate fi ocolită la nesfârșit. Vine scadența istorică. Cum este acum:s-au împlinit 100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial. Evenimentul, crucial pentru destinul țării, a trecut mai puțin remarcat. Doar Armata s-a străduit să mai facă ceva pentru memoria sutelor de mii de soldați care au căzut pe câmpurile de luptă având ca ideal unirea tuturor românilor într-o singură țară. În rest, multă tăcere.
O victorie poate fi mai rea ca o înfrângere
Trecerea entuziastă a Carpaților de către trupele române în 1916 a fost urmată imediat de dezastrul și umilința înfrângerii de la Turtucaia. După care au venit degringolada militară și prăbușirea moralului unei întregi națiuni. Ofensiva în Nord a fost oprită, s-a încercat revenirea în Sud, pentru ca, din tot acest haos, să se nască un șir întreg de înfrângeri care a culminat cu ocuparea Capitalei și retragerea în Moldova.
Paradoxal, la originea răului stă raportarea la o victorie și nu șocul unei înfrângeri. Victoria din 1913, când România a trecut Dunărea și a impus pacea de la București, a fost teribil de prost înțeleasă. Clasa politică s-a văzut în situația de a poza în arbitru al Balcanilor. România era noua putere regională. Un triumf garnisit bine cu anexarea Cadrilaterului. Eram buni, eram puternici, eram eroi. Ce mai conta că Armata nu se luptase cu nimeni? Că organizarea și logistica erau la pământ? Că serviciile sanitare erau dezastruoase? Că trupa era neechipată și prost instruită?
N-a interesat pe nimeni. În schimb, înfrângerea i-a motivat pe bulgari. Pierderea lor din 1913 i-a îndârjit împotriva românilor și le-a crescut dorința de revanșă. Victoria din 1913 ne-a îmbătat cu apă rece, pe bulgari i-a mobilizat. La fel, pentru români, înfrângerile din 1916 au fost răscumpărate prin memorabila rezistență din 1917.
A vorbi numai despre victorii este dăunător. A nu comemora înfrângerile este și mai rău. La 100 de ani de la Turtucaia nu se duce nimeni să depună o coroană de flori pentru cei 6.000 de soldați căzuți acolo. Tot români și ei, la fel ca ostașii care au trecut Carpații sau care aveau mai târziu să ducă armata renăscută la victoria de la Mărășești.
