⬆

Ce interese avea Germania Nazistă în România

La 13 martie 1938, Germania încorporează Austria (Anschluss). Câteva luni mai târziu, politica de conciliere a Marii Britanii şi a Franţei faţă de Hitler atinge noi culmi cu abandonarea Cehoslovaciei prin Acordul de la München (29 septembrie 1928) care privea anexarea regiunii sudete la Reich.

Polonia a profitat de situaţia dificilă prin care trecea Cehoslovacia pentru a rupe provincia Tesin (2-3 octombrie), iar Ungaria, prin primul arbitraj de la Viena, a primit un teritoriu de 12.103 km² din sudul Slovaciei şi al Ruteniei. Cu mari pierderi teritoriale şi izolată, Cehoslovacia înceta să mai fie un factor de putere în Europa Centrală. Dezmembrarea Cehoslovaciei destrăma şi sistemul de alianţe al României. Toate aceste schimbări creează nelinişte la Bucureşti.

Pentru a lua pulsul, Carol al II-lea face un turneu diplomatic la Londra şi Paris, unde nu găseşte sprijinul pe care şi l-ar fi dorit pentru România. La întoarcere se întâlneşte la Berlin şi cu Hitler, care se arăta deschis pentru aprofundarea cooperării economice între cele două ţări. La 21 decembrie 1938, Grigore Gafencu preia postul de şef al diplomaţiei române cu misiunea de a destinde relaţiile cu Germania, care traversau un punct critic după uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu (în noaptea de 29/30 noiembrie), imediat după vizita lui Carol al II-lea făcută lui Hitler (24 noiembrie) – o succesiune de evenimente care puteau lăsau impresia că Führerul îşi dăduse consimţământul pentru acest gest sau că suveranul român îl sfidase pe dictatorul de la Berlin.

Interesele Germaniei în România

Germania avea în România interese economice deosebit de importante. România era unul dintre cei mai importanţi furnizori de petrol şi cereale. Într-un memorandum german din aprilie 1939, intitulat „Aprovizionarea Germaniei cu ulei mineral în timp de război”, era subliniat faptul că rezolvarea problemei se afla în perimetrul petrolifer din România:

„Ea reprezintă, pur şi simplu, unica posibilitate a unei soluţii şi, prin aceasta, recunoaşterea necesară că stăpânirea câmpurilor petrolifere românești şi, în consecinţă, a spaţiului dunărean este o condiţie preliminară pentru o aprovizionare îndestulătoare a Germaniei cu ulei mineral într-un război de lungă durată”.

Memorandumul indica trei căi de atingere a acestui obiectiv: economică (instituirea monopolului german asupra petrolului românesc), diplomatică (încheierea unui tratat de alianţă necondiţionată), militară (controlul total al ţării). Politica externă a României în anii ’30 reprezenta un paradox. România îşi construise un sistem de securitate bazat pe relaţia cu Franţa şi Marea Britanie, însă relaţiile economice cu aceste ţări erau firave. În schimb, economiile României şi Germaniei erau complementare.

România exporta petrol şi grâne în Germania, de unde importa produse industriale. Dependenţa economiei de război germane faţă de petrolul românesc era mai mult decât evidentă. În ajunul conflagraţiei militare, potrivit estimărilor Biroului 2 francez, importurile de petrol ale Axei Berlin-Roma se repartizau astfel : 33% din Venezuela, 26,5% din SUA, 21,5% din România. Atuurile economice ale României nu aveau însă să fie valorificate în negocierile diplomatice cu Germania şi nu numai. În februarie 1939 începeau negocierile economice între România şi Germania.

Bucureştiul era animat de dorinţa unei cât mai bune cooperări cu Germania, care să deschidă calea unor negocieri pentru garantarea frontierelor ţării, iar Germania – de dorinţa de a-şi asigura accesul la petrol din România. În timpul desfăşurării acestor tratative au loc pe plan internaţional o serie de evenimente ce aveau să marcheze şi România. Astfel, la 15 martie, are loc destrămarea Cehoslovaciei. Încurajaţi de la Berlin, liderii de la Bratislava proclamă independenţa Slovaciei, iar a doua zi trupele Germaniei intrau în Praga. Boemia şi Moravia au fost încorporate în Reich sub forma unui protectorat.