Carul votiv de la Bujoru, o piesă excepțională din patrimoniul României. De ce a fost prezentată la cele mai mari expoziții internaționale?
Carul votiv de la Bujoru constituie una dintre piesele de importanță excepțională din colecțiile Muzeului Național de Istorie a României (MNIR). Recent, MNIR a postat pe pagina de socializare a instituției mai multe fotografii și informații despre „Carul votiv de la Bujoru”.
Carul-recipient a fost descoperit întâmplător, în primăvara anului 1974, cu ocazia unor lucrări agricole, în imediata vecinătate a sediului C.A.P. Bujoru, jud. Teleorman. Cu acel prilej, a fost nivelată o movilă de circa 1,5 m înălțime și cu diametru de aproximativ 20 m, situată la 350 m est de șoseaua Alexandria – Giurgiu. A doua zi, prin sârguința directorului școlii din comună, profesorul Dobre Ghena și unui grup de elevi au fost recuperate și alte obiecte ce vor fi făcut parte din inventarul mormântului tumular de inhumație distrus în ziua precedentă. În toamna aceluiași an, au fost efectuate — de către Emil Moscalu, de la Institutul de Arheologie din București — săpături arheologice de salvare pe aria locului descoperirii.
Astfel, s-a putut stabili faptul că fusese vorba de un mormânt tumular de inhumație, distrus de arături. În aceste condiții, din inventarul funerar au fost recuperate: în primăvara anului 1974 – un car-recipient cu protome aviforme (păsări acvatice) și două figurine aviforme (păsări acvatice), o figurină zoomorfă (cabalină), un pandantiv în formă de secure-dublă (labrys) — aparținând, cel mai probabil, carului-recipient —, o aplică fruntar, patru aplice cruciforme și două falere de harnașament, trei fragmente de saltaleoni, o bară mică de bronz cu două orificii verticale și un cuțit mic din fier, precum și fragmente ceramice (decorate și nedecorate); în toamna anului 1974, cu ocazia săpăturilor arheologice de salvare – fragmente de la o cană (decorată cu motive tipice stilului ceramic Basarabi) și resturi osteologice umane (craniu și oase ale membrelor inferioare). Din inventarul funerar ar mai fi făcut parte două vase ceramice, înalte de 0,30–0,40 m, distruse cu ocazia lucrărilor agricole care au nivelat movila funerară.
Istoricul piesei după descoperire
Piesa a fost adusă pentru prima dată în laboratoarele de specialitate ale Muzeului Național de Istorie a României în 1975, pentru lucrări de consolidare preventivă și realizarea unei copii de către Dan Ivanovici (restaurator). De remarcat faptul că, la descoperirea sa, roțile erau detașate de corpul propriu-zis al carului-recipient, inclusiv unele dintre protomele avimorfe care ornamentau aceste componente. Între 1975 și 1979 piesa originală a fost expusă la Muzeul Județean de Istorie Teleorman din Alexandria, iar la Muzeul Național de Istorie a României s-a aflat o replică a acestui obiect. Dată fiind degradarea progresivă a stării sale de conservare, piesa a revenit — în vara anului 1979 — la Muzeul Național de Istorie a României, unde a intrat într-un laborios proces de investigare fizico-chimică și restaurare. Aceste lucrări au fost realizate de un colectiv format din: Doina Șeclăman Turcu (chimist), Victoria Stănescu (restaurator), Emil Chivulescu (restaurator), Rolando Negoiță (restaurator) și Aldo Chivulescu (restaurator).
Cu acest prilej, vreme de un an, au fost realizate tratamente chimice, completări din rășină expodixică ale elementelor lipsă (5 pandantive în formă de secure-dublă, inele de prindere, protome avimorfe din zona roților), consolidarea fisurilor și montarea roților pe corpul obiectului (proces deosebit de laborios, care a presupus performarea miezurilor de fier mineralizat). Una dintre figurinele avimorfe originale, detașată de una din roțile carului încă de la momentul inițial al descoperirii, a intrat ulterior în colecțiile Muzeul Național de Istorie a României, în anul 1982. Piesa originală, restaurată a fost expusă pentru prima dată la Muzeul Național de Istorie a României în mai 1980, putând fi admirată — cu unele întreruperi — în expoziția permanentă a acestuia vreme de două decenii, până la începutul anilor 2000, când au început lucrările de reabilitare și moderninzare — nefinalizate nici astăzi — ale celui mai important muzeu de profil arheologico-istoric al țării.
Carul votiv de la Bujoru constituie una dintre piesele de importanță excepțională din colecțiile Muzeului Național de Istorie a României. Piesa a fost prezentată în cadrul unor expoziții internaționale dintre care amintim: Goldhelm, Schwert und Silberschätze: Reichtümer aus 6000 Jahren rumänischer Vergangenheit (Museum für Vor- und Frühgeschichte, Archäologisches Museum, Frankfurt am Main, 1994); Thraker und Kelten beidseits der Karpaten (Kelten Museum Hochdorf/Enz, 2000–2001); Guldskatter Rumänien under 7000 år (Medelhavsmuseet, Stockholm, 2004).
Reprezentarea unui mit? Despre simboluri „călătoare” ... la începuturile protoistoriei
Simbolul păsării acvatice — asociat în unele cazuri cu discul solar — este utilizat începând cu perioada târzie a epocii bronzului și până în perioada mijlocie a primei epoci a fierului, fiind întâlnit într-o serie de descoperiri din spațiul scandinav, Europa centrală, zona Italiei și peninsula Balcanică. Acest simbol este întâlnit pe o serie întreagă de artefacte (care miniaturale, situle, stamnoi, cuirase, coifuri etc.), realizate din bronz și aparținând – foarte probabil – elitelor acelor timpuri. Privit în acești termeni, binomul iconografic format din vehicul (car sau barcă) tras de perechi de păsări (acvatice) pare să figureze mișcarea zilnică a soarelui între orizonturi. Dar acest cult solar specific perioadei preistoriei târzii poate fi numai presupus. Cu toate acestea, universalitatea și omniprezența – aproape arhetipală – a motivului perechilor de păsări ne îndeamnă să-l considerăm drept un semn / simbol cu semnificație aparte în sistemele de credințe din epoca bronzului și prima epocă a fierului la nivel european. Perechea de păsări (acvatice) poate va fi reprezentat un atribut sau – puțin probabil însă – o epifanie – a unei divinități sau principiu divin astăzi necunoscute.
În absența oricărei surse literare pentru perioada preistorică (inclusiv târzie), care ar fi putut să contribuie la deslușirea semnificației și ideologiei asociate reprezentărilor de păsări acvatice, poate fi doar presupusă o anumită sacralitate a acesteia.
