Cea mai mare operațiune organizată de jaf din istorie

După capitularea Germaniei, Stalin a insistat pentru plata unor despăgubiri uriașe de către aceasta și nu a pierdut timpul așteptând vreo aprobare din partea Aliaților.

După ce jefuise Reichsbank de numerar și obținuse aproape două milioane de prizonieri germani pe post de sclavi (la care se adăugau 800.000 de români, unguri și italieni), Stalin a revendicat partea sa de proprietate comercială și industrială germană. O estimare monetară brută a echipamentelor industriale dezmembrate din fabricile germane și expediate în Uniunea Sovietică în primele 18 luni după mai 1945 se ridică la fabuloasa sumă de 10,36 miliarde de mărci germane (4,12 miliarde de dolari, astăzi echivalentul a aproape jumătate de trilion de dolari).

Această acțiune, cea mai mare operațiune organizată de jaf din istorie, a debutat încă din 1943, când zeci de mii de oameni au fost implicați în această operațiune sistematică, în februarie 1945, numărul acestora ridicându-se la circa 80.000 de oameni.

Furtul de proprietate a fost dublat de o profanare culturală pe scară largă. Marele iubitor de carte Stalin a creat, în februarie 1945, un comitet special pentru a supraveghea „selectarea trofeelor pentru organizațiile culturale (sovietice) și transportarea acestora la Moscova”. Fără grija vreunui criteriu de selecție, Universitatea din Moscova s-a îmbogățit cu 13 vagoane de tren pline cu cărți, în timp ce biblioteca Lenin a primit 760.000 de volume. Până în 1948, peste 2,5 milioane de „cărți luate ca trofeu” au fost revendicate sau expuse.

Firește, înainte ca aceste comisii să acționeze, Armata Roșie incendiase sute de muzee și biblioteci, îndeosebi din Prusia Orientală. În mod ironic, din orașul Dresda, distrus complet de aviația britanică cu pierderi de zeci de mii de civili, comisia de jefuitori sovietici a obținut cea mai bună captură de opere de artă, de aici fiind transportate la Moscova 70 de tablouri ale vechilor maeștri europeni, dintre care 14 pânze de Rembrand.

„Nu vom mai vorbi. Nu ne vom entuziasma. Vom ucide.”

În mod evident, jafurile și distrugerile au fost însoțite de acte de violență îngrozitoare. Numai în Iugoslavia, în 1945, autoritățile au raportat 121 de cazuri de violuri comise de soldații Armatei Roșii, urmate de 111 omoruri. Iar acest tratament era oferit unei țări prietene; pentru Germania, cifrele sunt teribile și probabil că raportările oficiale sau ale diverselor organizații ascund doar o parte din adevăr.

Și asta pentru că Ilia Ehrenburg, un Goebbels sovietic – numit de Goebbels însuși „agitatorul preferat al lui Stalin” – a folosit ziarul Armatei Roșii, „Krasnaia Zvezda”, lectură obligatorie pentru militari, pentru a propaga mesaje de ură a căror violență e greu de imaginat: „Nu vom mai vorbi. Nu ne vom entuziasma. Vom ucide. Dacă nu ai ucis cel puțin un german astăzi, ai irosit ziua. Dacă ai ucis un german, ucide încă unul – nu există nimic mai amuzant pentru noi decât o grămadă de cadavre germane”. Într-un alt mesaj celebru, Ehrenburg îi îndemna pe soldații sovietici să „îi spânzure pe germani și să îi privească cum se zbat în ștreang. Ardeți-le casele până în temelii și bucurați-vă de flăcări”. Atunci când Stalin a fost informat despre comportamentul Armatei Roșii, a replicat: „Le ținem prea multe prelegeri soldaților noștri; lăsați-i să aibă inițiativă!”

Violurile la care au fost supuse fetele și femeile germane de către soldații Armatei Roșii au fost alimentate de această propagandă și dorință de răzbunare, rezultatul fiind unul absolut cutremurător. Aproape în fiecare localitate de la Marea Baltică la Alpi, femeile au fost violate, bătute, înjunghiate, ucise sau lăsate să moară.

Cele mai tinere au suferit cel mai mult, fiind violate uneori de zeci de soldați, fiind raportat un caz în care o singură fată a fost violată de 250 de soldați. Dar rapoartele confirmă că violurile erau frecvente și în cazul femeilor de 60, 70 sau chiar 80 de ani. Nici măcar călugărițele nu au fost cruțate: monseniorul G. B. Montini, reprezentantul Vaticanului, informa că în Berlin, călugărițele fuseseră violate „îmbrăcate în veșmintele lor religioase”, iar un ofițer britanic raporta că la o mănăstire, „soldații sovietici glumeau că avuseseră grijă ca niciuna dintre maici să nu mai fie virgină”. Alexandru Soljenițîn, aflat pe front, își amintea: „Toți știam foarte bine că, dacă fetele erau germane, puteau fi violate și apoi împușcate. Era aproape ca o distincție în luptă”.

Problema cu apologia răzbunării, clamată și astăzi de la Moscova, este că nu numai fetele germane au fost violate de militarii Armatei Roșii. Femeile din România, Polonia, Iugoslavia sau Cehia au avut aceeași soartă. În Berlin, soldații nu s-au sfiit să violeze femei evreice, inclusiv fete internate într-un „lagăr de tranzit” pentru victimele Holocaustului.

Drama a atins punctul culminant prin expulzarea a peste 6 milioane de etnici germani – majoritatea femei, copiii și bătrâni – din teritoriile Prusiei luate de polonezi, după ce estul Poloniei a fost anexat de Uniunea Sovietică, urmați de încă 6 milioane din Cehoslovacia, Ungaria, România și Iugoslavia. În timpul acestor deportări fără precedent în istorie, estimările celor care au pierit variază între 500.000 și 1,5 milioane.

Violența a fost prevestirea pentru soarta celor „eliberați” de Armata Roșie.

Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 280 al revistei „Historia” (revista:280), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 mai - 14 iunie, și în format digital pe platforma paydemic.