Cât de comercialã este istoria?
Modernitatea şi antichitatea se întâlnesc mai mult ca oriunde în domeniul turismului, unde interesul pentru antichitate capãtã puternice valenţe comerciale, dar nu sunt de uitat nici cele emoţionale. Dincolo de divertisment, vizitarea unui monument antic face apel şi la forul interior al vizitatorului, care parcã ar vrea sã se întoarcã la rãdãcinile din vechime.
De la ”cunoaşte-te pe tine însuţi” se trece la ”ajunge la tine însuţi”. Omul modern are nevoi sufleteşti pe care poate sã şi le satisfacã apelând la cãlãtoria în lumea anticã. Turismul grecesc se bazeazã pe premisa ”sã gãseşti drumul spre tine însuţi prin Grecia”. Dar despre ce este de fapt vorba? Despre interes spiritual autentic sau de propagandã turisticã?
Experienţele care îl pot înãlţa pe turist sunt mijlocite de compania de turism, care promite redescoperirea istoriei, artei şi omenirii. Cãlãtoria organizatã, sub oblãduirea unui ”mystagog”, conducãtorul excursiei, are avantajul cã este planificatã mai raţional. Douã zile la Atena pot fi suficiente pentru vizitarea tuturor muzeelor, dar şi pentru relaxare. Experienţa culturalã şi odihna trebuie sã se afle într-un raport de echilibru. Prospectul ”Erlebnisreisen” din 1973, care cuprinde numeroase programe turistice şi obiective, cuprinde ceea ce în ultimele douã secole a motivat nevoia de a cãlãtori a europenilor.
Concluzia? Idealurile mai vechi, mai pretenţioase, se regãsesc acum in proporţii mult mai diluate. Broşura vrea sã-l convingã pe cititor cã poate trãi o experienţã semnificativã care altã datã era rezervatã celor puţini, fãrã ca aceasta sã-şi piardã din valoare. Nu e ceva nou. Ideea de a exploata emoţional turistul apare undeva în secolul al XVIII-lea, când se repudiazã estetica normativa şi se relativizeazã valorile.
Grecia ocupã desigur un loc important încã de la Winckelmann şi Goethe, prin excelenţã o ţarã a experienţei, care se cautã cu sufletul. Aceastã reprezentare are caracter tradiţional în cazul locaţiilor clasice. Se face apel la cultivarea bucolicului, areti şi ritualului, la întoarcerea la o viaţã simplã, idilicã, la sentimentul regãsirii zeitatilor în naturã, la contemplarea peisajului. Se accentueazã cufundarea în conţinutul spiritual al unei opere de artã, în religiozitatea de care vorbea şi epoca romantismului. De altfel, prin anii 20-30 se dezvoltã un fel de cult mistificator al artei greceşti arhaice, primitive. Avem deci de-a face cu un element utopic în toatã aceastã propagandã turisticã.
Cãlãtoria trebuie sã încorporeze experienţe apropiate de sfera religiosului şi a umanismului, sã se bazeze pe valori umane eterne. Se oferã posibilitatea de a evada din lumea modernã, se oferã într-o formã vulgarizatã idealuri şi nãzuinţe tradiţionale. Omului contemporan vlãguit spiritual i se deschide perspectiva unei reînnoiri prin participarea la un timp arhaic ce încã mai pãstreazã valori ancestrale. Un stereotip comercial care aminteşte un pic de Goethe, când povestea despre faimoasa lui cãlãtorie în Italia:” A cunoaşte Florenţa înseamnã a fi tu însuţi reînnoit într-o sintezã, unicã în felul ei, de naturã şi artã”.
Prospectul de cãlãtorie menţionat, la fel ca multe altele, reprezintã un document de folosire în scop comercial a unor vibraţii emoţionale. Se elogiazã valori, dar tocmai prin aceastã banalizare se distrug. Plus cã iluzia este prea evidentã. Oricine cu puţin simţ critic îşi dã seama cã nu este suficient sã faci parte dintr-un grup organizat de turişti pentru a înţelege ceva din ce vizitezi. Problema care se ridicã sunã cam aşa:ce mai înseamna valorile care motiveazã idealul cãlãtoriei în epoca turismului de masã?
Cum mai pot istoria, arta, naturã sã contribuie la progres din punct de vedere cognitiv, formativ? Într-adevãr se atinge scopul de a asigura accesul la vechile valori, nu mai sunt doar cei privilegiaţi social cei care profitã. Dar deschiderea este totodatã şi o închidere. Capela Sixtinã nu mai este ca pe vremea lui Goethe, un loc în care sã meditezi şi sã-ţi faci siesta, ci un prilej de înghesuialã.
Marea afluenţã de turişti pune în pericol, pe de altã parte, monumentele. Mai este Via Appia aceeaşi pe care voia s-o viziteze cu atâta ardoare Frederic cel Mare sau e mai mult trafic şi murdãrie? Mona Lisa a lui Leonardo este cu neputinţã de cercetat atent la gradul de securitate cãruia îi e supus.
Se poate desigur examina o reproducere, dar opera de aratã nu mai are ca odinioarã sensul unui prilej de contemplare intimã, pentru cã este mai degrabã un obiect supus unei examinãri rigide. Examinarea este zãdãrnicitã şi de tehnicile muzeistice, paravanele de izolare opticã de exemplu. Este greu în condiţiile unui permanent aflux de turişti şi încercãrii de a menţinea ordinea sã prestezi muncã de istoric de artã.
Cu alte cuvinte, accesibilitatea a fãcut lucrurile inaccesibile. Sau le-a banalizat. Numãrul celor care se îmbogãţesc spiritual nu creşte de fapt, aşa cum ar susţine prospectul ”Erlebnisreisen”. În jurul monumentelor se creeazã de multe ori o atmosferã de iarmaroc, iar turiştii se comportã necontrolat. Este situaţia de faţã determinatã din exterior sau din interior? Dincolo de premisele social-economice, sunt şi cauze interne. Un parc seniorial care şi-a pierdut funcţia iniţialã nu mai poate fi decât muzeu.
Dar şi multe opere de artã îşi pierd sensul iniţial. Învechirea istoricã este cea care conduce la dezvoltarea muzeului. Receptarea publicului devine problematicã în momentul în care opera nu îşi mai poate pãstra funcţia iniţialã (experienţa artisticã, dialogul religios, folosirea obiectului). În secolul al XVIII-lea se amestecã judecãţi cu emoţii şi asocieri libere, care presupun o contemplare profundã. Dar ea este separatã de conţinut pentru cã pur şi simplu contextul iniţial al operei a dispãrut.
Turismul de masã pune însã piedici şi contemplãrii, care nu sunt doar externe. Turistul, din dorinta de acumulare cât mai rapidã de informaţii şi experienţe, uitã uneori întru totul se orice semnificaţie mai elevatã a operei.
Recomandare:
Nikolaus Himmelmann, ”Trecutul utopic”, Meridiane, 1984.
