Cele mai grele înfrângeri ale lui Napoleon

Bătălia de la Trafalgar: momentul decisiv al eșecului lui Napoleon

Bătălia de la Trafalgar, din 21 octombrie 1805, reprezintă unul din cele mai importante momente ale istoriei britanice, fiind una din cele mai faimoase victorii ale englezilor. Cu toate acestea, istoricii nu s-au pus de acord nici până astăzi ce anume exact s-a realizat prin această victorie.

La momentul respectiv, dar și după aceea, englezii au crezut că amiralul Nelson, prin victoria care i-a adus moartea, a distrus planurile de invazie ale lui Napoleon și a asigurat victoria Marii Britanii în fața Franței napoleoniene. În cealaltă tabără, istoricii francezi au preferat să caracterizeze bătălia de la Trafalgar drept un incident nefericit, dar marginal în marea istorie a războaielor napoleoniene, căzut în umbra marilor victorii de la Ulm sau Austerlitz, prin care Austria și Rusia au fost învinse, confirmând astfel dominația Franței asupra Europei continentale.

În mod surprinzător, istoricii contemporani nu au idei prea diferite, însă au schimbat taberele. Specialiști francezi cunoscuți, precum Jean Tulard, marea autoritate franceză în istoria Franței lui Napoleon, acceptă că „după Trafalgar, împăratul era învins, numai că nu o știa încă.” În Marea Britanie în schimb, istoricii sunt de părere că victoria de la Trafalgar nu a făcut altceva decât să confirme un lucu știut de toată lumea:Marea Britanie era marea stăpână a mărilor. Ce-i drept însă, englezii controlau mările cu mult înainte de amenințarea napoleoniană, și ar fi făcut-o în continuare și în absența acestui pericol.

De asemenea, mulți istorici englezi susțin că victoria de la Trafalgar e cel mai important element al situației strategice britanice, așa cum o văd ei, în raport cu puterile continentale. Interpretarea este următoarea:puterea maritimă britanică, deși esențială pentru supraviețuirea țării în fața amenințării franceze, nu a fost suficientă pentru a-l învinge pe Napoleon. În cele din urmă, Wellington și armata britanică, luptând alături de aliații continentali, au fost cei care au asigurat victoria engleză. Istoricii cred că marile dispute dintre statele europene au fost întotdeauna decise prin confruntările armate din câmpiile Flandrei și Westfalia, în timp ce puterea navală a avut doar un rol secundar.

Rusia

În 1812, când armatele lui Napoleon înaintau lăsând în urmă o Europă distrusă și cucerită, Împăratul se afla la apogeul puterii sale (așa cum avea să fie și un alt invadator al Rusiei, 129 de ani mai târziu, care avea să împărtășească aceeași soartă). Marea sa armată – La Grande Armée – număra 400.000 de soldați și se credea că este invincibilă, iar comandantul ei anticipa o victorie rapidă. Însă în șase luni de zile, uriașa sa forță fusese redusă la o mână de soldați extenuați, distruși de mediul și clima rusească. Doar 1 din 20 de soldați avea să se mai întoarcă acasă.

În timpul campaniilor anterioare din Europa de Vest, Napoleon reușise să rezolve problema aprovizionării armatelor sale lăsându-și soldații să se descurce „pe teren”, fie prin jaf, fie cumpărând cele necesare. Napoleon era conștient că o asemenea abordare nu avea să fie posibilă în pustietatea Ucrainei, astfel că avea un plan de aprovizionare pregătit. Operațiunea logistică necesară era de proporții uriașe. Erau necesare, în total, 9300 de vagoane care să transporte miile de tone de alimente pentru soldați. Pentru a trage aceste vagoane și, de asemenea, pentru transportul cavaleriei și artileriei, Napoleon a strâns 250.000 de cai care trebuiau și ei să fie hrăniți, având nevoie de circa 9 kg de mâncare pe zi.

Calculele au fost însă greșite. Chiar dacă Napoleon ar fi ajuns la Moscova cu două luni mai devreme și cu doar jumătate din numărul de oameni, tot ar mai fi avut nevoie de încă 16.330 de tone de provizii, adică dublul capacității de transport. În schimb, el a pornit la drum cu provizii pentru doar...24 de zile. Se baza pe o victorie rapidă și o campanie care nu trebuia să dureze mai mult de trei săptămâni. A fost însă o gravă supraestimare a forțelor proprii și o subestimare a poporului rus. Rușii nu i-au înfruntat direct pe francezi;în schimb, s-au retras distrugând culturile și otrăvind apele în urma lor, ademenindu-l pe Napoleon încă și mai adânc în inima Rusiei. Între timp, La Grande Armée pierdea circa 5000 de oameni zilnic din cauza dezertărilor, bolilor și sinuciderilor, iar 50 de cai mureau după fiecare kilometru parcurs din cauza dietei proaste.

Napoleon a reușit să-i atragă pe ruși pe câmpul de bătălie doar de două ori:la Smolensk, unde i-a învins, și la Borodino, în apropierea Moscovei, o bătălie sângeroasă care s-a terminat fără un învingător clar, dar cu moartea a 80.000 de oameni. Pe măsură ce rușii se retrăgeau, Napoleon a ajuns în cele din urmă la Moscova, la mijlocul lui septembrie, însă cu doar un sfert din oamenii săi. Țarul Alexandru refuza să încheie pacea, astfel că gravele probleme de aprovizionare datorate tacticii de pârjolire a pământului l-au obligat pe Napoleon să se retragă.

Golgota lui Napoleon: înfrângerea de la Waterloo

În bătălia ce se anunță se poate întrevedea unul dintre acele momente în care destinul națiunilor se decide pe tabla de șah a manevrelor militare. Punct de trecere între două epoci, Waterloo ține de cea veche, prin ardoarea combatanților, dar prefigurează bătălia de la Marna sau chiar Stalingrad, prin violența și amploarea măcelului. Prin numărul forțelor angajate, prin puterea de foc și numărul victimelor, campania din 1815 anunță noua vârstă a războiului.

Raportul de forțe dintre Franța și cei coalizați împotriva ei, de unu la trei în momentul în care coalizarea adversă va fi încheiată, pare disperat. Primele armate, conduse de ducele Arthur Wellesley, duce de Wellington și de Gebhard Leberecht von Blücher, prinț de Wahlstatt, se concentrează în Belgia. Dacă se adaugă și alte corpuri în formare, 800.000 de combatanți se pregătesc să se arunce asupra Franței, cu mult mai mulți decât cei 600.000 ai armatei celor 20 de națiuni pe care Napoleon o aruncase asupra Rusiei. Aliații sunt convinși că au victoria în mână și se arată mult mai prudenți. Planul lor prevede să se aștepte sosirea celor trei armate principale la frontiera franceză pentru a trece apoi la atac. Rușii, care au un drum lung de parcurs, vor servi de rezervă sau de al doilea val de atac. Ofensiva, prevăzută pentru luna iulie, se anunță de temut cu cât Franța Restaurației redusese drastic armata.

Napoleon reușește totuși imposibilul. În numai 10 săptămâni, el scoate practic din pământ o nouă armată. Sunt chemați militarii aflați în concediu, rezerviștii, toți oamenii valizi. La 10 iunie 1815 dispune de 198.000 de oameni, din care o treime sunt răspândiți de-a lungulțării. În ajunul campaniei, Napoleon contează doar pe 128.000 de oameniși 334 tunuri, adică efectivele gărzii, cinci corpuri de armatăși rezervele de cavalerie. În cazul în care campania s-ar fi prelungit, împăratul ar fi putut, ajutat de capabilul ministru de Război Davout, să mai adune încă 230-240.000 de oameni. Dar englezii, rușii, austrieciiși prusacii ar fi putut aduna, până la sfârșitul verii, în jur de 1 milion de oameni.Orice prelungire a campaniei era în detrimentul lui Napoleon.

În privința strategiei, ca și Hitler mai târziu, Napoleon e un adept al atacului, cea mai bună defensivă, care îi permite să aibă inițiativa și să beneficieze de efectul surprizei. Moralul soldaților se menține prin acțiuni ofensive. Aliații sunt vulnerabili prin împărțirea lor în trei armate separate și speră să-i învingă separat. Pe de altă parte, vrea să evite distrugerile de pe teritoriul Franței și alege Belgia, propice pentru manevre în absența unor obstacole naturale, un teritoriu francofil, caracter accentuat de atașarea forțată a zonei la Olanda, decisă de Congresul de la Viena. Iar luna iunie pare cea mai potrivită;armata franceză e capabilă de luptă, în timp ce austriecii și rușii mai au de mărșăluit către Franța. Într-un raport de unu contra doi, șansele rămân acceptabile, având în vedere capacitățile lui Napoleon. Începând cu luna iulie, fiecare zi va acționa împotriva lui