Care a fost adevărata însemnătate a victoriei antiotomane din 1683?
În 1983 se împlineau 300 de ani de la cel de-al doilea asediu al Vienei și, implicit, de la victoria armatei austro-poloneze în fața turcilor. Momentul, considerat punct de cotitură în istoria Europei moderne, a fost celebrat atunci în Austria și Polonia, și nu numai, prin numeroase manifestări culturale. În același timp, unii istorici se întrebau dacă victoria din 1683 a fost într-adevăr atât de importantă pentru viitoarea evoluție a Europei.
Infrângerea armatei otomane în fața Vienei în 1683 e considerată a fi momentul de început al declinului Imperiului Otoman. În vara acelui an, Viena, epuizată, mai avea puțin și ceda în fața turcilor, după un asediu de două luni. Practic, cucerirea orașului nu era decât o chestiune de timp. Însă în ultima clipă, Viena a fost salvată de o armată străină, și în bătălia din 11-12 septembrie, otomanii au fost înfrânți. Comandantul armatei care a salvat atunci Viena era regele polonez, Ian Sobieski. Fără soldații lui, Împăratul nu s-ar fi aventurat niciodată într-o bătălie deschisă cu turcii.
Istoricul Walter Leitsch se întreba, la momentul aniversării celor 300 de ani de la această victorie, dacă bătălia de la porțile Vienei a fost într-adevăr atât de importantă precum o prezintă cărțile de istorie. La urma urmei, consideră el, nu era prima bătălie câștigată de creștini în fața otomanilor. Cu toate acestea, bătălia marchează totuși un punct de cotitură:victoria din septembrie 1683 a oprit definitiv avansul otoman spre Europa Centrală. În plus, imediat după aceea, turcii încep să piardă teritoriile europene:până în 1698, aproape toată Ungaria fusese recucerită de austrieci.
Începând cu 1683, turcii au încetat a mai reprezenta o amenințare față de lumea creștină. Ulterior, turcii vor pierde toate teritoriile creștine cucerite în ultimele trei secole și jumătate. Consecințele pentru lumea creștină au fost foarte importante:pe de o parte, europenii nu s-au mai simțit amenințați de atacurile ferocei armate turcești (care cauzase o adevărată psihoză în secolele XIV-XVI), iar cheltuileli pentru apărarea granițelor Europei creștine au fost reduse considerabil, aceste sume putând fi investite în alte domenii.
Evenimentul a fost celebrat și în 1883, la aniversarea a 200 de ani de la victorie, precum și în 1933. Însă și în 1683 victoria a creat o adevărată senzație. S-au publicat atunci, și în următorii ani, numeroase pamflete și cărți. Întrebarea este dacă acei scriitori contemporani și-au dat seama de adevărata semnificație a evenimentului sau a fost vorba doar de o campanie propagandistică organizată de liderii politici de la Viena și Varșovia. Se prea poate, având în vedere că habsburgii și polonezii suferiseră numeroase înfrângeri în ultimele decenii, iar reputația lor militară a avut mult de suferit. O victorie precum cea din 1683 le-a restabilit însă prestigiul, iar din acest motiv oamenii Împăratului și cei ai Regelui Poloniei au trebuit să se asigure că victoria e celebrată ca un eveniment istoric foarte important-și asta fără să cunoască încă cele mai importante consecințe ale bătăliei.
De la înțelegeri secrete la alianțe puternice împotriva turcilor
Bătălia pentru Viena a fost un punct de cotitură și din alt punct de vedre. Succesul s-a datorat cooperării dintre armata Împăratului, armatele câtorva prinți din Imperiu și armata polonezilor. În războaiele anti-otomane precedente, prinții germani trimiseseră deseori trupe auxiliare, însoțite chiar de armate din Italia. Însă cooperarea a două țări non-maritime vecine ale Imperiului Otoman era ceva nou. De când Imperiul Otoman devenise o amenințare în Europa Centrală și Estică, atât Sfântul Imperiu Romano-German, cât și Polonia încercaseră să-și asigure ajutorul reciproc în caz de pericol. Cu toate acestea, eforturile lor de a construi o apărare comună anti-otomană s-au soldat întotdeauna cu un eșec. Incapacitatea celor două state de a se uni se datora în primul rând superiorității militare otomane – chiar și forțele combinate ale Habsburgilor și polonezilor nu erau superioare forțelor otomane, astfel că o campanie comună era riscantă.
Apoi, exista un al doilea motiv pentru care atât germanii, cât și polonezii – dar nu numai, se temeau de un război împotriva Imperiului Otoman deoarece una din tacticile cheie ale turcilor era folosirea unor unități speciale pentru devastarea teritoriului inamic. Astfel, orice conflict militar cu otomanii – chiar și unul soldat cu o victorie – ar fi cauzat mari daune economice. De aceea, vecinii Imperiului Otoman evitau pe cât posibil conflictele cu acesta, excepție făcând războaiele navale.
Atacurile veneau de cele mai multe ori din partea otomanilor, iar cei care scăpau de aceste atacuri nu puteau decât să se bucure de nefericirea vecinului. Între inamicii Imperiului Otoman, care se puteau alia, neîncrederea era foarte mare:pentru că toți doreau să evite un conflict deschis cu turcii, sau să pună capăt unui asemenea conflict cât mai repede posibil, orice alianță era pusă în pericol de dorința părților de a încheia rapid o pace separată cât mai avantajoasă. Și toți erau convinși că partenerii lor negociază în secret cu turcii încheierea unei păci separate.
Din acest punct de vedere, bătălia pentru Viena a adus o schimbare radicală:distrugerea armatei otomane în 1683 a făcut posibilă crearea unei mari ligi antiotomane în 1684, din moment ce țările aliate puteau spera cu adevărat la noi victorii. Din acel moment, cooperarea statelor creștine împotriva Imperiului Otoman a funcționat relativ bine.
Acest succes a fost asigurat de cooperarea dintre armata imperială și cea poloneză. Putem astfel să ne întebăm de ce regele Ian Sobieski nu a continuat politica predecesorilor săi și și-a asumat un foarte mare risc ajutându-l pe Împărat? Sobieski a avut mai multe motive:în primul rând, apărarea securității Poloniei, aflată în imediata apropiere a Imperiului Romano-German. Apoi, o asemenea acțiune, dacă ar fi reușit, ar fi asigurat prestigiul militar al Poloniei. Nu în ultimul rând, trebuia să se gândească la viitorul familiei sale. Dar pentru a înțelege mai bine situația, trebuie să ne uităm mai întâi la politica dusă de Împăratul Leopold I și la atitudinea sa față de Ungaria, precum și la problemele otomanilor la începutul campaniei.
Ce i-a atras pe turci spre Viena
Până în 1683, relațiile dintre Împărați și Sultani nu au fost întotdeauna conflictuale. La începutul secolului al XVI-lea au existat câteva războaie, apoi secolul al XVII-lea, până în 1683, a fost o perioadă de pace. După tratatul încheiat în 1606, nu a mai avut loc nicio înfruntare militară de proporții timp de 57 de ani. Scurta perioadă de război dintre 1663-1664 a fost mai mult un accident, nici Împăratul, nici Sultanul nedorindu-și acel război. De aceea, armistițiul a fost semnat atunci după singura mare bătălie și a fost încheiat pe o perioadă de 20 de ani.
Secolul al XVII-lea a fost dominat de Războiul de 30 de ani, în cadrul căruia germanii au fost presați din cauza intrării în război a francezilor. Habsburgii, ca Împărați, erau responsabili de apărarea teritoriilor imperiului și s-a dovedit în curând că sarcina era peste puterile lor. Germanii și-au concentrat toate forțele pe linia de apărare de pe Rin și doreau să obțină cât mai repede pacea la celelalte granițe. Astfel, în timpul și după Războiul de 30 de ani, recucerirea teritoriului ungar a dispărut de pe lista cu priorități a Împăraților. În 1664, când Leopold a câștigat singura bătălie importantă din scurtul conflict cu turcii, el a încheiat repede pacea și chiar a acceptat cedarea unor teritorii maghiare Sultanului. Ungurii nu au fost deloc mulțumiți de acest gest;ei erau oricum nemulțumiți de faptul că Leopold, continuând politica predecesorilor, uitase de datoria sa ca rege al Ungariei, și nu puteau înțelege de ce acceptase cedarea unor teritorii deși fusese victorios în luptă.
În 1672, nobilimea maghiară s-a răsculat și a căutat sprijinul francezilor. Pentru că Leopold se concentra pe apărarea Rinului împotriva avansului francez, el nu a acordat prea mare atenție evenimentelor din Ungaria. Leopold a ignorat situația din Ungaria timp de mai mulți ani, iar în 1682, căutând să prelungească armistițiul cu turcii, a acceptat din nou cedarea unor teritorii maghiare.
Această atitudine a Împăratului a atras atenția sultanului și Marelui său Vizir, Kara Mustafa. Ei și-au dat seama că Leopold nu era în stare să suprime rebeliunea unor nobili ungari și că oferea un preț foarte mare pentru prelungirea armistițiului. Asta arăta în mod clar că Împăratul era slab, astfel că tentația de a-l ataca a devenit irezistibilă. Și pentru că Leopold se arăta total neinteresat de Ungaria, Sultanul ar fi putut să-l forțeze, după o campanie de succes, să cedeze încă și mai multe teritorii decât cele propuse la negocierile pentru armistițiu.
Sultanul și consilierii săi au luat decizia de a ataca potrivit unei logici politico-militare normale:ar trebui să-ți ataci inamicul atunci când e slab. În plus, experiența îi învățase că Leopold nu va primi ajutor substanțial din exterior și că sub nicio formă nu va fi sprijinit de polonezi. Riscurile erau, deci, aproape inexistente. De asemenea, știau din experiența ultimului conflict că vor putea obține un armistițiu avantajos chiar dacă pierdeau principala bătălie. Astfel, nu e de mirare că o campanie împotriva Împăratului a părut în ochii turcilor o afacere relativ simplă cu un succes garantat.
Nimeni nu putea să prevadă că după 150 de ani de încercări eșuate, polonezii și germanii vor coopera. Singura greșeală făcută de Sultan și Kara Mustafa a fost că nu și-au limitat campania la Ungaria și au decis să asedieze Viena. Desigur, cucerirea Vienei ar fi adus un prestigiu enorm Imperiului. Dar era o mișcare prea riscantă din punct de vedere al organizării:era un oraș prea îndepărtat și prea bine fortificat. În plus, atacul turcilor asupra unui centru major al creștinismului european a întârit solidaritatea lumii creștine. În pofida acestor lucruri, asediul ar fi putut avea succes. Turcii aveau șanse reale de a cuceri Viena din moment ce forțele adunate de Împărat nu erau suficient de puternice pentru a încerca o bătălie deschisă. Abia după venirea polonezilor, armata creștină a fost capabilă de a risca o luptă dincolo de zidurile orașului.
Ce l-a împins pe Sobieski să vină în ajutorul Vienei
De ce a decis Sobieski să vină în ajutorul Vienei, trădând politica predecesorlor săi? Până în anii 1670, nobilimea poloneză evitase implicarea Poloniei în acțiunile anti-otomane, argumentând că din moment ce țara lor nu pierduse niciun teritoriu în fața turcilor, nu aveau motive să se alăture unei ligi anti-otomane. Situația s-a schimbat în deceniul al optulea al secolului XVII, când Polonia pierde Podolia. Atunci, mai mulți nobili polonezi din Dietă au fost foarte nemulțumiți de pierderea pământurilor, pe care doreau să le recupereze. În plus, mândria și prestigiul Poloniei avuseseră de suferit în urma înfrângerii în fața turcilor, care a urmat altor eșecuri în fața suedezilor și rușilor.
Ian Sobieski a ajuns rege al Poloniei cu ajutorul regelui Franței. La începutul domniei sale, a colaborat cu Franța și a susținut rebeliunea ungară împotriva Împăratului Leopold. Dar cooperarea cu Franța nu i-a adus avantajele așteptate și nu-l putea ajuta în recuperarea teritoriilor pierdute în fața otomanilor. Ungurii, la rândul lor, au căutat un aliat mai puternic decât Franța și Polonia, și s-au orientat spre turci. Și cu cât ungurii se apropiau mai mult de Imperiul Otoman, cu atât mai periculoasă devenea situația pentru Polonia. De aceea, Sobieski a renunțat la sprijinul acordat rebeliunii ungare și s-a aliat cu Împăratul. Un rege ungar vasal al Sultanului ar fi fost un vecin prea periculos pentru Polonia.
Sobieski a fost mult mai activ în politica externă decât predecesorii săi, însă eforturile sale de a întâri poziția internațională a Poloniei nu au fost răsplătite. Acest fapt se explică prin poziția neimportantă a Poloniei ca forță militară;de aceea, nici rolul ei politic în Europa nu era atât de important. Astfel, prestigiul Poloniei nu putea fi restaurat decât printr-o remarcabilă victorie militară. Campania era, desigur, riscantă, dar succesul ar fi însemnat enorm de mult pentru Polonia. A mai contat foarte mult și faptul că Sobieski a primit comanda supremă a armatei, dat fiind că avea cea mai multă experiență în luptele împotriva turcilor.
Un alt motiv pentru gestul lui Sobieski a fost unul de ordin dinastic. Restaurând prestigiul Poloniei printr-o victorie împotriva turcilor, ar fi putut asigura succesiunea la tron a unuia dintre fiii săi. De asemenea, l-ar fi putut convinge pe Împărat să încheie o alianță matrimonială prin copiii lor.
Luând decizia de a ataca Viena, sultanul și Marele Vizir au contribuit mai mult la decăderea Imperiului, printr-un singur gest, decât o făcuse orice alt lider otoman. Însă nu numai cei doi au fost dezamăgiți. Nici dorințele lui Sobieski nu s-au îndeplinit;chiar și cooperând cu armata imperială, el nu a reușit recuperarea teritoriilor pierdute. A câștigat totuși o foarte bună reputație în Europa ca lider militar, ceea ce însă nu a contribuit prea mult la evoluția politicii poloneze. Politica internă a țării și, implicit, poziția sa pe plan internațional, au avut de suferit deoarece aristocrația poloneză, nemulțumită de prestigiul câștigat de Sobieski la Vienna, a încercat să-i submineze poziția.
Cât despre Leopold, el a rămas în istorie ca Regele Ungariei care a recâștigat cel mai întins teritoriu pierdut anterior în fața Imperiului Otoman. Astfel, omul care la început nu dorea altceva decât să încheie pacea cu turcii a fost singurul care a ieșit victorios la sfârșit.
Walter Leitsch. The Siege of Vienna, în „History Today”, 33, nr.7, 1983
