Ce învață China din lecția Revoltei Taiping?
În urmă cu 100 de ani, pe 12 februarie 1912, ultimul împărat Qing, în vârstă de 6 ani, abdica și punea capăt tradiției milenare de conducere imperială în China. Dar acest moment de răscruce nu va fi sărbătorit în Republca Populară. Climatul politic de la Beijing e tensionat, Partidul Comunist pregătindu-se pentru o tranziție discretă către noua generație de lideri urmând a fi condusă de actualul vice-președinte, Xi Jinping. Amintirile despre vechile schimbări de regimuri și despre sfârșitul unor dinastii nu sunt binevenite în China.
Evident, actualul guvern nu se teme de exemplul din 1912. Dinastia Qing, fondată în 1644 de manciurienii care au cucerit China dinspre nord, și-a întâlnit sfârșitul în urma unei mișcări revoluționare foarte bine organizate, sprijintă financiar și militar din exterior, care a beneficiat și de o ideologie de guvernare coerentă bazată pe naționalismul republican. Partidul Comunist de astăzi nu se confruntă cu așa ceva. În schimb, trebuie să facă față unor neliniști riscante la nivel rural. Latura întunecată a creșterii economice a Chinei a constat în lărgirea șocantă a prăpastiei dintre prospera zonă de coastă și interioul țării lovit de sărăcie și o înfloritoare corupție la nivelul oficialilor locali. Guvernul a recunoscut existența a mii de ”incidente de masă” anuale, de la protestul câtorva bătrâni împotriva unei piețe imobiliare corupte, până la revolte comunitare deschise (precum cea din satul Wukan) și conflicte etnice violente, ca cele din Mongolia Interioară sau provincia Xinjiang.
În acest sens, mai degrabă Rebeliunea Taiping – care aproape că a detronat dinastia Qing cu jumătate de veac înainte de 1912 – oferă cele mai multe avertismente pentru guvernul actual. Revolta, în urmă căreia au murit cel puțin 20 de milioane de oameni înainte de a fi înăbușită – fiind astfel cel mai sângeros război civil din istorie, e un avertisment la precauție pemtru cei care speră la izbucnirea unei răzvrătiri populare azi, la un fel de primăvară chinezească.
Rebeliunea Taiping a izbucnit în sudul Chinei la începutul anilor 1850, într-o perioada marcată, ca și vremurile de azi, de probleme economice, corupție și un vid moral. Sărăcia rurală înflorea;oficialii locali erau foarte corupți, iar guvernul de la Beijing era atât de distant față de aceste comunități sărace încât parcă nici nu exista. Revolta a fost declanșată de conflictele etnice sângeroase dintre chinezii vorbitori de cantoneză și minoritatea Hakkas. Mulți Hakkas se alăturaseră unui cult religios construit în jurul unui vizionar pe nume Hong Xiuquan, care credea că este fratele mai tănâr al lui Iisus. Când oficialii guvernamentali locali au luat partea fermierilor chinezi, i-au provocat pe Hakkas să pună mâna pe arme și să se revolte împotriva guvernului.
Rebeliunea Taiping este remarcabilă, și cu atât mai tulburătoare, cu cât s-a răspândit spontan cu o viteză impresionantă. Nu a depins de ani de eforturi ”revoluționare” (precum cea din 1912 care a înlăturat monarhia, sau cea din 1949, care i-a adus pe comuniști la putere). Și în timp ce adepții lui Hong au fost baza revoltei, odată ce secta a rupt cordonul imperial militar și s-a îndreptat spre nord, conflictul a atras mii și mii de alți țărani. Aceștia aveau nemulțumirile lor și nu aveau nimic de pierdut dacă se alăturau revoltei. Mineri fără slujbe, fermieri săraci, bande criminale și tot soiul de alte grupuri de numulțumiți au dat naștere unei mari armate care, până în 1853, număra deja 500.000 de recruți și voluntari. Aceștia au cucerit orașul Nanjing în acel an și au masacrat întreaga populație manciuriană. Nanjing a fost baza și capitala revoluției timp de 11 ani, până la sfârșitul războiului civil.
Elevii din China anilor 1950-'60 învățau la școală că revolta Taiping a fost precursoarea mișcării comuniste, iar Hong strămoșul spiritual al lui Mao. Analogia a căzut acum în desuetudine. Căci guvernul Chinei nu mai e revoluționar în niciun sens. Așa că e oarecum logic faptul că, în ultimii ani, revolta de acum 150 de ani e prezentată negativ, ca o violență sectantă, o amenințare la adresa ordinii sociale. Generalul chinez care a înăbușit revolta Taiping, Zeng Guofan, a fost, timp de generații, prezentat ca un trădător de rasă pentru că i-a sprijint pe manciurieni. În prezent, el a fost reabilitat și a devenit una din cele mai cunoscute figuri istorice din China, un model de autodisciplină și loialitate confucianistă. În mod convenabil pentru stat, principala sa contribuție la istoria Chinei a fost înăbușirea nemiloasă a disidenței violente.
Beijingul și-a învățat lecțiile din trecut. Vedem asta în rapida și nemiloasa suprimare a mișcării Falun Gong și a altor secte religioase care se aseamănă celei Taiping, înainte de a fi militarizate. O vedem în numărul ”incidentelor de masă” de azi. Conform unei estimări, vorbim de 180.000 de incidente în 2010, dar numărul arată doar că disidența nu e organizată și (încă) nu s-a coagulat în ceva ce poate fi o amenințare la adresa statului. Partidul Comunist Chinez preferă aceste zeci/sute de mii de mici incidente separate în locul unei insurgențe unificate. Cea mai mare problemă a guvernului nu e că aceste numeroase disidențe violente există;problema ar fi ca acestea să se unească.
Revolta Taiping poate oferi lecții și Occidentului. Conducătorii Chinei din secolul al XIX-lea, ca și cei de azi, nu se bucurau de o imagine bună în Vest. Manciurierii erau văzuți ca despoți corupți și aroganți care puneau piedice comerțului și îi urau pe străini. În schimb, rebelii erau considerați eliberatorii poporului chinez. Un american misionar aflat la Shanghai în anii războiului civil spunea că ”americanii sunt prea mult atașați de principiile pe baza cărora guvernul lor a fost fondat și a înflorit pentru a putea refuza simpatia unui popor eroic ce luptă împotriva unei sclavii impuse de străini”.
Vice-președintele Chinei urmează să viziteze Statele Unite săptămâna viitoare, iar de curând senatorul John McCain l-a avertizat pe adjunctul ministerului de externe chinez că ”primăvara arabă vine în China”. Ideea dominantă din presei occidentale în problemele privind China este că Partidul Comunist își va primi într-un final ”răsplata” pentru corupția sa, pentru proasta administrare a zonelor rurale, pentru indiferența sa față de drepturile omului și democrație. Și probabil că mulți se gândesc, în tăcere, că și-ar dori să vadă Partidul Comunist Chinez răsturnat de propriul popor.
Dar trebuie să fim atenți ce ne dorim. În ciuda disperțului Occidentului față de guvernanții Chinei secolului al XIX-lea, Marea Britanie a fost cea care a intervenit pentru a-i menține la putere. Economia britanică depindea mult de piața chineză la acel moment (mai ales după pierderea piețelor amerincane după 1861), astfel că englezii nu puteau să-și asume riscurile unei schimbări. Cu încurajarea americanilor, Marea Britanie a furnizat arme și ofițeri guvernului manciurian, ajutându-l să încline balanța în favoarea sa.
Astăzi, situația nu este practic prae diferită. Având în vedere starea economiei de azi și dependența comerțului american cu cel chinez, te poți întreba dacă, în ciuda condamnărilor la adresa guvernului chinez cu privire la drepturile omului, în cazul unei revoluții din interior, chiar și una condusă de o coaliție ce luptă pentru democrație, unii nu și-ar dori ca această revoluție să eșueze.
Sursa:www.nytimes.com
