Ceauşescu la prima întâlnire cu Mao

În februarie 1964, Biroul Politic a selectat membrii delegaţiei PMR care să viziteze China. Pe lângă Maurer, Bodnăraş şi Chivu Stoica, a fost ales şi Nicolae Ceauşescu. Deşi Gheorghiu-Dej l-ar fi preferat pe Bârlădeanu.

În anii săi de glorie, Nicolae Ceauşescu s-a prezentat lumii ca un campion al păcii mondiale. A încercat şi uneori a reuşit să medieze întâlniri pacifiste dintre evrei cu arabi,   iranieni cu irakieni, americani cu chinezi. Puţini ştiu însă că tactica negocierii între adversari aparent ireconciliabili a deprins-o de la Gheorghiu-Dej.În ultimii săi ani de conducere, când PMR se distanţase de PCUS, polul puterii comuniste, Gheorghiu-Dej a încercat să aplaneze, dar şi să profite de conflictul izbucnit între chinezi şi sovietici. În negocieri a fost implicat şi Nicolae Ceauşescu, secretar al CC.În 1964, strategia de negociere a cuprins inclusiv prima vizită românească la Pekin, la nivel înalt, de când schisma devenise publică. În martie 1964, o delegaţie a comuniştilor români s-a deplasat la Pekin. Ceauşescu a „prins" delegaţia în ultimul moment şi doar la insistenţele lui Bodnăraş.Un pariu pierdutÎn februarie 1964, polemica devenise publică, din momentul în care PCUS a decis să dezbată divergenţele cu China într-o plenară a Comitetului Central. De cealaltă parte, chinezii au ripostat prin publicarea unor articole dure în ziarul „Jenminjibao" şi în revista „Hunţi".Partidul Muncitoresc Român (PMR) a cerut sovieticilor să păstreze secrete materialele Plenarei, deoarece s-ar fi acutizat conflictul. Pe chinezi, românii sperau să-i împace printr-o vizită la Pekin. Gheorghiu-Dej era convins că cele două mari puteri vor ignora propunerile româneşti. Sigur pe el, a pus chiar şi un pariu cu Nicolae Ceauşescu în acest sens, pe care a recunoscut apoi că l-a pierdut. „Am zis că o să ne refuze şi unii, şi alţii, însă se vede că nu ne-au refuzat", a recunoscut el. Comentariile lui CeauşescuScrisorile schimbate între România şi URSS referitoare la polemica sovieto-chineză le-a citit în ordine cronologică, în Biroul Politic, secretarul CC, Nicolae Ceauşescu. Misivele erau datate în perioada ianuarie-februarie 1964. La fel de interesante precum conţinutul lor sunt comentariile lui Ceauşescu. Întrerupându-şi lectura, el a completat în câteva rânduri informaţiile sau i-a ironizat pur şi simplu pe sovietici.De pildă, a comentat metoda lui Hruşciov de a pune România în faţa faptului împlinit, la votarea unor decizii în Comitetul Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia:„De cele mai multe ori, după alte şedinţe ziceau:hai să ne strângem şi într-o oră sau într-o jumătate de oră informa de fapt fie unul sau altul, sau Hruşciov, ce s-a făcut şi cu asta spunea că a fost şedinţa Comitetului Politic Consultativ şi se dădea şi un comunicat".Într-o paranteză pe marginea unei scrisori oficiale sovietice datând din 5 februarie 1964, Ceauşescu a criticat zgârcenia sovieticilor care refuzau să exporte României 4 milioane de tone de produse agricole. Apoi şi-a permis o ironie când sovieticii recomandau crearea de rezerve naţionale de cereale panificabile şi furajere, carne, bumbac şi altele: „Deci, ce descoperire, tovarăşi!" La fel, când a spus sarcastic că, în 1963, URSS ar fi trebuit să depăşească economia Statelor Unite, de vreme ce aşa se lăudaseră.„Să împiedicăm sciziunea"Înaintea plecării delegaţiei în China, PMR a pus la punct un plan de acţiune. Mottoul conducerii comuniste de la Bucureşti era: „Să împiedicăm sciziunea", referindu-se la mişcarea comunistă internaţională. Gheorghiu-Dej spera ca „beligeranţii" să accepte încetarea polemicii timp de un an. „Eu cred că trebuie să luăm asupra noastră această misiune, de a face toate eforturile", a spus liderul român. „Nu putem să spunem, vom reuşi, nu vom reuşi, să ne facem datoria. Este foarte periculos să ne împăcăm cu situaţia existentă, să lăsăm ca lucrurile să se desfăşoare, când două partide frăţeşti aşa de mari, aşa de puternice, două ţări socialiste mari, aşa de puternice, să se înfrunte".Dej i-a caracterizat pe chinezi în felul său. „Acesta e un partid (n.r. - Partidul Comunist Chinez) cu o forţă colosală şi care ştie şi el să acţioneze, dă şi el dolari acolo, şi-l ia pe unul de urechi care e mai prostănac, îl azvârle afară şi-l schimbă că sunt şi ai dracului de şireţi", zicea hâtrul Dej.Gheorghiu-Dej, rezerva de acasăComponenţa delegaţiei s-a decis în Biroul Politic, în şedinţa din 17 februarie 1964. Prezenţa lui Gheorghiu-Dej la Pekin era pusă sub semnul întrebării. O întâlnire româno-chineză la nivelul cel mai înalt, în contextul sciziunii, ar fi fost un gest politic evident. Iar PMR nu dorea să forţeze reacţia sovieticilor. Astfel încât, la iniţiativa lui Ion Gheorghe Maurer, s-a decis ca prim-secretarul CC al PMR să rămână acasă.„Credem că nu ar fi chiar bine ca tovarăşul Gheorghiu-Dej să nu ia de la început problema aceasta în piept", s-a pronunţat Maurer referitor la polemica sovieto-chineză. „Să ia contact mai târziu, să avem o rezervă, să nu prăpădim toate mijloacele noastre de la început".Gheorghiu-Dej a fost de aceeaşi părere. „Nu sunt condiţiile date să merg în fruntea unei astfel de delegaţii", a recunoscut el. „Să le spuneţi că noi suntem bucuroşi şi vom saluta răspunsul lor. Că (n.r. - Dej) ar fi avut o mare bucurie să-l vadă pe tov. Mao Tze-dun, că nu l-a mai văzut de multă vreme. Să vorbim aşa de convingător încât să pară că aşa este". Ion Gheorghe Maurer şi Emil Bodnăraş au fost „bătuţi în cuie" de la început. S-a mai stabilit şi ca delegaţia să cuprindă maximum patru membri. Doi se ştiau deja. După care au început discuţiile pentru locurile „vacante".Ceauşescu, ba da, ba nuDupă ce se sfătuise în prealabil şi cu alţi „bătrâni" din conducere, Emil Bodnăraş l-a propus pe Nicolae Ceauşescu. „Noi ne-am gândit că poate ar fi bine să meargă Niculae cu mine, ca secretar al Comitetului Central", a spus fostul ministru al Apărării şi protector al tinereţii lui Ceauşescu. Gheorghiu-Dej n-a zis nici da, nici ba.A insistat totuşi pentru Alexandru Bârlădeanu. Şi cum echipa trebuia repede întocmită, sub presiunea vaccinurilor ce trebuiau făcute din timp, discuţiile s-au înteţit. După câteva minute de gândire, Gheorghiu-Dej a optat şi pentru Chivu Stoica, cu argumentul că era şi el secretar al Comitetului Central şi se ocupa de relaţiile externe ale partidului.Avea atuul că vizitase China în trecut. În plus, era şi un gest politic, deoarece peste hotare se ştia că Stoica era unul dintre apropiaţii lui Gheorghiu-Dej. „Eu aş fi de acord ca Niculaie să meargă, însă el este în curs cu pregătirea problemelor pe linie de partid", şi-a motivat Dej alegerea. „Chivu este tot aşa de bun şi este bine pus la curent cu toate problemele".Până la urmă, s-a sucit din nou, stabilind în final ca Ceauşescu să ia locul lui Bârlădeanu. Când lucrurile păreau a fi clare, a intervenit şi Ceauşescu. S-a „recuzat" singur din delegaţie, susţinându-l pe Alexandru Bârlădeanu. Din încăpăţânare sau din falsă modestie - greu de spus -, Ceauşescu l-a propus apoi pe Gheorghe Apostol. „Eu am ceva personal", s-a scuzat „Niculaie". Cearta era pe punctul de a izbucni: „Eu te rog să nu ai ceva personal, trebuie să te duci, te duci", a insistat Dej. „Uite, Apostol să meargă", s-a ţinut băţ Ceauşescu.Dar prim-secretarul CC nu l-a mai băgat în seamă. Decizia fusese luată. Cei care-au plecat au fost supliniţi de alţi tovarăşi de partid. Ceauşescu, de pildă, la direcţiile Organizatorică şi Economică, pe „linie de partid", a fost înlocuit de Alexandru Moghioroş. Iar Maurer, la Guvern, de Gheorghe Apostol.  Aşa a ajuns Ceauşescu să-i cunoască acasă la ei, pe liderii asiatici Mao Tze-dun şi Kim ir Sen."PC Chinez este un partid cu o forţă colosală şi care ştie şi el să acţioneze, dă şi el dolari acolo, şi-l ia pe unul de urechi care e mai prostănac."

Gheorghe Gheorghiu-Dej

Marea schismă din lumea comunistăMai multe state au contestat de-a lungul timpului hegemonia Kremlinului. În timpul lui Stalin, Iugoslavia lui Tito a ales, prima-o cale independentă. Apoi, Albania l-a contestat pe succesorul „tătucului", pe Nikita Sergheevici Hruşciov. Nicio schismă în lagărul comunist n-a avut impact mediatic mai puternic decât ruptura dintre sovietici şi chinezi, însă. Neînţelegerile dintre cele două mari puteri ameninţau pacea lumii.După proclamarea republicii populare, sub conducerea lui Mao Tze-dun (secretar al Partidului Comunist Chinez, în perioada 1943-1976), China a devenit un model pentru multe state din Extremul Orientul (1949). Fără a fi excelente, pentru o vreme, relaţiile dintre Hruşciov şi Mao s-au încadrat în limitele normalului.Dar după 1957, pe măsură ce puterea militară şi economică a chinezilor a sporit, au apărut numeroase divergenţe. Mai întâi, pentru că, în ciuda declaraţiilor internaţionalist proletare, URSS a refuzat să dezvăluie chinezilor tainele bombei atomice. Au oferit totuşi credit financiar Indiei, adversar incomod aflat în „coasta" lui Mao. Alte nemulţumiri a provocat demiterea ministrului chinez al Apărării, Peng Dehuai, apreciat în URSS.Au existat şi disensiuni de ordin ideologic. În timp ce Nikita Hruşciov a optat pentru „coexistenţa paşnică" cu statele capitaliste occidentale, Mao Tze-dun ar fi dorit adâncirea conflictului cu „imperialiştii".Ascunse opiniei publice şi presei mondiale, tensiunile au izbucnit public cu ocazia Conferinţei celor 81 de partide comuniste şi muncitoreşti, desfăşurată la Moscova (11-25 noiembrie 1960). În vara acelui an, URSS retrăsese deja sprijinul logistic furnizat Chinei, prin cei 1.390 de consilieri economici. Nici echipamentele prevăzute prin acorduri bilaterale n-au mai fost livrate.Dar schisma celor doi giganţi a fost provocată de o a treia ţară, mult mai mică. Albania comunistă a lui Enver Hodja rămăsese fidelă stalinismului, respingând reformele hruşcioviste şi condamnarea crimelor din timpul „marii terori". După ce relaţiile diplomatice dintre Moscova şi Tirana s-au rupt, China a creditat în primă instanţă Albania cu peste 13 milioane de dolari.În 1962 s-a ajuns la incidente la graniţa sino-sovietică. De o parte şi de alta s-au lansat invective dure. Mao i-a acuzat pe sovietici că erau „aventurişti" şi „capitularzi", deoarece desfiinţaseră bazele rachetelor din Cuba (1962). În viziunea sovieticilor, chinezii erau „troţkişti", „fracţionişti" şi „aţâţători la război". În jurul fiecărui pol de putere s-au strâns diverse ţări. De partea Chinei s-au aflat Albania, Coreea de Nord, Vietnamul de Nord şi partidele comuniste din Indonezia, Japonia, Laos, Malaysia, Thailanda, Vietnamul de Sud şi Noua Zeelandă. În tabăra prosovietică s-au situat statele est şi central europene, cu excepţia Albaniei şi Iugoslaviei. Singură, România a declarat o atitudine neutră.     Se pare că Mao nutrea în secret speranţa să devină numărul 1 al lumii comuniste. Potrivit lui Zhao Fu, ofiţer al serviciilor secrete chineze, membru al corpului diplomatic în Suedia, defector în Occident, Mao aştepta ca o revoltă în URSS să-ldebarce pe Hruşciov. Iar China să preia hegemonia în mişcarea comunistă şi muncitorească internaţională.În mod paradoxal, conflictul s-a amplificat după înlocuirea prim-secretarului PCUS, Nikita Hruşciov, cu Leonid Brejnev. În anii 1967-1968, la frontieră, s-au înregistrat numeroase incidente violente. Semnificativă a fost înfruntarea armată de pe fluviul Ussuri (martie 1969). Un singur pas mai era până la declanşarea războiului.În deceniul opt, pentru a-i izola pe sovietici, chinezii au îmbunătăţit relaţiile cu Statele Unite ale Americii. Abia în timpul lui Mihail Gorbaciov (1985-1991), relaţiile sovieto-chineze s-au ameliorat temporar.1957este anul când au debutat diferendele sovieto-chineze pe tema supremaţiei în lumea comunistă.