Ce a însemnat vizita Papei în România
Omul obișnuit citește orice altceva decât tratate internaționale, dar asta nu face decât să crească prestigiul acestor instrumente juridice prin care statele negociază, semnează, ratifică și respectă practic regulile conviețuirii lor pacifice. Și asta pentru că pacea nu e o stare automată a societăților, ci mai curând rezultatul unor aranjamente menite să o garanteze, spre binele lor comun.
Ca actori ai dreptului internațional public, statele lumii sunt vehicule ale unor interese specifice: ele au nevoie de „codul rutier” care, prin normele sale, să evite „coliziunile”. Iată așadar rațiunea de bun simț a tratatelor, ca instrumente contractuale chemate să definească și să prezerve cel mai avantajos status quo. Toate echilibrele sunt fragile, ca să nu mai pomenim tendințele spontan anarhice ale sistemului internațional. Fără efortul rațional condus de oamenii politici și de diplomați, echilibrele acestea se pot oricând perturba, cu urmarea (principial nedorită) a declanșării unor conflicte variabile ca intensitate, durată și extindere, dar oricum costisitoare și greu de resorbit în timp.
Pe lângă state, pot încheia tratate și organizațiile internaționale. Orice tratat intră într-o relație de coordonare sau subordonare cu normele interne de tip constituțional și poate avea felurite obiecte și clauze, în funcție de circumstanțe, de priorități și de obiectivele strategice ale semnatarilor. Există o dezbatere (cu mai multe școli de gândire și soluții) privitoare la raportul dintre tratatele internaționale la care un stat consimte și legile sale interne. Indiferent de formula adoptată, e firește nevoie de o rezonanță, adică de compatibilitatea celor două paliere. Ar fi complet nerezonabil ca un stat semnatar al unui tratat internațional să sfideze, prin aplicarea lui, standardele și cutumele, sau drepturile aplicabile pe teritoriul său.
A fost însă formulată și teoria contrară, potrivit căreia tratatele sunt una – pentru că reprezintă și implică doar statele – pe când ordinea juridică internă e ceva diferit, întrucât îi vizează doar pe indivizi, ca subiecți de drept. Fapt este că, așa cum Internetul e un soi de înveliș digital al planetei, tratatistica internațională reprezintă platoșa ei juridică: departe de privirea nespecialiștilor, dar egal importantă pentru toți cetățenii, indiferent de locul, sau de regimul politic în care trăiesc. Deducem ușor cât de gingaș este registrul despre care vorbim, cât de puternică e responsabilitatea negociatorilor, ce sarcină morală apasă pe umerii semnatarilor! Deși distanța dintre viața cotidiană a fiecăruia și sfera plină de abstracții tehnice ale tratatelor e considerabilă, impactul lor asupra destinului oricărei comunități umane se dovedește imediat și profund.
Istoria e punctată de tratate și impulsionată de ele
Cuvântul „tratat” vine din verbul latinesc tracto, tractare, tractavi, tractatus, care desemna (concret) acțiunea de „a trage”, având și sensul figurat de „a discuta” sau „a gestiona” (prin dialog) o anumită problemă. Sensul oricărui cuvânt e cel mai clar rezumat prin etimologia lui. Pe scurt, tratatul stimulează o dinamică pozitivă cu ajutorul negocierilor care inventariază cauzele unor divergențe, pentru a le transforma în soluții convergente. El este, ca atare, comparabil cu dialectica medicală dintre diagnostic și terapie. Ca să avansezi (în dialog, cooperare, construcție comună) e nevoie de acordul fin al părților cu privire la mijloacele și scopurile pe care urmează să le utilizeze și respectiv să le urmărească împreună. E ca și cum în haosul unor impulsuri anarhice ar interveni ordinea structurantă a unui limbaj inteligibil.
În fond, dincolo de rutină și de tipologia limitată a problematicilor (strategico-militare, economico-financiare, cultural-științifice etc) un bun tratat internațional face mai mult decât să rezolve o problemă: el are în plus vocația de a evita orice altă problemă eventuală. De aceea, abilitatea negociatorilor poate fi văzută și ca o expresie a libertății lor creatoare și nu doar ca exercițiu preventiv. Textele convenite, opiniile juridice, rezervele, declarațiile unilaterale, doctrina și jurisprudența alcătuiesc „materia primă” a procesului de elaborare a tratatelor în care statele semnatare devin „părți”, ca într-un contract de mariaj, sau, mai puțin poetic, ca în orice contract încheiat între doi indivizi.
Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992) a pus bazele moderne ale Uniunii Europene
Istoria e punctată de tratate și, cel mai adesea, impulsionată de ele. Putem găsi asemenea „borne” în cronica tuturor civilizațiilor cunoscute. Mai mult - și fără să forțăm nota de dragul subiectului – avem argumente pentru a susține că fără această rețea de convenții, ieșim din sfera civilizației însăși, regresând spre „starea de natură”, poate retoric și nedrept demonizată de către filozofii moderni ai teoriei politice. În numele realismului politic însă, necesitatea de a reduce arbitrariul și abuzul nu poate fi satisfăcută prin vagi „bune intenții”, sau prin invocarea superstițioasă a vreunui hazard favorabil: e nevoie de documente, de sigilii și semnături, adică de proiecția unei autorități legitime asupra unor înțelegeri clare, durabile și sustenabile în fapt.
Tocmai de aceea semnarea unui tratat presupune acordarea „deplinelor puteri” (așa ne explicăm și grandilocventul termen „plenipotențiar”) către persoanele autorizate să o facă: șefi de state și guverne, miniștri de Externe sau, în anumite cazuri, ambasadori care primesc, ierarhic, un mandat imperativ. Se ocupă de negocierile tehnice specialiștii în drept internațional public, care transpun în jargonul consacrat fondul chestiunii, dar tot factorul politic are calitatea de desăvârși procesul, pentru a-i conferi, pe fondul ritualizat al ceremonialului diplomatic, solemnitatea adecvată. Un întreg evantai de specializări adiacente se deschide în culisele acestui balet sofisticat și, așa cum admiri concertarea instrumentelor într-o orchestră simfonică, nu poți să nu te lași impresionat de reglajul perfect al mecanismului internațional, fie că asiști la desfășurarea lui în sistemul ONU, la nivelul marilor organizații regionale, sau în contactele preliminare dintre cancelariile unor state. Aici, însă, „partitura” nu se numește „Pasărea de Foc” sau „Pastorala”, ci , bunăoară, „Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor” (1969).
În cariera mea diplomatică am participat la o negociere (ca secretar de stat pentru Afaceri Globale) și am semnat la Washington (în calitate de ministru de Externe) un Acord cu privire la amplasarea elementelor de scut anti-rachetă în România: un document bilateral, româno-american, pe fondul unui proiect asumat în final de NATO. Am văzut însă rotițele mecanismului în mișcarea lor de ceasornic, am simțit emoția echipelor tehnice, implicarea lor exigentă în derularea procedurilor convenite, efortul sub presiune, negocierea unor vocabule sau sintaxe, importanța fiecărui detaliu, definirea și redefinirea unor mandate, într-un crescendo pasional și pasionant, care presupune verificarea surselor, cooperări inter-ministeriale, termene și scandențe, un calendar de implementare strict. Orice tratat (bilateral sau multilateral) implică așadar un travaliu plural, în care sunt implicate numeroase persoane și competențe. Munca acestor oameni rămâne întrucâtva anonimă, pentru că memoria colectivă e parcimonioasă, dedicându-se cu precădere protagoniștilor oficiali, inevitabil vremelnici și inevitabil (căci omenește) preocupați de construcția unei posterități, dar nu e mai puțin respectabilă.
Vizita Papei Ioan Paul al II-lea la București
În această logică, aș aminti însă un altfel de „tratat”: acela etico-axiologic, informal, dar covârșitor, „semnat” cumva de România cu Occidentul, prin intermediul memorabilei vizite pe care Papa Ioan Paul al II-lea a dedicat-o țării noastre în luna mai a anului 1999. La aproape un deceniu de la prăbușirea dictaturii comuniste, România își căuta drumul spre NATO, ca etapă spre la fel de necesara și râvnita ei integrare în Uniunea Europeană. Eram încă un stat plasat într-o prea puțin confortabilă „zonă gri”. Un candidat virtual, dominat de incertitudini strategice severe. În acest context, prezența lui Ioan Paul al II-lea la București, în calitate de Suveran Pontif, dar și de figură providențial implicată în colapsul totalitarismului sovietic (alături de Ronald Reagan și Margaret Thatcher) dobândea semnificația unui „pact” între români și civilizația creștină a libertății, reafirmată în Europa postbelică și limitată, încă, la aria apuseană a continentului nostru.
Eram pe atunci o țară marcată de o legendă echivocă, mai curând negativă, un stat profund tarat de memoria dictaturii și a îndelungatei sale izolări internaționale, care dorea să-și amelioreze atât vizibilitatea, cât și imaginea în ochii viitorilor săi parteneri. Ca ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun, m-am implicat direct în reușita acestei operațiuni care, repet, nu se reducea la o dimensiune de „marketing geopolitic”, pentru că simboliza ceva mai mult și mai profund de atât. Era la mijloc un soi de test spiritual de compatibilitate, iar ecourile mediatice și chiar politice ale prezenței pontificale din capitala României au dovedit, chiar atunci, schimbarea de percepție pe care mizam.
După vizita apostolică și ecumenică realizată la București, și alte foste state comuniste (cu majorități confesionale ortodoxe) s-au „deschis” către lumea occidentală, desenând profetic reunificarea lentă, necesară și binevenită a unui continent pe care Cortina de Fier îl scindase atât de dramatic, timp de mai multe decenii. Am fost așadar în avangarda unei noi dinamici. Dacă vreți, acest tip de eveniment ne arată că, oricât ar fi de necesare, tratatele internaționale nu epuizează realitatea unei istorii care își alege, mai presus de periculoasa ei „viclenie”, deplorată de Hegel, și căi ceva mai virtuoase către valorile fondatoare ale civilizației noastre: libertatea și demnitatea persoanei umane. Depinde acum de noi toți, cei care avem șansa de a trăi laolaltă în enormul complex al Uniunii Europene, să prezervăm aceste bunuri imateriale, definitorii și imprescriptibile, neuitând nicio clipă că ele au cerut atâtea sacrificii și au întemeiat speranța cea mai nobilă a unei întregi generații.
