⬆

Cel mai actual conflict dintre cele trecute

Inclusiv la scara generală a istoriei sau a „istoriei lungi”, cum le place celor implicați în analiza ei să-i spună, Al Doilea Război Mondial, cu toate implicațiile sale, este cel mai mare dezastru produs de om din istorie. Statisticile morților, indiferent la câte zeci de milioane ne raportăm, se află dincolo de puterea noastră de înțelegere. Cifrele în sine sunt frapante, deseori dezumanizante – exact ce încercaseră să facă cei care l-au declanșat.

Dacă rămânem la cifra de 50 de milioane, deși există surse care vorbesc de 60 sau chiar 70 de milioane de oameni, asta înseamnă 23.000 de morți în fiecare zi, mai mult de 6 oameni în fiecare minut. Dintre tinerii din Uniunea Sovietică născuți în 1923, care aveau 18 ani în 1941, 80% și-au pierdut viața. Și nu e vorba numai de morți. Alte milioane au fost mutilate fizic și psihic, supraviețuitori și familiile lor deopotrivă.

Acordându-i-se calificativul de „război în care binele a învins”, Al Doilea Război Mondial își lasă amprenta asupra generațiilor prezente și, nu mă îndoiesc, și viitoare mult mai mult decât orice alt conflict din istorie. Provoacă sentimente amestecate tocmai din pricina faptului că nu s-a ridicat niciodată la înălțimea acestei imagini pozitive, atâta vreme cât jumătate de Europă a fost sacrificată lui Stalin în detrimentul celeilalte, îndeosebi Polonia, pentru care Marea Britanie intrase în război (și la soarta căreia Churchill afirmase cinic, în stilul său caracteristic: „I-am garantat Poloniei supraviețuirea, nu granițele”).

Victoria nu a adus pacea în lume

Chiar dacă s-a încheiat cu o înfrângere zdrobitoare pentru nazism și rudele sale ideologice din Europa, precum și pentru Japonia, victoria nu a adus pacea în lume. Există voci care afirmă că, la 80 de ani de la încheierea sa, ultima conflagrație mondială încă exercită o influență mult prea pronunțată, așa cum o arată numărul disproporționat de mare de cărți, filme și documentare, în timp ce numeroase muzee continuă să întrețină o adevărată industrie comemorativă.

Acest fapt e mai puțin surprinzător decât am putea crede, natura răului pare să producă o nesfârșită fascinație. De asemenea, natura sa profund morală (sau imorală, după cum dorește cititorul) este impregnantă în însăși esența naturii umane. Iar oamenii, așa cum precizam, sunt fascinați de drame.

Unde mai putem găsi alți 6 ani care să ofere o sursă atât de bogată pentru studierea dramelor colective și individuale, concepțiilor strategice și tactice, victoriilor incredibile, erorilor fatale, corupției, trădării, sacrificiului, compasiunii sau sadismului?

Interesul (ca să evităm fascinația pe alocuri morbidă) are și trăsături negative. Pe timp de criză, așa cum trăim acum, politicienii, mass-media și oamenii obișnuiți fac instinctiv paralele, fie pentru a se evidenția intelectual, fie pentru a părea că vin cu soluții. E un risc foarte mare ca liderii, inclusiv cei care se revendică de la valori democratice, să devină prizonierii propriei retorici și să creadă că știu mai mult despre trecut decât este cazul.

Iar recenta invazie a Rusiei în Ucraina a deschis o adevărată avalanșă de opinii. Dintr-odată, războiul pe Bătrânul Continent a redevenit o realitate, una șocantă pentru cei mai mulți dintre noi. Cărțile de istorie s-au redeschis, comparațiile au apărut invariabil în discursul public. La 80 de ani de la sfârșitul războiului, Rusia este cea care folosește – a se citi manipulează – cel mai mult discursul istoric. Salvarea de nazism, „eliberarea” Europei, toate i se datorează. Poate de aceea ar fi indicat, în această evocare, să insistăm puțin mai mult pe comportamentul Uniunii Sovietice la finalul războiului ‒ lăsăm la latitudinea cititorilor comparația cu comportamentul actual al Rusiei pe scena politică internațională.

Consecvenţa sovietică

Surprinzător – din perspectiva naivității de care au dat dovadă îndeosebi înalți oficiali americani, în frunte cu Roosevelt – a fost că Stalin nu făcuse niciodată un secret din filozofia de război, ca și Hitler, de altfel. Înainte de război, Stalin vorbise frecvent despre extinderea „granițelor” comunismului.

Și mai surprinzător e că, în ceea ce privește pretențiile teritoriale în Europa de Est, nu a existat nicio diferență reală între cererile tot mai mari ale lui Molotov față de Hitler, din perioada 1939-1941, și cererile lui Stalin față de Churchill sau Roosevelt, din perioada 1943-1945, cu excepția faptului că, spre deosebire de Hitler, Churchill și Roosevelt au fost dispuși să sacrifice întreaga regiune, cu excepția Greciei.

Nici ceea ce avea să însemne sovietizarea n-ar fi trebuit să fie o surpriză pentru americani. În 1940, după naționalizarea băncilor din statele baltice, Uniunea Sovietică ceruse Statelor Unite să predea depozitele de aur ale acestora din străinătate. Dosarele Comitetului de Stat al Planificării (GLOSPLAN) conțin liste extrem de detaliate ale fabricilor și bunurilor mobile confiscate în 1940 în estul Poloniei, Țările Baltice și România. Esența sovietizării era întruchipată în decrete GOSPLAN, precum cel din 15 august 1940: „În vigoare cu legile URSS în vigoare acum în Basarabia, Sovietul Suprem decretează că toate băncile, instituțiile de creditare, întreprinderile private, căile ferate și mijloacele de transport maritim sunt naționalizate prin prezentul act”. Repetat mereu și mereu, acest principiu s-a aplicat în fiecare teritoriu ocupat de Armata Roșie pentru Stalin.

Repatrierea forțată a supușilor sovietici

Tratamentul prizonierilor a fost un alt capitol în care anglo-americanii au făcut chiar mai mult decât să închidă ochii. În teorie, americanii și britanicii fuseseră de acord să repatrieze prizonierii de război sovietici, pe care îi eliberau în vestul Europei pentru a garanta că propriii oameni, deținuți în lagărele de prizonieri de război germane eliberate de Armata Roșie, vor fi trimiși acasă.

Acordul a avut un preț sumbru, și anume repatrierea a 2.272.000 de supuși sovietici care de cele mai multe ori au fost expediați direct în Gulag. Zeci de mii de ruși, care nu fuseseră niciodată cetățeni sovietici și luptaseră în războiul civil din Rusia de partea Albilor – dintre care unii ce se alăturaseră armatei germane între 1941 și 1944 – au fost trimiși de britanici în Uniunea Sovietică la moarte sigură. Mai mult de 30.000 de cazaci, inclusiv femei și copii, au fost adunați în Austria, în mijlocul unor scene sfâșietoare marcate de bătăi, morți și tentative de sinucidere. Unele dintre figurile de legendă ale mișcării Albe, precum generalii Andrei Șcuro și Piotr Krasnov, trimiși în Uniunea Sovietică, au fost condamnați la moarte și executați prin spânzurare la 17 ianuarie 1947.

Repatrierea forțată a supușilor sovietici a primit numele de Operațiunea Keelhaul, o aluzie la o formă brutală de pedeapsă din marină, prin care victimele erau târâte sub chila unei nave, ceea ce sugerează că Aliații nu-și făceau prea multe iluzii cu privire la soarta pe care îi aștepta pe cei repatriați și ajunși la discreția lui Stalin.

Tancuri sovietice în Berlin, în primăvara lui 1945

Planul Morgenthau

Deși Stalin i-a acuzat în permanență pe Aliați, cu deosebire de americani, că încearcă să fie „blânzi” cu Germania, realitatea e că președintele american și dictatorul sovietic au fost, în această privință, pe aceeași lungime de undă.

Unul dintre ultimii consilieri care îl vizitaseră pe Roosevelt în noaptea dinaintea morții în urma unei hemoragii cerebrale, la 12 aprilie 1945, a fost Henry Morgenthau, autorul celebrului și controversatului plan cu același nume, dornic să se asigure că generalul Eisenhower va respecta liniile directoare dure ale manualului armatei, elaborat pentru Germania ocupată. Roosevelt, își amintea Morgenthau, „arăta foarte tras la față”.

Mâinile îi tremurau așa de tare încât Morgenthau a trebuit să țină paharele în timp ce președintele turna cocktailuri. Chiar în această stare, Roosevelt s-a luminat la față când secretarul Trezoreriei i-a spus că „va lupta din greu” pentru a paraliza economia germană postbelică, astfel încât „să nu mai fie capabilă să genereze un alt război”, iar Morgenthau a repetat acest lucru „de două sau trei ori” pentru a se asigura că președintele îl auzise bine.

„Henry”, a spus Roosevelt în ceea ce s-a dovedit a fi ultima sa declarație de politică externă, „sunt 100% de acord cu tine”. Planul Morgenthau a oferit un epitaf pentru președintele care încercase, încă din 1941, să îl convingă pe Stalin că era mai dur cu germanii decât sovieticii, dacă nu chiar mai dur.

(...)

Fragmentul face parte din articolul cu același nume, publicat în numărul 280 al revistei „Historia” (revista:280), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 mai - 14 iunie, și în format digital pe platforma paydemic.