Ce n-aţi aflat la școală despre Alecsandri, în Historia de iulie

Că Vasile Alecsandri a fost un scriitor de primă mână, „acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice”, după descrierea lui Eminescu, asta știm din școala generală. Dar câţi dintre noi știu că scriitorul Alecsandri a fost dublat de omul politic Alecsandri, ataşat crezului revoluţionar, susţinător al cauzei Unirii, ministru de Externe al lui Cuza, excelent diplomat, într-atât încât i s-a spus în epocă, fără exagerare, „cel mai mare om al Moldovei”? Descoperiţi în ediţia de iulie a revistei Historia, acum la toate punctele de distribuţie a presei. N-aveţi acces la revista pe hârtie? Historia poate fi citită pe îndelete şi în format digital, pe platforma paydemic.com.

Un lucru e cert: în cazul lui Alecsandri, cariera politică extraordinară a fost umbrită de cea literară. Alecsandri-scriitorul i-a luat faţa, literalmente, lui Alecsandri-politicianul. Deși, știm bine, faţa lui Alecsandri a rămas în manuale, dar nu în cele de istorie, ci în cele de istoria literaturii.

Ar fi putut rămâne şi în cele de istorie dacă eram mai grijulii cu personajul, mai atenţi cu realizările sale pe plan politic, mai puţin dispuşi să credem în varianta că poţi fi ba una (scriitor de succes), ba alta (om politic de marcă), că nu poţi excela în mai multe domenii, cum e cazul aici. 

Şi despre acest Alecsandri necunoscut e vorba în paginile dosarului ediţiei de iulie a revistei Historia, despre Alecsandri „cel mai mare om al Moldovei”, acum când se împlinesc 200 de ani de la naşterea sa. Deşi şi aici e o necunoscută: scriitorul a agreat ca dată de naștere ziua de 21 iulie 1821, deși unele surse ar indica mai degrabă data de 14 iunie 1818. Şi mai sunt şi alte necunoscute ‒ pe care le lămurim în dosar ‒ legate de obârşia familiei Alecsandri. Poetul ajunsese la concluzia originilor nobile italiene, documentele trimit la (cel mai probabil) originea greacă a familiei. 

Detalii inedite din viața lui Alecsandri

Dar pe câte necunoscute, pe atâtea certitudini privind cariera politică a lui Alecsandri, asupra cărora ne oprim cu detalii inedite în ediţia de iulie. Iată unul dintre acestea: Alecsandri a fost cel care a rostit primul, în fața Adunării întrunite pe 5/17 ianuarie 1859, numele celui către care se îndreptaseră în ajun opțiunile majorității și al celui care întruchipa în cel mai înalt grad nobila năzuință a Unirii: Alexandru Ioan Cuza.

Devenit principalul consilier al lui Cuza, Alecsandri este numit rapid ministru de Externe, cu misiunea esenţială de a obține recunoașterea dublei alegeri de către marile puteri europene. Era înarmat doar cu scrisorile autografe ale lui Cuza și cu instrucțiunea de supremă responsabilitate a acestuia: „Du-te și fă cum te-or povățui inima și conștiința!”.

Autorul textului care deschide Dosarul Alecsandri remarcă în chip de întrebare: cine și-ar fi putut închipui, în urmă cu 30 de ani, că cei doi colegi de învățătură și de joacă de la colegiul de la Miroslava al lui Victor Cuénim, Cuza şi Alecsandri, vor avea peste ani în mâinile lor soarta României?

Elveţia, dincolo de clișee

Tot un grupaj menit să recupereze o istorie, dar o istorie de ţară, cu lumini, cu umbre, controverse, e și acela dedicat Elveţiei, la ceas aniversar: la 1 august se împlinesc 730 de ani de la momentul considerat fondator pentru ceea ce va deveni, mai târziu, Confederaţia Elveţiană.

Acel 1 august 1291, când, pe pajiştea Rütli, reprezentanţii a trei văi, Uri, Schwyz și Unterwald, au conchis că le e mai bine împreună decât separat şi au jurat să-şi acorde ajutor în caz de nevoie. Şi nevoie de ajutor era, căci habsburgii, originari chiar de pe teritoriu helvet (ceea ce este azi cantonul Aargau), au reprezentat permanent un pericol. Şi de ei, de habsburgi, de landgraful Hermann Gessler din localitatea Altdorf (cantonul Uri) se leagă, de altfel, şi faimosul episod (intrat în legendă şi în muzică, se ştie) în care Wilhelm Tell îşi face dreptate cu arbaleta.

Silit să ochească un măr de pe capul propriului fiu, ca pedeapsă pentru că nu făcuse o reverenţă în faţa pălăriei pe care landgraful o pusese pe un par în piaţa centrală, Wilhelm a străpuns mărul, iar a doua săgeată l-a ucis pe Gessler. Aşa începe istoria fascinantă a unui teritoriu despre care cunoaştem puţine (şi multe clişee: ceasurile, ciocolata), pe care vă invităm să o descoperiţi în paginile Historiei de iulie.

Vă prevenim: o luăm de la începuturi...

... de la gheţari, de la romanizare, povestim despre înţelegeri istorice şi bătălii spectaculoase, despre Gărzile Elveţiene şi despre Elveţia idilică, şi ajungem la istorii despre aur, războaie mondiale, neutralitate, nazism, invadarea (fără intenţie) a principatului vecin Liechtenstein şi sistemul legislativ aparte, care permite, între altele, sinuciderea asistată. Bonus: fotografii de colecţie, povestea lui Heidi (cea pe care nu o ştiţi: contextul în care au apărut romanul, personajul) şi, ca nişte esenţe preţioase de parfum, în sticle miniaturale, 50 de fapte inedite despre Ţara Cantoanelor.

Vă oferim câteva mostre (toate intrările în Elveţia, aproximativ 3.000 de tuneluri, poduri, căi ferate și străzi/autostrăzi, sunt pregătite să fie aruncate în aer în orice moment, în cazul unei invazii din exterior; în Elveţia se găsesc peste 1.500 de lacuri, naturale și artificiale, şi nicio localitate nu se află la o distanţă mai mare de 16 kilometri de un lac) şi vă invităm să descoperiţi restul în paginile revistei.

Nu pregetaţi să ne citiţi şi nu uitaţi: Historia încape şi în bagajul de vacanţă, şi în geanta de plaja ‒ şi trimite, veţi vedea, chiar şi la vacanţele din alte timpuri. Revista ocupă loc puţin, dar vine cu straturi-straturi de istorii pe care (poate) nu le ştiţi. Lectură plăcută, aşadar. Şi vacanţă plăcută, alături de Historia.