Când vorbele goale trimit oameni nevinovaţi la moarte - Procesul Bandei de sabotori şi diversionişti de la Canalul Dunăre-Marea Neagră
Joi, 31 iulie 1952, „Scînteia“ tipăreşte în partea de jos a paginii întâi textul următor, pe cât de scurt, pe atât de şocant, provenit de la Agerpres: „DESCOPERIREA UNEI BANDE DE SABOTORI ŞI DIVERSIONIŞTI. Organele Securităţii de Stat au descoperit pe şantierele construcţiei Canalului Dunărea-Marea Neagră o bandă de sabotori şi diversionişti care, strecuraţi în diferite posturi de conducere, au dus o activitate de subminare a lucrărilor construcţiei Canalului. Au fost arestaţi: Ing. Frangopol Niculae, fost antreprenor, fost şef al Diviziei Plan-Producţie a Direcţiei Generale a Canalului. Ing. Rozei Aurel, fost mare negustor şi industriaş, fost şef al sectorului Planificare a D.G.C. Ing. Cernătescu Petre, fost industriaş, fost comandant legionar, fost şef al sectorului mecanic a D.G.C. Ing. Munteanu Eugen, legionar şi fost informator al siguranţei antonesciene. Farmache Menelas, fost procuror militar la Curtea Marţială Timişoara pe vremea dictaturii antonesciene. Ing. Vasile Neculai, fost consilier şi acţionar la societatea «Mica» şi alţii. Cercetările sunt în curs“.
Atmosfera pentru o asemenea ştire fusese pregătită de o alta, un pic mai mare, tipărită în pagina a doua a numărului din 12 iulie 1952 al ziarului: „În adunările care au avut loc zilele trecute pe şantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră, la care au participat sute de muncitori, tehnicieni şi ingineri, au fost demascate şi alungate o serie de elemente duşmănoase care se strecuraseră pe şantierul Canalului. Printre aceştia sunt: fostul şef contabil al Direcţiei Generale a Canalului, Weiss, şi complici de-ai săi ca Ion Ciolac, Constantin Mira, Vişoiu, Ştefan Popescu, Ernest Sleziac, Tănase Tănăsache, Stelian Rădulescu şi alţii de teapa lor, foşti proprietari de apartamente, maşini de piaţă, ateliere, restaurante etc., sprijinitori activi ai războiului de jaf hitlerist. Protejaţi de elementele duşmănoase care se strecuraseră în aparatul Ministerului de Finanţe, aceştia s-au cocoţat în posturi de răspundere pe şantier, de unde au frânat bunul mers al lucrărilor. Constructorii de pe şantiere şi-au dat seama că, datorită activităţii duşmănoase a acestor elemente, s-au întârziat în repetate rânduri comenzile şi investiţiile pentru lucrări, se acordau sume prea mici şi se tăiau arbitrar planurile de cassă, ceea ce crea dificultăţi în desfăşurarea lucrărilor, transporturilor, deplasărilor, plăţii salariilor etc. De asemeni, sus-numiţii se ocupau cu răspândirea de zvonuri mincinoase printre muncitorii de pe şantiere. După ce au fost demascate tâlhăriile şi maşinaţiunile lor, aceşti bandiţi au fost alungaţi de pe şantierele Canalului, iar mulţi dintre ei au fost deferiţi justiţiei populare“.
Demascarea elementelor duşmănoase în adunări, şedinţe de partid, prin „Scînteia“ şi prin ziarele de Partid, se constituie într-o realitate de necontestat a perioadei 1947-1953. Chiar dacă ştirea venea de pe Şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră – un spaţiu care furnizase până atunci doar note, articole şi reportaje plesnind de entuziasm, ea nu şoca, mai ales că ne aflam în plină campanie de demascare a deviatorilor de dreapta şi a împăciuitorismului. Comunicatul din 31 iulie 1952, despre descoperirea şi arestarea bandei de sabotori şi diversionişti de la Canal avea însă toate datele pentru a şoca. Era vorba de persoane cu funcţii importante în conducerea lucrărilor de pe şantier. Acuzaţia se referea la subminarea măreţei construcţii. Măreaţa construcţie fusese înfăţişată până acum doar sub aspectele muncii eroice şi entuziaste a angajaţilor conduşi de Partid. Existenţa unei bande de sabotori şi diversionişti sugera însă că lucrările nu se desfăşurau cu avântul revoluţionar cultivat până atunci de întreaga presă. E drept, în 1950, romanul lui Petru Dumitriu Drum fără pulbere, consacrat debutului lucrărilor, descrisese uneltirea duşmănoasă a unui grup de pe unul dintre şantiere şi arestarea principalilor membri. Acolo însă era vorba de ficţiune. Aici e vorba însă de realitate.
Oamenii muncii înfierează cu mânie
Ca şi în romanul lui Petru Dumitriu, ca şi în multe alte creaţii literar-artistice din anii 1947-1953, Comunicatului îi urmează un număr însemnat de mitinguri pe şantierele Canalului. Relatările acestora sunt publicate de „Scînteia“ din 1 august 1952 sub titlul „Constructorii Canalului Dunăre-Marea Neagră înfierează cu mânie banda de sabotori şi diversionişti“. Rândurile de debut dezvăluie cele două stindarduri sub care se desfăşoară adunările: condamnarea sabotorilor şi angajamentul de a munci şi mai bine: „Constructorii Canalului Dunăre-Marea Neagră au primit cu profundă satisfacţie vestea descoperirii şi arestării bandei de sabotori şi diversionişti care, strecuraţi în diferite posturi de conducere, au căutat să dăuneze lucrărilor uriaşei construcţii. Pe şantierele Canalului au avut loc meetinguri fulger, în care constructorii au comentat comunicatul apărut în presă. Ei au cerut cea mai aspră pedeapsă pentru aceşti ticăloşi care, mânaţi de ură împotriva poporului şi turbând de furie în faţa succeselor tot mai mari pe care le dobândesc constructorii Canalului şi întreg poporul muncitor, au încercat să încetinească lucrările uneia din marile noastre construcţii socialiste“. Semnificativă în acest sens e cuvântarea stahanovistului Petre Constantin, de la mitingul fulger ţinut la Sectorul 7-8 Lucrări:
„— în vreme ce muncitorii, tehnicienii şi inginerii noştri muncesc cu un minunat avânt pentru a-şi îndeplini angajamentele luate în cinstea proiectului de Constituţie şi a zilei de 23 August, hotărâţi să ducă la victorie marea noastră construcţie – o mână de nemernici au căutată să ni se pună de-a curmezişul. Ei visau să readucă vremea când pe spinarea noastră se ghiftuiau şi huzureau capitaliştii, când jandarmii şi comisarii ne astupau gura ori de câte ori ne ceream dreptul la viaţă. Să ştie aceşti nemernici că la noi în ţară n-au să reânvie niciodată acele vremuri. Noi stimăm şi preţuim pe inginerii care-şi pun cunoştinţele şi capacitatea lor de muncă în slujba ţării, în slujba poporului, dar sântem necruţători faţă de oricine încearcă să lovească în cuceririle noastre. Asemenea ticăloşi trebuie să dea socoteală poporului“.
Un alt stahanovist nu uită un alt obiectiv al momentului – sporirea vigilenţei revoluţionare: „În cadrul mitingului care a avut loc la sectorul 11 Excavaţii-Stâncă, tov. Filip Pronoza, şeful brigăzii stahanoviste a şantierului tineretului, a spus:
— Duşmanul de clasă a căutat să lovească în munca noastră, în succesele noastre. Vigilenţa organelor de stat şi a oamenilor muncii i-a venit de hac. Noi suntem hotărâţi să sfredelim cu şi mai multă putere stânca, să tăiem albie Canalului, să ne ducem la bun sfârşit sarcinile pe care ni le-a încredinţat partidul. Şi suntem de asemenea hotărâţi să ne ascuţim şi mai mult vigilenţa pentru a da pe faţă orice duşman strecurat în rândurile noastre“.
Descoperirea şi arestarea „Bandei de sabotori şi diversionişti“ ţin de un context mai larg, de sporire a măsurilor dure în numele luptei de clasă. O spune amplul articol din „Scînteia“, 6 august 1952, 23 august 1952, tipărit la rubrica în ajutorul agitatorului şi propagandistului: „Succesele construcţiei socialiste, mersul nostru înainte, stârnesc furia turbată a duşmanilor. Fapte ca arestarea, în decembrie 1951, a unor spioni paraşutaţi de imperialiştii americani în raionul Făgăraş, spre a pregăti acte diversioniste şi teroriste, descoperirea şi zdrobirea acţiunii de subminare a regimului de democraţie populară dusă de elementele contrarevoluţionare grupate, datorită devierii de dreapta, în sistemul financiaro-bancar, ca şi recenta arestare a bandei de sabotori şi diversionişti de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, cheamă pe comunişti şi pe toţi oamenii muncii la întărirea vigilenţei revoluţionare“.
Petru Dumitriu revine la fața locului ca reporter al Scânteii
Drum fără pulbere, romanul lui Petru Dumitriu, publicat în 1950, se petrece în vara lui 1949, la începutul lucrărilor pe şantier. După trei ani, în august 1952, scriitorul revine la Canal, în ipostaza de reporter, pentru a publica, în numărul din 8 august 1952 al „Scînteii“, amplul reportaj Şi acesta e abia începutul… Scris în cadrul campaniei de proză şi publicistică dedicate noii Constituţii, textul se vrea relatarea progreselor uriaşe de pe şantier în cei trei ani de la documentarea pentru Drum fără pulbere. Deşi romanul nu e amintit în reportaj, referirile la lunile de început, atât în planul lucrărilor, cât şi al oamenilor, confirmă că textul se vrea o revenire la locul în care se desfăşoară acţiunea lui Drum fără pulbere. Eroul reportajului e excavatoristul Filip Mitea, ales de autor pentru destinul său tipic: slugă la chiabur, vine pe şantier desculţ, se angajează ca muncitor necalificat, devine tractorist, urmează şcoala pe şantier, se califică în meseria de excavatorist şi e ales deputat în sfatul popular al unei comune din apropierea şantierului. După istorisirea felului în care l-a cunoscut pe Filip Mitea cu trei ani în urmă: „Era într-un loc adânc, un fel de vale, scobită în coaja de lut a pământului. Nu se mai zărea nici o urmă, nu zic de scaieţi, dar nici de iarbă. De jur împrejur era numai argilă galbenă, tare, fărâmiţată sau măcinată într-o pulbere măruntă. în depărtare, locomotivele negre, şuierând şi scoţând vălătuci de fum, trăgeau anevoie trenuri lungi încărcate cu pământ. Iar aici, în mijloc, sub cerul albastru ca sineala, în vârtejul de fum şi nori de praf, munceau câteva tractoare trăgând la remorcă screpere. Erau tractoare sovietice din cele mari, pe şenile de oţel lucios, şi screpere fabricate tot în Ural, mari, greoaie şi încăpătoare. Tractoriştii erau în chiloţi de baie. Trupul gol le era acoperit de o coajă groasă de praf galben; numai în ochi n-aveau praf, părul le era împâslit de colb şi sudoarea care curgea pe el făcea fire de noroi. Printre ei l-am recunoscut pe Filip Mitea, despuiat, voinic, ca atunci când venise pe şantier, dar cu altă privire, cu altă agerime. Motoarele Diesel pârâiau asurzitor, gros, osiile screperelor ţipau şi scârţâiau, tractoarele patinau opintindu-se în loc ca să smulgă screperele proptite cu falca-n pământ şi totul de jur împrejur nu era decât furie a motoarelor, urlet de fierărie, explozii de motorină, scârţâit strident, aer înecăcios, clocotind de praf şi de fum. Era gălăgia de iad, fumul, praful, încăieraea de maşini, a unui câmp de bătălie. Filip Mitea îşi mâna tractorul, atent, încordat, şi alături de el veneau alte trei tractoare în front; după trecerea lor, unde fusese un mal de pământ era loc neted ca în palmă; şi după ele veneau altele, după care locul rămânea tot neted, dar mai jos cu o jumătate de metru – iar în vremea asta Filip Mitea, trudit, ager şi plin de praf, mi-a pierit din ochi într-o perdea groasă de pulbere galbenă“. După trei ani – zice reporterul – atât locurile, cât şi eroul s-au schimbat radical.
Locurile arată astfel: „Acolo unde nu fusese nimic fumegă o fabrică; mai departe e o gară; iar spre orizontul monoton se întind case, barăci, clădiri înalte, un turn de apă, şi în locul spinilor, sute şi mii de stâlpi negri purtători de fire: de telefon, de telegraf, de înaltă tensiune… Iar în locul scaieţilor, peste câmpurile goale se întind ca nişte perii fâşii de pădure înaltă de o şchioapă; plante tot cu spini, dar binefăcătoare: salcâmi care nu pier uşor, salcâmi care opresc nisipurile şi aduc ploaia, salcâmi cu frunzişul tremurător şi floarea îmbălsămată şi dulce, pe care o iubesc albinele. Asta în privinţa scaieţilor. Acum – în privinţa şerpilor, în loc de scaieţi au crescut stâlpi de înaltă tensiune; şi-n locul viperelor care se-ncolăceau la umbra scaieţilor şerpuiesc pe pământ cabluri electrice. Adânc, sub nivelul stepei, acolo unde locomotivele trec aşa de jos încât nimeni nu le mai vede decât dacă şade pe marginea excavaţiei, aproape deasupra lor; acolo unde trenurile cu pământ merg pe şapte linii paralele, unele mai adânci decât altele; – ei, acolo ai să găseşti un şarpe gros şi negru care se încolăceşte pe pământ. După cum te fereşti de şerpii obişnuiţi, e bine să nu calci nici pe acesta: şarpele e un cablu de înaltă tensiune – şi te poate fulgera. Dacă mergi după el până la capăt, găseşti un excavator electric, iar pe excavator pe tovarăşul Filip Mitea, stahanovist“.
Petru Dumitriu ne face cunoştinţă cu Filip Mitea, de acum. Reportajul pare rupt dintr-o proză de actualitate având în centru un personaj pozitiv: „Întâi, nu-l zăreşti. Vezi maşina cenuşie, mare cât o casă, proptită la piciorul malului de lut. De partea cealaltă, un şir lung de vagoane basculante. Excavatorul nu stă nici o clipă. Se tot roteşte, iar sapă, iar descarcă. Cu cât stai mai mult să priveşti, cu atât îţi dai seama că maşina face mişcări foarte puţine, foarte precise, şi care alunecă unele într-altele. Fiecare mişcare ţine un număr anumit de secunde: şapte, zece, şapte… Excavatorişti de pe alte şantiere vin să privească:
— A redus timpul cu douăzeci de secunde! — Măi frate, Mitea ăsta… dă şapte-opt sute de metri cubi! Şi rămân să privească mai departe colosul de oţel cenuşiu-verzui, pe care scrie ţara lui de baştină: U.R.S.S., şi adăugată de mâna lui Filip Mitea: «Cu acest excavator aplicăm metodele stahanoviştilor Şestakov, Kotlear şi Antonina Jandarova!» Înăuntrul maşinii miroase a ulei înfierbântat şi vâjâie cele cincisprezece electromotoare ale uriaşului. Iar într-o cuşcă de geamuri, stăpân pe manete, pedale şi un întreg tablou de comutatoare, şade, pe un scaun de piele ca al unui pilot de avion, excavatoristul Filip Mitea. S-a schimbat mult şi la înfăţişare. E îngrijit, îmbrăcat într-o salopetă curată; faţa îi e mai matură şi mai liniştită. E atent, dar nu mai găseşti la el nici sfiala de pe vremuri, nici încordarea obositoare. Se simte stăpân pe maşină. Vede braţul excavatorului, râpa de lut, trenul, chipurile celorlalţi flăcăi din echipă. Ştie că dincolo de ce vede el sunt oraşele de barăci întinse pe coline, căile ferate, şoselele noi, perdelele de păduri plantate de curând, uzinele electrice… E atent la munca excavatorului; Şestakov te învaţă să-l mânuieşti lin, ca să scoţi maximum de randament din el; se aude fluierând locomotiva trenului care urmează să vie la încărcare; şi peste o oră, vine Ionică Lazăr să preia excavatorul din mers, după metoda Antoninei Jandarova… O să trebuiască să stea de vorbă cu Ionică, şi apoi să se ducă să se sfătuiască cu tovarăşii de la partid: azi e o zi deosebită, a intrat în producţie termocentrala cea nouă, de la Ovidiu II. Zilele trecute a început să funcţioneze cea de la Doiceşti. Sânt veşti mari, simţi şi tu nevoia să faci azi mai mult decât ai făcut ieri. De aceea merge la sfat: trebuie să se străduiască să ceară şi mai mult excavatorului. Excavatoarele păşitoare care o să ne vie din Uniunea Sovietică o să lucreze şi ele cu energia termocentralei... Şi Filip Mitea, atent la cupa de trei metri cubi pe care o mânuieşte, visează o clipă la cupa de cincisprezece metri cubi cu care va săpa ultimele straturi de piatră din adâncul Canalului...“.
Ca orice personaj pozitiv, Filip Mitea se află în întrecere socialistă. Dar nu cu oricine, ci chiar cu nevastă-sa: „Şapte secunde, zece secunde... şapte secunde şi iară şapte... zece... şapte... Filip Mitea lucrează liniştit, statornic; munca trebuie să fie ca o respiraţie, calmă; aşa te aşterni la drum lung... Şi mai avem drum: milioane de metri cubi trebuiesc săpaţi. Pe peretele cabinei e lipit graficul de producţie pe cele trei schimburi. Norma: o linie albastră ce urcă mereu. Producţia e o linie roşie – mult deasupra celei albastre, tot mai mult deasupra ei. Schimbul întâi e deocamdată în frunte: Filip Mitea. Schimbul doi se ţine pe-aproape: Ion Lazăr. Iar schimbul trei se apropie tare de tot de cifrele schimbului întâi. în dreptul liniei roşii scrie: Maria Mitea. E soţia lui Filip; s-au cunoscut pe şantier, s-au căsătorit aici şi locuiesc într-una din vilele oraşului nou“. Activistul Maftei din Drum fără pulbere n-are timp să-şi vadă soţia. Nici Filip Mitea, personaj real, erou de reportaj publicat în ziar, n-are vreme de aşa ceva: „Astăzi, Filip Mitea n-are s-o vadă pe nevastă-sa decât târziu. Abia ieşit din schimb, se duce să dea îndărăt la bibliotecă o carte pe care-a ţinut-o prea mult, fiindcă a citit-o de două ori: «Departe de Moscova». Trece iute pe lângă panourile cu anunţuri culturale: deocamdată, zilele astea, e ocupat, n-are timp să danseze cu nevastă-sa, nici s-o ducă la cinematograf. Astă seară, vrea neapărat să ia cuvântul la o adunare; până atunci, dă o fugă până la sfatul popular al satului din apropiere. De două ierni, e deputat în sfatul popular“.
Până aici, locurile, atmosfera, personajele par simple preluări din romanul Drum fără pulbere, publicat în 1950. Preocupările stahanovistului Filip Mitea ne aduc aminte că reportajul se petrece în vara lui 1952, ba chiar în august 1952. La şedinţa Comitetului executiv al sfatului popular al comunei în care a fost ales deputat, Filip Mitea se duce pentru a demasca strecurarea unui chiabur în rândul mijlocaşilor:
„— Nu merge, măi tovarăşi, ca să mai fie socotit mijlocaş Proca Gheorghe: e chiabur în toată regula! Iar pentru Ceadâr Asan, e socotită prost cota, dacă-l face să dea numai două mii de kile! Ascultaţi-mă pe mine, că am fost argat la chiaburi, şi-i ştiu eu cum dau grâul, să li-l treiere vecinii! Eu li-l căram noaptea, pe furiş, ca prostul. Râd cei din şedinţă, râde şi el“.
Seara, Filip Mitea participă şi ia cuvântul la mitingul fulger organizat pe şantier împotriva „Bandei de sabotori şi diversionişti“ arestată pe 29 iulie 1952. Atmosfera, conţinutul discursului nu diferă cu nimic de atmosfera şi discursurile de demascare din Drum fără pulbere: „Iar seara la lumina reflectoarelor, e meeting pe şantier. E o noapte catifelată, senină, cu puzderia de stele şi dâra de pulbere de aur a Căii Laptelui: o noapte ca acum trei ani... Numai că bezna roieşte de lumini cât vezi cu ochii: miile de becuri şi de reflectoare ale şantierelor, din miezul Dobrogei şi până la mare. Iar aici, în mijlocul mulţimii, în ochii ce strălucesc în razele orbitoare ale reflectoarelor, se ridică excavatoristul stahanovist Filip Mitea şi ia cuvântul. Nu mai e flăcăul zbârlit şi zdrenţăros de acum trei ani; e un bărbat tânăr, un muncitor înaintat şi luminat; dar cu patima cu care i-a răspuns odinioară stăpânului: «Ne mai întâlnim noi», strigă acum:
— Tovarăşi, ştiţi cu toţii de ce ne-am adunat aici. Astăzi au fost arestaţi nişte sabotori, care se vârâseră printre noi! V-aduceţi aminte când voiau să ne gonească de pe şantier? — Filip Mitea e palid la faţă de patima cu care vorbeşte: V-aduceţi aminte când nu erau niciodată bani pentru muncitori şi pentru construcţii? V-aduceţi aminte când ne spuneau comuniştii: nu vă clintiţi şi nu vă pierdeţi încrederea, că le venim noi împreună de hac. Ei, acuma le-am venit de hac! Şi tot nu ne-au putut împiedica! Tot am mers înainte! Săpăm la douăzeci de metri adâncime: termocentrala de la Doiceşti a pornit; a noastră a pornit şi ea. în toată ţara merg motoarele, şi fierbe oţelul în cuptoare, şi treieră batozele la arie două mii de kile la hectar. Oamenii se uită la Filip Mitea – şi văd cu ochii închipuirii electrocentralele, canalurile, uzinele...
— Au crezut dumnealor, sabotorii, că pot să joace cum vor pe capul nostru. Dar unde se trezesc? Ţara nu mai e cea de altădată şi nici noi nu sântem la fel. Avem statul nostru şi legile noastre. Aţi citit cu toţii proiectul de Constituţie: vedeţi bine ce drepturi am cucerit noi, câte am înfăpuit şi câte mai înfăptuim noi. Şi vă întreb, tovarăşi: putem noi lăsa o mână de bandiţi să ridice mâna la drepturile noastre, la munca noastră? Să se ştie bine că tot ce e scris în legile ţării, în legile noastre, ale oamenilor muncii, e sfânt şi trebuie respectat întocmai, iar bandiţii care s-au pus de-a curmezişul să fie loviţi cu toată asprimea legii. Căci prea scump ne este tot ce-am câştigat, ca măcar o clipă să slăbim vigilenţa sau să şovăim“.
Cinci condamnări la moarte
Drum fără pulbere e o operă de ficţiune, chiar dacă despre literatură i se spune, la vremea respectivă, că reflectă viaţa. în roman se descoperă pe unul dintre şantiere o bandă de sabotori condusă de şeful de personal, Mateica, bandă coordonată de la Bucureşti. Aşa cum se vede din şedinţa de demascare, banda acţiona pentru întârzierea lucrărilor la Canal prin perturbări ale muncii, convingerea muncitorilor să plece de pe şantier, lansarea de zvonuri otrăvitoare. Peste doi ani de la publicarea romanului, se descoperă în realitate o bandă de sabotori şi diversionişti.
Potrivit „Scânteii“ din 30 august 1952, la clubul muncitoresc Poarta Albă a început, vineri, 29 august 1952, Procesul „Bandei de sabotori şi diversionişti“ de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Comunicatul, difuzat de Agerpres, sună astfel: „Vineri, 29 August a.c. a început la Poarta Albă procesul unui grup de sabotori şi diversionişti, strecuraţi în posturi de conducere la lucrările de construcţii ale Canalului Dunăre-Marea Neagră. Instanţa de judecată este formată din: general maior de justiţie Alexandru Petrescu, ca preşedinte, lt.-col. Cociş Gheorghe şi cpt. de rangul II Baciu Teodor, procuror militar, maior de justiţie Teodorescu Ovidiu. Pe banca acuzaţilor se află: Cernătescu Petre, Ciorapciu Mircea, Rozei Aurel, Frangopol Nicolae, Georgescu Gheorghe zis Topazlău, Vasilescu T. Nicolae zis Colorado, Ionescu Oprişan, Niţescu Constantin, Nichita Dumitru şi Vieru Petre. Apărarea este susţinută de avocaţii Paraschivescu Bălăceanu pentru acuzatul Rozei Aurel, Barbu Solomon, pentru acuzatul Cernătescu P., Nicolae Beldie pentru acuzatul Mircea Ciorapciu, Doru Gherson-Pavel pentru acuzatul Georgescu zis Topazlău, Vasile Gheciu pentru acuzatul Frangopol Nicolae, Dumitru Spânu pentru acuzatul Vasilescu Nicolae, Velizarie Sofianu pentru acuzatul Ionescu Oprişan, Teodor Butoi pentru acuzatul Niţescu Constantin, Vlădeanu Zamfir pentru acuzaţii Nichita Dumitru şi Vieru Petre. În sală se află sute de muncitori, tehnicieni, ingineri de la şantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră şi din întreprinderile din regiune, care au primit cu satisfacţie vestea aprobării cererii lor ca banda de sabotori şi diversionişti să fie judecată pe locul crimei lor, pe unul din şantierele Canalului. După identificarea acuzaţilor, grefierul a dat citire actului de acuzare, întocmit de Procuratura Militară Teritorială. În continuare s-a trecut la interogatoriu“.
De observat chiar de la început, unele deosebiri dintre Comunicatul din 31 iulie 1952, despre arestarea bandei şi cel din 30 august 1952. Doi dintre cei arestaţi – Eugen Munteanu, Menelas Farmache – nu apar printre cei trimişi în judecată. Apar însă nume noi, cum ar fi cel ale lui Mircea Ciorapciu, Constantin Niţescu, Nichita Dumitru, Petre Vieru. Comunicatul din 31 iulie 1952 ţinea să pună la dispoziţia cititorului amănunte despre trecutul arestaţilor: fost antreprenor, fost mare negustor şi industriaş, legionar şi fost informator al siguranţei antonesciene. Cel despre începerea Procesului se mulţumeşte cu înşiruirea numelor. Apar, în schimb, informaţii despre prezenţa în sală a sute de angajaţi ai Canalului, realitate obişnuită la astfel de procese. Documentele Procesului au fost publicate în „Scînteia“ din zilele de 30 august, 31 august, 2 septembrie („Scînteia“ nu apărea lunea!), 3 septembrie 1952. Sânt tipărite şi relatări despre adunările fulger ale oamenilor muncii de la Canal pentru a cere condamnarea sabotorilor şi diversioniştilor, însemnări din sala de judecată. Editorialul ziarului despre Proces poartă titlul „Forţa de neânvins a poporului“ şi e tipărit în numărul din 3 septembrie 1952.
Procesul se desfăşoară în zilele de 29 august, 30 august, 31 august, 1 septembrie 1952.
Luni, 1 septembrie 1952, se pronunţă Sentinţa. O publică pe prima pagină Scînteia din 3 septembrie 1952: „Luni, 1 Septembrie 1952, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, deplasat la Poarta Albă, a pronunţat sentinţa bandei de sabotori şi diversionişti de la construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră. Au fost condamnaţi la moarte pentru crimă de sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R.:
GEORGESCU GHEORGHE-TOPAZLĂU
NICHITA DUMITRU
ROZEI AUREL-ROZEMBERG
VASILESCU NICOLAE zis COLORADO
CERNĂTESCU PETRE.
Acuzaţii Nichita Dumitru şi Vasilescu Nicolae au mai fost condamnaţi şi la 25 ani muncă silnică pentru crimă de ameninţare a păcii popoarelor, şi la 10 ani închisoare corecţională pentru încercări de agitaţie. Vor executa pedeapsa cea mai grea. Au mai fost condamnaţi: FRANGOPOL NICOLAE la muncă silnică pe viaţă pentru crimă de sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R., la 25 ani muncă silnică pentru crimă de ameninţare a păcii popoarelor şi la 10 ani închisoare corecţională pentru încercări de agitaţie. CIORAPCIU MIRCEA la muncă silnică pe viaţă pentru crimă de sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R. IONESCU OPRIŞAN la 25 ani muncă silnică pentru crimă de sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R., la 25 ani muncă silnică pentru crimă de ameninţare a păcii popoarelor şi la 10 ani închisoare corecţională pentru încercări de agitaţie. NIŢESCU CONSTANTIN 25 ani muncă silnică pentru crimă de sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R. VIERU PETRE la 20 ani muncă silnică pentru crimă de sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R., la 20 ani muncă silnică pentru crimă de ameninţare a păcii popoarelor şi la 10 ani închisoare corecţională pentru încercări de agitaţie. Toţi acuzaţii au fost condamnaţi la 10 ani degradare civilă. Oamenii muncii care se aflau în sala procesului au aplaudat furtunos dreapta sentinţă a Tribunalului Militar“.
Aşadar, pedepse înfricoşătoare: Cinci condamnări la moarte, două condamnări la muncă silnică pe viaţă, alte condamnări la 25 de ani muncă silnică. Documentele procesului vor fi tipărite ulterior la Editura pentru literatură politică, sub titlul Procesul bandei de sabotori şi diversionişti de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Din broşura de 100 de pagini aflăm şi rezultatele recursurilor şi cererilor de graţiere: „Colegiul Militar al Tribunalului Suprem al Republicii Populare Române, judecând recursurile sabotorilor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, condamnaţi la moarte de către Tribunalul Teritorial Bucureşti, s-a pronunţat în ziua de 4 Octombrie 1952, respingând recursurile. Condamnaţii, făcând cerere de graţiere, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a aprobat pentru Gheorghe Georgescu-Topazlău şi Petre Cernătescu comutarea pedepsei cu moartea în muncă silnică pe viaţă şi a respins cererile de graţiere pentru Vasilescu Nicolae, Rozei Aurel-Rozemberg şi Nichita Dumitru. Sentinţa a fost executată“. Din ce s-a aflat ulterior, la 14 octombrie 1952.
„Întreg poporul muncitor cere Tribunalului să zdrobească fără milă cuibul de năpârci înveninate“.
Despre proces se poate citi în „Scînteia“ sau în broşura tipărită la Editura pentru literatură politică. Broşura are marele avantaj de a reuni ceea ce „Scînteia“ împarte pe mai multe numere. Dat fiind şi numărul de pagini (100) broşura poate fi luată şi ca o carte apărută în sistemul editorial de la vremea respectivă. Actul de acuzare, Rechizitoriul Procurorului militar, interogatoriile, depoziţiile martorilor, incluse în broşură, alcătuiesc un volum ce pare o copiere a romanului Drum fără pulbere, de Petru Dumitriu, dar şi a altor texte despre uneltirile duşmanului de clasă, atât literare, cât şi gazetăreşti. Actul de acuzare vizează persoane aflate în funcţii cheie ale şantierului – consilier la Direcţia Generală a Canalului Dunăre-Marea Neagră, şeful Diviziei Plan-Producţie din Sectorul Planificări – dar şi simpli muncitori:
„1. CERNĂTESCU PETRE, inginer, fost consilier la Direcţia generală a Canalului Dunăre-Marea Neagră;
2. CIORAPCIU MIRCEA, inginer, fost şef al sectorului tehnic de execuţie la Direcţia generală a Canalului Dunăre-Marea Neagră;
3. ROZEI AUREL, inginer, fost şef al sectorului planificării la Direcţia generală a Canalului Dunăre-Marea Neagră;
4. FRANGOPOL NICOLAE, inginer, fost şef al Diviziei plan-producţie din sectorul planificării;
5. GEORGESCU GHEORGHE zis TOPAZLĂU, inginer, fost şef al atelierelor centrale Medgidia-Canalul Dunăre-Marea Neagră,
6. VASILESCU T. NICOLAE zis COLORADO, inginer, fost referent tehnic la sectorul tehnic de execuţie, Canalul Dunăre-Marea Neagră;
7. IONESCU OPRIŞAN, inginer, fost şef de grupă la sectorul tehnic de execuţie, Direcţia generală a Canalului Dunăre-Marea Neagră;
8. NIŢESCU CONSTANTIN, inginer, fost şef adjunct mecanic la şantierul 7/8 Canalul Dunăre-Marea Neagră;
9. NICHITA DUMITRU, fost mecanic de locomotivă la sectorul 11 Canalul Dunăre-Marea Neagră;
10. VIERU PETRE, fost mecanic de locomotivă la depoul de locomotive Siut-Ghiol, Direcţia generală a Canalului Dunăre-Marea Neagră“.
Acuzaţiilor strict juridice li se acordă un spaţiu infim în ansamblul Actului de acuzare şi al Rechizitoriului. în finalul Rechizitoriului, procurorul militar, maior Ovidiu Teodorescu, declară: „Tovarăşi judecători, Condiţiile legale ale faptelor pentru care au fost trimişi în judecată acuzaţii sânt îndeplinite. Acuz pe Vasilescu Nicolae-Colorado, Cernătescu Petre, Rozei Aurel, Georgescu Gh.-Topazlău, Nichita Dumitru, Frangopol Nicolae, Niţescu Constantin, Vieru Petre, Ciorapciu Mircea şi Ionescu Oprişan că au săvârşit crima de sabotare a propăşirii economiei naţionale a Republicii Populare Române, prevăzută şi pedepsită de art. 3, lit. a din Decretul 199/1950; în plus acuzaţii: Vasilescu N.-Colorado, Nichita Dumitru, Vieru Petre, Frangopol Nicolae şi Ionescu Oprişan au săvârşit crima de ameninţare a păcii popoarelor, prevăzută şi pedepsită de art. 2 din Legea 9/1950 – şi delictul de încercare de agitaţie, prevăzut şi pedepsit de art. 327 al. 3 C.P. Pentru Vasilescu N.-Colorado, Rozei Aurel, Frangopol Nicolae, Ciorapciu Mircea şi Ionescu Oprişan temeiul şi limitele responsabilităţii, aşa cum am arătat mai înainte, determinându-se potrivit art. 1 din C.P. comb. cu art. 3 lit. a din Decretul 199/1950“.
Făcând saltul către finalul Rechizitoriului, procurorul trece de la acuzaţiile strict juridice la cele strict propagandistice: „Tovarăşi judecători, clica de sabotori, duşmani ai poporului nostru, creaturi ale societăţii putrede burgheze, au încercat să lovească şi în interesele poporului, care i-a alungat pentru totdeauna de la putere şi le dă lovituri din zi în zi mai necruţătoare. Folosind armele celor neputincioşi, ei au împletit defăimarea cu diversiunea, zvonurile războinice cu sabotajul criminal, sperând că, la adăpostul funcţiilor pe care le deţineau, vor putea să lovească nestingheriţi în cucerile democratice, în realizările clasei muncitoare. Întregul grup de criminali, duşmani de moarte ai poporului şi Patriei noastre, au căutat să zădărnicească înfăptuirea măreţei lucrări Canalul Dunăre-Marea Neagră, cu scopul de a servi pe stăpânii lor, imperialiştii americani şi englezi, negustori de moarte, duşmani ai progresului şi fericirii oamenilor. Faptele sabotorilor şi diversioniştilor sânt dovedite. Ei au organizat şi practicat sistematice forme de sabotaj criminal, cu scopul de a împiedica darea în exploatare la termen a Canalului Dunăre-Marea Neagră, construcţie socialistă de covârşitoare importanţă pentru dezvoltarea economiei regiunilor dobrogene. Prin faptele lor criminale, acuzaţii au lovit în interesele oamenilor muncii şi au adus însemnate prejudicii dezvoltării şi înflorii statului nostru. Oamenii muncii cer să fie pedepsiţi fără cruţare aceşti criminali sabotori, care au încercat să lovească în construcţia dragă poporului muncitor, în măreţul lui şantier. Întreg poporul muncitor din Patria noastră, clocotind de ură şi mânie, cere Tribunalului să zdrobească fără milă cuibul de năpârci înveninate. Pe capetele acestor jalnice epave, unelte mârşave în slujba imperialismului sângeros, duşmanii înverşunaţi ai Patriei noastre, să cadă pedeapsa aspră şi dreaptă a legilor ţării. În numele milioanelor de oameni ai muncii, din uzine şi de pe ogoare, în numele acestor dârzi şi neânfricaţi constructori ai Canalului Dunăre-Marea Neagră, în baza legilor care apără interesele poporului nostru, cer pentru acuzaţii: Vasilescu Nicolae-Colorado, Cernătescu Petre, Rozei Aurel, Georgescu Topazlău şi Nichita Dumitru pedeapsa cu moartea, iar pentru ceilalţi acuzaţi pedeapsa cu muncă silnică“.
Comisia la înalt nivel înfiinţată pentru a investiga abuzurile din perioada stalinistă a stabilit, între 1967-1968, că ancheta şi procesul au fost mascarade judiciare. Concluziile se bazează pe cercetarea documentelor de arhivă. Dar chiar şi fără accesul la arhive, lectura documentelor publicate în „Scînteia“ şi în broşură lasă impresia de artificialitate, de exagerare, de falsitate, stare deloc deosebită de cea provocată de lectura romanului Drum fără pulbere şi a altor producţii dedicate luptei de clasă. în creaţia literar-artistică, multe dintre faptele incriminate ca ţinând de sabotaj, de uneltire duşmănoasă sânt simple neglijenţe în serviciu, lucru de mântuială sau dovezi ale lăcomiei şi îmbogăţirii pe căi necinstite. În Drum fără pulbere, balamucul de pe Şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, deşi rezultat al grabei cu care s-au început lucrările, al asumării unui obiectiv peste puterile României din anul 1949, îşi găseşte explicaţia în acţiunea duşmanului de clasă. Documentele Procesului de la Canal ne dezvăluie o realitate în care dezorganizarea, raportarea la cifre false, sânt puse pe seama acţiunii duşmănoase a unui grup de sabotori şi diversionişti. Cauze obiective duc la întârzierea lucrărilor la Canal. Unei anchete pe linie de partid şi de stat pentru a depista aceste cauze şi a le înlătura i se preferă regizarea unui Proces al cărui scop era aruncarea responsabilităţii de pe umerii celor care coordonau activitatea de la cel mai înalt nivel pe umerii unor oameni nevinovaţi, aşa cum a stabilit Comisia din 1967-1968, care, de altfel i-a reabilitat pe cei condamnaţi în 1952.
Cum sabotau diversioniştii utilajele sovietice
După oprirea lucrărilor la Canal, una dintre cauzele constatate se referă la slăbiciunile parcului de utilaje. Economia românească din 1949 nu dispunea de condiţiile pentru producerea utilajelor necesare unei asemenea construcţii. Cele primite din URSS erau insuficiente şi, în unele cazuri, inadecvate realităţilor din Dobrogea. Cu toate acestea, Actul de acuzare pune pe seama sabotorilor uriaşele dificultăţi ale parcului de utilaje: „Marele parc de utilaje existent la Canal nu a fost îndrumat de către sabotori în acele sectoare unde erau necesare, luni de zile maşinile rămânând neutilizate, ţinute în câmp deschis, sub ploaie, supuse intemperiilor şi diverselor stricăciuni, iar unele utilaje erau în mod intenţionat distruse. Din aceste utilaje erau demontate piese, reparaţiile se făceau în mod intenţionat superficial, ajungându-se până la complecta lor degradare. Trimiţând şantierelor planuri cu mare întârziere, în mod intenţionat micşorate şi adeseori schimbate în procesul muncii, acuzaţii subminau finanţarea construcţiei Canalului şi fondul general de salarii“.
În partea repartizată concretizării, Documentul precizează: „Una din metodele principale folosite de grupul de sabotori şi diversionişti pentru încetinirea ritmului şi micşorarea capacităţii de producţie a utilajului a fost întârzierea îndelungată a reparării maşinilor defecte sau repararea în condiţii necorespunzătoare a acestora. Datorită modului defectuos de reparare a utilajelor, majoritatea maşinilor reparate se întorceau la ateliere după 100-800 km. parcurşi. «Aceste ateliere – declară acuzatul Cernătescu – au devenit un adevărat cimitir al utilajului de tot felul trimis pentru reparare, acesta fiind ţinut acolo luni de zile fără a fi reparat şi repus în stare de funcţiune». Acest fapt este confirmat şi de acuzatul Georgescu-Topazlău, care declară că, în perioada cât a funcţionat ca inginer-şef al Atelierelor centrale-Medgidia, a sabotat bunul mers al lucrărilor prin repararea superficială a maşinilor, care, după scurt timp de funcţionare, se defectau“.
Nu e nevoie de cine ştie ce agerime pentru a pricepe că întârzierea reparărilor sau proasta reparare provenea din dezorganizare, din lipsa forţei de muncă, din neglijenţă. Actul de acuzare vede în această realitate acţiunea conştientă de sabotare a utilajelor venite din Uniunea Sovietică: „Sub variate forme, acţiunea de distrugere şi scoatere din funcţiune a utilajului importat din U.R.S.S. apare comună întregului grup de sabotori; în vreme ce Uniunea Sovietică trimite ţării noastre cu grijă frăţească utilajele cele mai perfecţionate pentru a ne sprijini în lupta ce o ducem pentru construirea societăţii socialiste, banda de sabotori a căutat cu înverşunată ură să distrugă aceste maşini, ştiind bine că acestea contribuie la mărirea capacităţii de producţie a şantierelor, la mersul înainte a lucrărilor Canalului“.
Cum utilajele aduse din URSS nu corespundeau realităţilor de pe Şantier inginerii, tehnicienii şi muncitorii se vedeau obligaţi să apeleze la tot felul de acrobaţii. Actul de acuzare le demască drept acţiuni sabotoare: „Prin acţiunea criminală a lui Cernătescu Petre şi a lui Niţescu Constantin, precum şi a altor elemente sabotoare, escavatoarele electrice venite din Uniunea Sovietică au fost descompletate de piesele principale, acestea fiind montate apoi la alte utilaje vechi. Mult timp au stat escavatoarele electrice scoase din funcţiune, aruncate la voia întâmplării, supuse degradării. Această modă a fost practicată sistematic de Niţescu şi ceilalţi sabotori, scoţând din funcţiune pe timp îndelungat utilaje, răpind activităţii productive numeroase ore de muncă. Pentru a defăima calitatea utilajelor sovietice, ticăloasele slugi ale capitaliştilor americani şi englezi au montat în locul pieselor originale piese uzate, cu scopul de a provoca astfel defecţiuni repetate, care să pună în umbră tehnica sovietică, tehnica cea mai înaintată din lume. În declaraţia din 15 August 1952, acuzatul Georgescu-Topazlău declară că la venirea utilajului din import, pentru a sabota darea utilajelor în exploare, a lăsat mult timp lăzile cu utilaje aruncate la voia întâmplării între liniile ferate, neadăpostite, fără a le recepţiona“.
Relatarea de la Proces aduce în prim-plan un alt mijloc de luptă de clasă împotriva utilajelor sovietice: „Pus în faţa dovezilor crimelor sale, acuzatul Vasilescu mărturiseşte că a dus o activitate josnică, de defăimare a tehnicii sovietice, căutând să semene neâncredere în maşinile şi utilajele sosite din U.R.S.S. în număr tot mai mare pe şantierele Canalului“.
Uneltirile duşmănoase din proză frizau deseori ridicolul prin gravitatea atribuită unor fapte de viaţă banale. Documentele Procesului nu scapă nici ele de această slăbiciune a creaţiei literar-artistice despre duşmanul de clasă. Oprişan Ionescu e condamnat la 25 de ani muncă silnică şi pentru ceea ce un martor demască drept uneltire duşmănoasă: „Martorul Vasile Mihai, inginer constructor, a arătat că Ionescu Oprişan a sabotat construirea unor dormitoare la şantierul 11, ceea ce a făcut ca un mare număr de muncitori să fie transportaţi zilnic cu maşinile din Constanţa la şantier şi înapoi. Acţiunea de sabotaj dusă de Ionescu Oprişan – a arătat martorul – a avut ca rezultat o frânare a lucrărilor şi scumpirea costului lor“.
Nicolae Vasilescu e condamnat la moarte şi executat pentru fapta înfăţişată de un martor drept uneltire criminală: „Martorul Guerité Victor, desenator tehnic, a arătat cum a sabotat acuzatul Vasilescu-Colorado construirea unui cărucior tip pentru lucrările de escavaţie în stâncă. Acuzatul a tărăgănat vreme îndelungată alcătuirea proiectului prototipului acestui cărucior, iar când proiectul a fost în sfârşit trimis fabricii, execuţia lui n-a fost posibilă deoarece Vasilescu n-a trimis desenele unor piese. Lucrarea a fost întârziată 4-5 luni, stânjenind mult producţia la sectorul 11 stâncă“.
Lui Dumitru Nichita, condamnat la moarte şi executat, i se pune în cârcă şi acest sabotaj: „De asemeni a lăsat în ploaie vreme îndelungată un electromotor, sabotând repunerea lui în funcţiune“. Printre altele, literatura despre acţiunea duşmanului de clasă avea misiunea de a stârni ura cititorului împotriva duşmanului intern şi extern. Pentru aceasta se puneau pe seama duşmanului de clasă crime oribile şi, mai ales, acţiuni menite a lovi în traiul zilnic. Documentele Procesului, deşi documente juridice despre o realitate, par şi ele a fi fost scrise şi tipărite pentru a stârni ura cititorilor.
În Drum fără pulbere, banda de sabotori condusă de Mateica provoacă dificultăţi în aprovizionarea muncitorilor, în plătirea salariilor, în condiţiile de viaţă. În Rechizitoriul de la Proces, sunt acuzate ca acţiuni contrarevoluţionare dificultăţile (multe dintre ele obiective) din asigurarea condiţiilor de viaţă şi muncă pentru angajaţii de pe şantier:
„Banda de criminali din boxă, ducându-şi activitatea de sabotaj şi diversiune, nu numai că dorea să submineze construcţia Canalului, dar a încercat să provoace şi nemulţumiri în rândurile muncitorilor, să lovească în interesele lor, să creeze condiţii insuportabile de muncă şi să împiedice ridicarea productivităţii muncii. În acest scop ei nu se dădeau înlături de la cele mai meschine metode. Astfel Rozei şi Frangopol, duşmani înrăiţi ai poporului, micşorau în mod artificial fondul de salarii, din care cauză scădea venitul muncitorilor, iar salariile se plăteau cu mari întârzieri. Căutând să lovească în fruntaşii în producţie şi să compromită mişcarea stahanovistă, Rozei timp îndelungat nu a îndeplinit hotărârea guvernului în ce priveşte premierea muncitorilor. Aceşti sabotori, prin acţiunile lor conştiente, au cauzat distrugerea a sute de tone de zarzavaturi şi fructe, înrăutăţind astfel aprovizionarea cu alimente a muncitorilor. Pentru a crea cât mai mari greutăţi şi a provoca nemulţumiri în rândurile muncitorilor, Ionescu Oprişan a construit locuinţele la mari distanţe de locurile de muncă. Muncitorii sânt nevoiţi să irosească în fiecare zi mult timp pentru a ajunge la locurile de muncă şi pentru a se întoarce acasă. Dar, în ciuda uneltirilor acestor duşmani, muncitorii constructori ai Canalului au dat exemple de eroism în muncă şi au demonstrat devotamentul lor faţă de partid şi guvern, faţă de construirea bazelor socialismului la noi în ţară“.
În cazurile concrete ale celor acuzaţi, uneltirile atribuite au drept scop să stârnească ura, dar şi să arunce pe seama duşmanului de clasă responsabilitatea greutăţilor ivite atât din cauze obiective (salariile se plăteau cu întârziere, pentru că nu erau bani şi nu pentru că unelteau duşmanii!), cât şi din cauze subiective ţinând de proasta organizare, de hei-rupismul tipic epocii. Petre Cernătescu, consilier la Direcţia Generală a Canalului, e pus să mărturisească astfel de uneltiri: „Aşa după cum a recunoscut la interogatoriu, Cernătescu a sabotat asigurarea căldurii necesare muncitorilor de la Atelierele centrale-Medgidia, montând cazane necorespunzătoare, şi a sabotat irigarea grădinilor de zarzavat care trebuiau să asigure aprovizionarea cantinelor muncitoreşti de la Canal“.
Lui Aurel Rozei, fost şef al sectorului Planificării la Direcţia generală a Canalului Dunăre-Marea Neagră, condamnat la moarte şi executat, i se pune în cârcă sabotarea aprovizionării cu materiale de protecţie: „Martorul Rener David arată, între altele, felul în care acuzatul Rozei a sabotat aprovizionarea cu materiale de protecţie pentru muncitori. «Cererea de materiale de protecţie a fost făcută într-un singur trimestru pentru un an întreg. Consecinţa a fost că în acel trimestru nu am putut obţine decât o parte din cantitatea cerută, iar în celelalte trimestre, nefiind prevăzute nici un fel de cantităţi, am rămas fără materiale». Martorul dă şi alte exemple despre felul în care Rozei a sabotat aprovizionarea cu echipament de protecţie. «Cizmele de protecţie pentru muncitorii de la lucrările de înaltă tensiune nu au fost prevăzute în plan. Din această pricină am avut dificultăţi extraordinare ca să obţinem o cantitate care să asigure viaţa muncitorilor care lucrează la înaltă tensiune»“.
Intenţia criminală de a produce accidente de muncă e atribuită acuzaţilor de martorul Armin Naghel, şef al Oficiului de protecţie a muncii din Direcţia Generală a Canalului. Potrivit Documentelor, acesta „a arătat felul cum Cernătescu şi Georgescu-Topazlău au împiedicat aplicarea instrucţiunilor pentru securitatea muncii. Ei au refuzat chiar să facă instruirea muncitorilor pentru evitarea accidentelor de muncă. Prin felul în care organizau munca, ei puneau în mod intenţionat în pericol viaţa muncitorilor. Chiar atunci când se comandau materialele de protecţie, comenzile se dădeau greşit. Activitatea criminală a sabotorilor a dus la provocarea unor accidente“.
Martorul Ştefan Finţescu îl acuză pe Mircea Ciorapciu, fost şef al Sectorului tehnic de execuţie la Direcţia generală de însetarea conştientă a celor de pe Şantier: „Martorul arată cum a sabotat acuzatul Ciorapciu alimentarea cu apă a şantierului. Din această pricină lucrările sufereau, iar muncitorii erau siliţi să lucreze ore întregi în căldura verii, fără să poată bea o cană cu apă“.
Tot „Scînteia“ ne dezvăluie că ţinerea Procesului la Poarta Albă s-a decis ca urmare a cererilor celor de la Canal. Pe lângă cei din sală (600 de locuri, zice ziarul), „Scînteia“ din 2 septembrie 1952 îi menţionează şi pe cei de afară: „Sala de judecată e tixită de oameni ai muncii, iar afară, în faţa megafoanelor, alte câteva sute de constructori urmăresc dezbaterile“.Creaţia literar-artistică despre uneltirile duşmanului de clasă îşi propune cu prioritate să sporească vigilenţa revoluţionară a oamenilor muncii, a comuniştilor, avertizându-i asupra mijloacelor perfide folosite de duşmani.
Procesului de la Canal i se dă un răsunet major pentru a face din Documentele lui o lecţie de sporire a vigilenţei revoluţionare. Corespondenţa din 31 august 1952 descoperă prompt efectele Procesului: „Am auzit activişti de partid discutând despre necesitatea vitală a întăririi vigilenţei politice şi despre lupta pentru însuşirea cunoştinţelor tehnice şi economice ca o condiţie a descoperirii şi preântâmpinării oricăror uneltiri ale duşmanului de clasă. într-un colţ al sălii, un tovarăş, subliniind cu creionul un pasaj din proiectul de Statut al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, vorbea despre marea însemnătate a însuşirii învăţămintelor ce se desprind din aliniatul din statut în care se vorbeşte despre vigilenţa politică“.
La mitingul din 1 septembrie 1952, ţinut în faţa sălii de judecată, după citirea Sentinţei, relatat în „Scînteia“ din 3 septembrie 1952, doi dintre conducătorii Şantierului trag învăţăminte pentru lupta de clasă: „Amintind că demascarea bandei de sabotori a fost cu putinţă datorită vigilenţei şi sprijinului activ dat organelor de stat de constructorii canalului, tov. Vasile Posteucă, directorul general al construcţiei Canalului Dunăre-Marea Neagră, a arătat că oamenii muncii răspund loviturilor duşmanului prin zdrobirea acestuia şi prin îndeplinirea sarcinilor trasate de partid. Tov. Anton Niţescu, prim-secretarul comitetului de partid al construcţiei canalului, a subliniat că procesul bandei de sabotori a ridicat şi mai mult combativitatea constructorilor şi elanul lor în muncă. Vorbitorul a subliniat cât de importantă este sarcina trasată de tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, ca toţi comuniştii şi oamenii muncii să prevină orice încercare a duşmanului de a împiedica realizarea sarcinilor pe care partidul le pune în faţa clasei muncitoare“.
Comentariul „Scînteia“ din 3 septembrie 1952, „Forţa de neânvins a poporului„ aşază procesul în contextul mai larg, al tezei continuei ascuţiri a luptei de clasă: „Cea mai importantă învăţătură a procesului este necesitatea întăririi vigilenţei revoluţionare a oamenilor muncii. Lenin şi Stalin ne învaţă că atâta vreme cât clasele exploatatoare înfrânte n-au fost încă complet lichidate, atâta vreme ascuţirea luptei de clasă este şi rămâne o lege a dezvoltării ţării noastre spre socialism. Cu cât forţele socialismului cresc şi se întăresc, cu cât situaţia duşmanilor este mai disperată, cu cât aceştia suferă înfrângeri mai usturătoare, cu atât mai repede vor recurge la mijloace extreme, ca singurele mijloace ale celor sortiţi pieirii“. Nu putea lipsi din comentariu concluzia practică pentru activitatea organelor şi organizaţiilor de partid: „Procesul bandei de sabotori de la canal constituie o chemare adresată organizaţiilor de partid în vederea desfăşurării unei susţinute munci politice în rândul muncitorilor, inginerilor, tehnicienilor şi funcţionarilor în vederea întăririi necontenite a vigilenţei revoluţionare. Duşmanii poporului să se simtă paralizaţi de privirile vigilente ale milioanelor de constructori ai socialismului“. Fireşte, prezenţa în sala de judecată şi în jurul ei a delegaţiilor de pe toate şantierele Canalului, organizarea mitingurilor fulger au şi menirea de a arăta că Procesul se bucură de sprijinul oamenilor muncii de la Canal: a fost cerut de aceştia, e aplaudat de aceştia. Pentru a reliefa acest aspect, relatările din sala de judecată insistă pe ecoul diferitelor momente ale Procesului în conştiinţa celor care asistă.
„Scînteia“ din 30 august 1952 îşi începe relatarea primei zile a Procesului cu o secvenţă ce se vrea simbolică: „Poarta Albă… Aci, la clubul muncitorilor din noul orăşel răsărit pe marginea albiei viitorului canal, în inima marelui şantier, a început azi, Vineri dimineaţă, la orele 9, procesul bandei de sabotori şi diversionişti de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Nu departe de acest loc, pe albia canalului, lucrările continuă cu tot mai mare avânt: de la Cerna-Vodă până la capul Midia, excavatoarele înaintează fără încetare. Zeci de mii de muncitori, ingineri şi tehnicieni îşi încordează forţele pentru accelerarea ritmului construcţiei şi canalul înaintează mereu. Acestui măreţ efort creator a încercat să i se pună deacurmezişul o bandă ticăloasă de sabotori. Iată-i acum faţă în faţă. Sabotorii – în boxă, zdrobiţi, cu capul plecat sub povara sutelor de priviri şi a grelei şi dreptei acuzări ce li se aduce, iar pe cele 600 de locuri ale clubului – delegaţii zecilor de mii de constructori ai canalului, calmi, hotărâţi, neiertători, strivindu-i cu privirile“.
Corespondenţa se grăbeşte să noteze atmosfera din sală în timp ce se citeşte Actul de acuzare: „E greu să descrii în cuvinte mânia şi ura nemărginită a sutelor de oameni care urmăresc cu încordarea citirea actului de acuzare. în acest act ei găsesc explicaţia nenumăratelor piedici care le-au stat în cale, iar mulţi dintre ei găsesc oglindite aici sesizările şi plângerile lor, lupta lor pentru demascarea duşmanului care îi lovea din umbră“.
Interogatoriile stârnesc şi ele reacţii adecvate. Potrivit „Scînteii“ din 31 august 1952: „Atât de puternice sânt dovezile strânse de anchetatori, încât acuzaţii sunt siliţi să-şi recunoască crimele. Şi astfel, în faţa sutelor de constructori ai canalului se desfăşoară lanţul ticăloşiilor săvârşite de aceşti duşmani înverşunaţi ai poporului. Din când în când, vocea monotonă a bandiţilor din boxă e acoperită de murmurul de nestăpânită indignare al muncitorilor, tehnicienilor, inginerilor şi funcţionarilor ce asistă la dezbateri“.
Nu numai acuzaţii, dar şi martorii crează stări revoluţionare în rândurile asistenţei. „Scînteia“ din 2 septembrie 1952 se opreşte asupra reacţiei provocate de depoziţia martorului Ion St. Nicolae, mecanic de locomotivă: „Un moment important al procesului l-a constituit depoziţia martorului Ion Nicolae, care era prieten cu acuzaţii Vieru şi Nichita şi asupra căruia aceştia îşi exercitau propaganda lor subversivă şi războinică. «Vieru asculta posturile americane de radio – spune martorul. Odată mi-a spus cu bucurie că la 26 Iunie 1952 o să vie prăpădul pe pământul ţării». Acum, auzind murmurul ameninţător şi plin de dispreţ, care se ridică din sală, «omul mare» se piteşte în boxă şi îşi îngroapă obrazul în palme. Oamenii clocotesc de mânie: iată că mai există asemenea monştri îndobitociţi de propaganda imperialistă, turbând de furie neputincioasă în faţa construcţiei noastre paşnice, în faţa a tot ce se clădeşte în ţara noastră pentru fericirea poporului, lepădături care visează ca stăpânii lor americani să verse valuri de sânge în ţara noastră şi apoi să-i instaleze pe ei în funcţia de gauleiteri şi călăi. Fiecare om din sală simte că are şi el o socoteală cu bandiţii care au sabotat construcţia canalului“.
Depoziţiile martorului se înscriu în cadrele stricte ale procedurilor juridice. „Scînteia“ din 2 septembrie 1952 vede însă în depoziţiile martorilor o semnificaţie revoluţionară: „În cursul zilelor de Sâmbătă şi Duminică au fost audiaţi peste 20 martori. Ei au demascat cu atâta forţă şi bogăţie de fapte concrete acţiunea criminală de sabotaj, încât aveai impresia că întreaga boxă a acuzaţilor se cutremură sub greutatea acestor mărturii (…) Pe rând, excavatorişti, tractorişti, strungari, tehnicieni şi ingineri se perindă prin faţa Tribunalului, acuzând cu dovezi zdrobitoare banda de sabotori, şi fiecare din faptele criminale relatate de ei reprezintă încă un temei ca pedeapsa dată sabotorilor şi diversioniştilor să fie cea mai aspră“.
Se înţelege că „Scînteia“, citită în după amiaza zilei de 1 septembrie 1952, provoacă o atmosferă de excepţie, descrisă astfel de „Scînteia“ din 3 septembrie 1952: „Dezvăluirile din procesul grupului de sabotori şi diversionişti, povestirile delegaţilor aleşi să asiste la proces au făcut să crească indignarea şi mânia fierbinte a constructorilor canalului. în cursul după amiezii de Luni, cu câteva ore înainte de pronunţarea sentinţei, mii de constructori s-au strâns în faţa sălii de judecată, manifestându-şi cu putere voinţa ca nemernicii să primească cea mai aspră pedeapsă. Lumea adunată în sală a ascultat în picioare, într-o linişte deplină, textul sentinţei; la sfârşit, când s-au anunţat pedepsele aspre şi drepte date vinovaţilor, mulţimea din sală şi de afară a izbucnit în aplauze îndelungate“.
La mitingul fulger ţinut pe loc, beneficiind de mii de oameni, vorbitorii aduc mulţumiri organelor de stat şi justiţiei militare: „Pe loc, în faţa sălii de judecată, constructorii au ţinut un meeting înflăcărat. Pe tribuna improvizată din două platforme de camioane s-a suit stahanovistul Gh. Vasu – fratele cunoscutului stahanovist Nicolae Vasu –, care a mulţumit organelor de stat pentru faptul că au satisfăcut cererea constructorilor ca procesul să fie judecat în faţa lor, pe şantierele canalului. «Am aflat adineauri pedeapsa dată acestor bandiţi şi suntem pe deplin satisfăcuţi că pedeapsa este maximă, aşa cum am cerut-o noi» – a spus Gh. Vasu. (…) «Noi salutăm cu mare bucurie demascarea şi condamnarea dreaptă şi aspră a acestei bande – a spus mecanicul stahanovist Virgil Oancea. Din procesul la care am asistat, noi am învăţat că duşmanul de clasă caută să se împotrivească mersului nostru înainte, folosind metode tot mai camuflate, mai ascunse, mai greu de dibuit. Tocmai de aceea una din principalele noastre sarcini patriotice este să ne întărim şi mai mult vigilenţa» (…) În numele tuturor muncitorilor, tehnicienilor, inginerilor şi funcţionarilor de pe construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră, tov. Nicolae Istrate, preşedintele comitetului sindical, a mulţumit organelor de stat şi justiţiei militare pentru descoperirea, judecarea şi pedepsirea dreaptă a bandei de sabotori. «Procesul de astăzi, a spus el, trebuie să fie o învăţătură pentru noi şi un avertisment pentru toţi duşmanii noştri. Oricine ridică mâna împotriva muncii paşnice a poporului nostru, oricine se face unealta aţâţătorilor la război americano-englezi este sortit să fie demascat şi zdrobit de poporul muncitor şi de statul celor ce muncesc“.
Teza potrivit căreia organele care anchetează şi condamnă pe duşmanii de clasă nu fac altceva decât să dea curs voinţei oamenilor muncii îşi găseşte concretizarea în insistenţa pe voinţa constructorilor Canalului ca sabotorii să fie pedepsiţi. Notează „Scînteia“ din 30 august 1952: „«Aceşti bandiţi – spune tov. Ion Şepterean, de la sectorul 7-8 – voiau să ne compromită în faţa poporului întreg, să întârzie lucrările canalului nostru. Dar nu le-a mers şi nu putea să le meargă. Ei au încercat să se pună de-a curmezişul drumului nostru, dar noi, cu tractoarele şi excavatoarele noastre, mergem mereu înainte şi dacă cineva ne stă în cale – trecem peste el! Să simtă bandiţii forţa noastră! Cea mai aspră pedeapsă să li se dea!» Azi, după citirea actului de acuzare au avut loc interogatoriile, care au scos la iveală noi amănunte asupra activităţii bandei criminale de sabotori şi diversionişti. Pe măsură ce se desfăşoară procesul creşte mânia dreaptă a constructorilor canalului. Laolaltă cu toţi oamenii muncii din ţara noastră ei cer: «Cea mai aspră pedeapsă bandiţilor care au sabotat construcţia noastră socialistă!»“
Reporterul – Sergiu Fărcăşan, publicist important al vremii, dar şi scriitor – aruncă o privire semnificativă şi asupra relaţiei dintre cei din boxă şi cei din sală: „Iată-i acum în boxa acuzaţiilor: Cernătescu îşi muşcă buzele şi roteşte ochii neliniştit, Rozei se încurcă vorbind, Frangopol vrea să pară calm, dar îi curge sudoarea pe faţă, câţiva îşi ţin capul în palme. Toţi se feresc să privească spre sală, de unde sute de oameni îi privesc cu ură neiertătoare“. De asemenea, relatările de pe Şantier, ca şi comentariile ţin să scoată în evidenţă teza că Procesul a dat un imbold crucial lucrărilor de la Canal prin influenţa lui asupra conştiinţei revoluţionare: „Miile de oameni au salutat cu urale îndelungate legământul făcut de Gh. Vasu, că muncitorii de la canal vor lupta neobosit în cadrul întrecerii socialiste, pentru lichidarea urmărilor sabotajului şi că îşi vor îndeplini cu cinste angajamentele luate pentru terminarea înainte de termen a canalului“.
Nu din întâmplare intitulat „Forţa de neânvins a poporului“, comentariul „Scânteii“ din 3 septembrie 1952 concluzionează triumfalist: „În ciuda sabotajului elementelor duşmănoase, eroicii constructori ai canalului, dând minunate dovezi de avânt patriotic, energie şi iniţiativă, au obţinut succese strălucite în înfăptuirea unei lucrări de o măreţie cum n-a mai cunoscut ţara noastră. Acolo unde de veacuri nu se putea vedea decât pustiu şi mlaştini, au apărut cu trei ani în urmă placarde având înscrise lozinca stalinistă a făuritorilor vieţii noi: «Construim fără burghezie şi împotriva burgheziei!». Dând viaţă acestor cuvinte pline de adânc conţinut, miile de muncitori, tehnicieni şi ingineri cinstiţi, mobilizaţi de chemarea partidului, au făcut ca lucrările să se desfăşoare într-un ritm de neconceput sub stăpânirea burgheziei. însufleţiţi de patosul muncii pline de avânt pentru înflorirea patriei şi folosind giganticele excavatoare electrice, hidromonitoare, drăgi, dragaline, screpere, buldozere, create de cea mai înaintată tehnică din lume, tehnica sovietică – constructorii canalului nu cunosc piedici ce nu pot fi înfrânte“.
Relatarea din „Scânteia“, 2 septembrie 1952, despre cea de a doua zi a procesului apelează la o imagine simbol pentru a concretiza teza: „La prânz mulţimea se răspândeşte în grupuri, discutând cu însufleţire: unii se plimbă pe străzile noului oraş Poarta Albă, alţii stau de vorbă pe câmp şi uneori zâmbesc privind fumul care se înalţă uşurel din locomotivele ce străbat albia canalului: acolo în albia de zeci de kilometri, excavatoarele înaintează, albia se adânceşte mereu. Tot mai aproape e vremea când fumul se va înălţa nu din locomotive, ci din coşurile vapoarelor, când albia de pământ galben va fi acoperită de apele albăstrui ale Dunării şi când în locul bălăriilor vor creşte plante şi pomi roditori“.
Sabotorii și diversioniștii voiau declanșarea unui Război nuclear
Luând în considerare şi aceste ţeluri, propaganda şi agitaţia în jurul Procesului au avut drept scop principal transformarea evenimentului într-o lecţie politico-ideologică în chestiunea luptei de clasă. Prin aceasta, Documentele Procesului pot fi considerate ca alcătuind o proză despre uneltirile duşmănoase de la Canal, aşa cum romanul Drum fără pulbere poate fi considerat o colecţie de Documente juridice. Cu mici excepţii, în Actul de acuzare, în Rechizitoriu şi în interogatorii, vom întâlni toate clişeele din creaţia literar-artistică dedicată continuei ascuţiri a luptei de clasă. Această creaţie se străduieşte să reafirme iar şi iar teza continuei ascuţiri a luptei de clasă pe măsura înaintării în construcţia socialistă. Nu altfel văd Documentele Procesului activitatea bandei de sabotori şi diversionişti de pe şantierul canalului. Rechizitoriul proclamă cu fermitate: „Acest proces, pe care de trei zile îl urmăresc plini de legitimă ură şi revoltă constructorii Canalului Dunăre-Marea Neagră alături de toţi oamenii muncii din R.P.R., a demonstrat realitatea că, pe măsură ce rămăşiţele claselor exploatatoare îşi văd apropiindu-li-se sfârşitul, departe de a renunţa la luptă, ele se înverşunează şi mai mult, recurg la forme de luptă din ce în ce mai ascuţite, mai perfide, mai greu de demascat“.
În aceste condiţii, nu întâmplător a fost ales şantierul Canalului. Actul de acuzare crede că terminarea lucrărilor era văzută şi de duşmanul de clasă ca un fapt care „va întări şi mai mult regimul nostru de democraţie populară, va deschide şi mai larg drumul poporului nostru spre socialism“.
Cu doi ani înainte, în 1950, Gheorghiu-Dej, personaj al romanului Drum fără pulbere, avertizează pe lucrătorii Canalului asupra acestor socoteli ale duşmanului de clasă. În Drum fără pulbere, în creaţiile despre uneltirile contrarevoluţionare, lupta de clasă lua forme aparte, deoarece duşmanul de clasă devine tot mai perfid pe măsura înaintării spre socialism. Nu altceva spune Rechizitoriul: „Dacă în anii trecuţi spionii şi sabotorii, trădătorii şi diversioniştii se manifestau într-o formă mai deschisă ca duşmani ai Patriei noastre, criminalii din boxă au adoptat altă tactică – de a înşela vigilenţa oamenilor muncii, pentru ca, strecuraţi în posturi de răspundere, să-şi poată desfăşura în voie activitatea lor mârşavă“.
Mijlocul tipic de manifestare a perfidiei îl constituie strecurarea într-un colectiv pentru a-l submina din interior. Strecurării din Drum fără pulbere, dar şi din alte proze, piese de teatru, poeme îi corespunde strecurarea reală, denunţată de Actul de acuzare: „Ancheta a stabilit că o grupă de elemente străine de clasă, cu sentimente duşmănoase, s-a infiltrat în posturile de conducere ale Direcţiei generale a Canalului Dunăre-Marea Neagră şi a desfăşurat o intensă activitate de subminare. Plini de ură faţă de regimul de democraţie populară din Republica Populară Română, duşmani de moarte ai clasei muncitoare şi ai tuturor oamenilor muncii, aceste rămăşiţe ale claselor exploatatoare zdrobite au încercat să frâneze construirea Canalului, construcţie de o uriaşă importanţă economico-socială pentru ţara noastră“.
Creaţia literar-artistică înfăţişează o gamă largă de uneltiri duşmănoase plecând de la teza: „duşmanul nu se dă în lături de la orice“. Întâlnim expresia acestei teze şi în Rechizitoriu: „Procesele bandelor lui Pop-Bujoiu şi ale altor spioni, complotişti şi sabotori, judecaţi în ultimul timp au arătat că în realizarea planului lor criminalii nu se dau înlături de la cele mai odioase acţiuni. Spionajul sau trădarea, asasinatele, incendierile, actele de teroare, distrugerile şi degradările de utilaje, zvonurile tendenţioase şi diversioniste, iată metodele prin care cozile de topor ale imperialiştilor încearcă să submineze regimul de democraţie populară“.
Demascarea duşmanului conţine, ca moment obligatoriu, dezvăluirea apartenenţei de clasă a uneltitorilor. O parte însemnată a Documentelor Procesului, a relatărilor din sala de judecată sau de la mitinguri e destinată tezei potrivit căreia sabotorii şi diversioniştii au acţionat în virtutea conştiinţei de clasă: „Care este adevărata faţă a acestor slugi ale imperialismului, a acestor adepţi ai «modului de viaţă american», a acestor jalnici pigmei care au încercat zadarnic să frâneze mersul victorios al socialismului, punându-şi speranţele în restaurarea orânduirii capitaliste şi a regimului fascist?“ se întreabă retoric Actul de acuzare, pentru a putea purcede la demascarea trecutului în cazul fiecărui acuzat. Mircea Ciorapciu e „fost moşier“, care „a exploatat fără milă sute de ţărani care trudeau din greu pe pământurile sale din Tomeşti şi Târgu-Ocna“; Constantin Niţescu e „fost chiabur“; Aurel Rozei a „fost în consiliul de administraţie al fabricii de coloranţi «Coroana»; Georgescu Gheorghe-Topazlău e „fost proprietar al unei fabrici de unelte şi scule la Râşnov, unde a exploatat până la naţionalizare circa 100 de muncitori“. Cei mai mulţi dintre acuzaţi sunt însă „foşti legionari“, participanţi la războiul împotriva Uniunii Sovietice.
Prin demascarea trecutului de legionar, de fascist-antonescian, Actul de acuzare ţine să explice propagandistic temeiurile acţiunilor sabotoare. Anumite elemente din trecut sunt însă folosite şi pentru a mai da o lovitură partidelor istorice. Despre Petre Vieru, mecanic de locomotivă, se spune că „după 23 august 1944, s-a înscris în partidul liberal“, iar despre Vasilescu Nicolae, că a „fost membru al partidului naţional-ţărănist“, „sprijinit de Ion Mihalache, unul din conducătorii acestui partid, să-şi urmeze studiile în America“.
Cazul Aurel Rozei dă Actului de acuzare prilejul de a implica în Proces şi pe cei acuzaţi de deviere de dreapta: „Rozei Aurel, fost în consiliu de administraţie al fabricii de coloranţi «Coroana», sionist activ, fost om de încredere al criminalului de război Lecca, omul de încredere al lui Alexandru Iacob şi al altor duşmani ai poporului care l-au protejat şi l-au numit director la administraţia livrărilor, iar apoi l-au ajutat să ajungă într-un post de conducere la construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră“.
Interogatoriul luat lui Nicolae Vasilescu, zis Colorado, condamnat la moarte şi executat, îşi permite să afişeze şi elemente concrete din destinul de exploatator: „Încă de la începutul interogatoriul său, Vasilescu Nicolae zis Colorado a arătat destul de limpede mobilele care l-au călăuzit în viaţă. La o întrebare a preşedintelui, el a declarat: «Educaţia mea şi legăturile mele m-au învăţat că banul nu se câştigă prin muncă, ci prin lovituri, în mod necinstit. Aceasta a fost religia noastră, a tuturor celor dinainte». Fiind prieten cu fascistul Ion Mihalache, acesta îi înlesneşte în 1932 plecarea la studii în Statele Unite. În timpul criminalului război antisovietic, Vasilescu devine omul de casă al industriaşului Malaxa. «În epoca imediat după 23 August 1944 – recunoaşte acuzatul – Malaxa mi-a dat în ziua patronului, Sfântul Nicolae, o sumă de 50 monede de aur, pe care mi le-a trimis prin secretara lui, spunând că acestea să facă parte din educaţia fiicei mele». Legăturile dintre Vasilescu şi spionii americani erau finanţate de către Malaxa. «La 1 ianuarie 1945, declară acuzatul, Malaxa mi-a dat 500.000 de lei şi mi-a spus: «Măi, băiete, tu ai greutăţi mari, ai tot invitat pe Americanii ăştia la tine; de unde scoţi tu banii?» În 1947 Vasilescu-Colorado încearcă să treacă fraudulos graniţa în Iugoslavia titoistă, dar este prins şi condamnat la 2 ani închisoare“.
Trimiterea la Malaxa îndeplineşte aici o dublă misiune de propagandă şi agitaţie. Pe de o parte, implică un nume cunoscut al regimului burghezo-moşieresc, pe de alta, face legătura între sabotori şi un exilat din SUA, demascat în presa vremii ca uneltind din exterior împotriva democraţiei populare. Insistenţa Documentelor pe apartenenţa acuzaţilor la clasele exploatatoare creează condiţiile pentru ilustrarea unei alte teze de lungă carieră în presă şi în literatură: duşmanul de clasă unelteşte împotriva regimului de democraţie populară din ură faţă de cei care l-au deposedat de avere. Interogatoriul luat lui Mircea Ciorapciu conţine şi acest moment: „Întrebat care au fost motivele care l-au determinat să ducă activitatea sa criminală, acuzatul mărturiseşte: «Sunt fiu de moşier, şi familia mea a avut de suferit de pe urma acestui regim, convingerile mele fiind astfel contra regimului. Datorită acestor convingeri şi a intrării în contact, la Canal, cu elemente duşmănoase regimului, am comis actele de sabotaj în scopul de a întârzia executarea canalului şi a lovi în economia şi în regimul din R.P.R.»“.
Mărturisirea face „Scînteia“ din 31 august 1952 să dea în clocot de mânie: „Despre ce fel de «convingeri» pălăvrăgeşte acest ciocoi neruşinat? Oare despre «convingerea» că ţăranii trebuie să robească pe pământurile moşierului pentru un boţ de mămăligă sau «convingerea» că cei ce muncesc trebuie să flămânzească, iar trântorii să se ghiftuiască? Ura animalică împotriva regimului de democraţie populară, împotriva a tot ce eliberează masele din cătuşele exploatării şi le deschide calea unei vieţi fericite, ura împotriva oamenilor care, înfrângând cu elan orice greutăţi întâlnite în cale, clădesc plini de abnegaţie o ţară nouă, socialistă, i-a împins la crime pe aceşti bandiţi lipsiţi de orice urmă de conştiinţă“.
În toate producţiile care concretizează teza continuei ascuţiri a luptei de clasă, duşmanii uneltesc nu numai din ură de clasă, dar şi în speranţa unui război declanşat de imperialişti împotriva URSS şi a ţărilor de democraţie populară, război în urma căruia ei şi-ar recăpăta proprietăţile. Rechizitoriul purcede astfel la următorul raţionament: „Cu cât ne umplu de bucurie şi mândrie marile succese realizate de oamenii muncii în uzine, în mine, pe şantiere şi pe ogoare, cu atât creşte ura turbată a duşmanilor poporului, împotriva cuceririlor regimului nostru de democraţie populară. Nutrind zadarnic speranţa că, ajutaţi de cavalerii ciumei şi pistolului, de răspânditorii de moarte şi pârjol, vor putea înrobi din nou clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, restabilind vechiul regim de jaf şi exploatare burghezo-moşieresc, cozile de topor din ţara noastră, slugi josnice ale aţâţătorilor la război din Wall Street, nu pregetă ca prin zvârcolirile lor furioase să saboteze construcţia noastră socialistă şi să-şi câştige astfel un loc la masa sângeroasă alimentată din fondurile alocate prin legea celor «100.000.000 de dolari» a lui Truman“.
Toţi cei din boxă sunt acuzaţi nu numai că au crezut în începerea unui nou război, dar au şi desfăşurat o intensă propagandă în acest sens. Potrivit Documentelor, la interogatoriu Oprişan Ionescu ar fi mărturisit că: „«Am căutat să întreţin o psihoză de război. Am lansat zvonuri în legătură cu izbucnirea unui eventual război…»“. Relatarea interogatoriului vrea să creioneze un sabotor implicat şi în propaganda în favoarea războiului:
„Acuzatul arată pe larg cum în discuţii cu unii ingineri îşi exprima speranţa într-un război mondial, în care imperialiştii să folosească bomba atomică împotriva Uniunii Sovietice. Acuzatul recunoaşte că spera în restaurarea capitalismului în ţara noastră în urma războiului şi că vedea în generalul american Eisenhower omul capabil să dezlănţuie războiul. Ionescu Oprişan arată că-şi lega speranţele de război, de reânarmarea Germaniei occidentale şi de încadrarea ei în pactul Atlantic şi înşiră diferite calomnii pe care le debita împotriva Uniunii Sovietice şi a ţării noastre. Preşedintele îl întreabă: «Ai dus în mod organizat o acţiune de defăimare? Ce ai urmărit prin ea?» Acuzatul răspunde: «Să întreţin o psihoză de război care să frâneze munca, să fac pe oameni să creadă că prin război va fi reinstaurat vechiul regim»“. Stenograma Procesului se grăbeşte să noteze: „Această mărturisire a acuzatului provoacă în sală un murmur de indignare“.
Reportajul „Scânteii“ din 31 august 1952 explodează: „Unul dintre sabotori, Ionescu Oprişan, fost ofiţer informator şi schingiuitor de oameni în războiul antisovietic, ieri admirator al «invincibilului» Hitler, a recunoscut că în ultimul timp îşi făcuse un adevărat idol din generalul Eisenhower. După cum se vede, declaraţiile pline de fanfaronadă războinică ale candidatului republican la preşedinţia S.U.A. ca şi ale aţâţătorului la război Dulles, asupra necesităţii unei activizări a elementelor subversive din ţările de democraţie populară, au fost adresate unor oameni gata la orice ticăloşie. Cauza mârşavă a hitlerilor american şi-a găsit unelte potrivite în otrepele din boxa acuzaţilor. Fiecare om al muncii îşi dă seama că dacă pe asemenea lepădături îşi pune speranţa Eisenhower să se sprijine în încercarea bezmetică de a zdruncina regimul nostru de democraţie populară, puternic prin sprijinul entuziast al poporului – este limpede că strădaniile şi opiniile lui sunt sortite falimentului. Azi, la Poarta Albă, o mână de unelte ticăloase, de la care Eisenhower şi stăpânii acestuia sperau lucruri mari, aşteaptă sentinţa justiţiei populare, înconjuraţi de baionetele ostaşilor. Cât despre alţi bandiţi, care deocamdată n-au fost prinşi, să fie siguri că vigilenţa organelor de stat şi a maselor populare le pregăteşte aceeaşi soartă ca a spionilor americani paraşutaţi în Decembrie 1951 în raionul Făgăraş, ca a trădătorilor ce lucrau la ordinele diplomaţilor-spioni americani, care, cu toată viclenia şi experienţa lor, n-au putut scăpa de soarta pe care poporul nostru o rezervă duşmanilor săi“.
În toate producţiile literar-artistice despre duşmanul de clasă se pune mare preţ pe lansarea de zvonuri ca principala uneltire împotriva socialismului. Rechizitoriul expune acuzaţii teribile împotriva celor din boxă în materie de lansare de zvonuri. Spre deosebire însă de literatură, insistenţa pe zvonurile privind un nou război urmăreşte încadrarea faptelor comise de cei din boxă la infracţiunea de crimă de ameninţare a păcii popoarelor, care se pedepseşte potrivit Legii nr. 9 din 15 decembrie 1950 cu 25 de ani de muncă silnică. Mai întâi Rechizitoriul procedează la formularea acuzaţiilor: „Invincibilul front al popoarelor iubitoare de pace, în fruntea căruia stă marea Uniune Sovietică, duce o luptă nobilă pentru pace, împotriva incendiatorilor la un nou război mondial, care ar fi o calamitate pentru întreaga omenire. Imperialiştii americani şi ceilalţi imperialişti, în frica lor faţă de mersul victorios al regimului socialist, temându-se de lupta pentru eliberare a popoarelor, nedorind să-şi piardă capitalurile strânse prin jaf şi exploatare, caută să dezlănţuie un nou război împotriva lagărului păcii şi al democraţiei. Slugi credincioase ale imperialiştilor, scursori ale societăţii, Vasilescu, Cernătescu, Nichita, Ionescu şi ceilalţi, devotaţi servili «modului de viaţă american», pentru a-şi desfăşura activitatea lor de subminare, căutau prin răspândirea de zvonuri provocatoare să submineze cauza păcii şi să provoace în mod artificial psihoza războinică. În acest scop, ei difuzau pe ascuns aţâţări războinice, legând visurile lor deşarte de restaurare a capitalismului de planurile imperialiştilor americani de a ataca Uniunea Sovietică şi ţările de democraţie populară. Urând regimul de democraţie populară, aceşti renegaţi nemernici, în scopul sădirii neâncrederii faţă de regimul nostru, defăimau clasa muncitoare, difuzau zvonuri provocatoare, încercau în fel şi chip să compromită şi să submineze construirea socialismului“.
Rândurile propagandistice, de neconceput într-un Document juridic, sunt prefaţa la încadrarea faptelor ca infracţiune deosebit de gravă: „Hotărât să-şi apere libertatea şi independenţa naţională, dornic de pace şi muncă constructivă, poporul muncitor din Patria noastră nu şovăie o clipă să sfărâme în ţăndări orice manifestări în favoarea războiului aducător de moarte şi lacrimi. Legea nr. 9 din 15 Decembrie 1950, după ce arată că propaganda de război şi orice acte de natură a ameninţa pacea, constituie crime grave împotriva Patriei şi împotriva omenirii, stabileşte – în art. 2 – că răspândirea de ştiri tendenţioase de natură să servească aţâţările la război sau orice alte manifestări în favoarea dezlănţuirii unui nou război se încadrează drept crimă de ameninţare a păcii popoarelor“.
Acuzaţii acţionau la ordinele serviciilor de spionaj imperialiste
Acuzaţiile de propagandă de război sunt puse în Documente pentru a transforma Procesul într-un moment de campanie împotriva imperialismului anglo-american. Uneltirile duşmanului intern sunt în strânsă legătură cu uneltirile duşmanului de clasă extern. Actul de acuzare consacră un spaţiu însemnat efortului de a stabili o legătură directă între serviciile de spionaj americano-engleze şi cei din boxă: „În acţiunea lor criminală, duşmanii poporului au fost îmboldiţi nu numai de duşmănia lor comună faţă de poporul muncitor, ci şi de ordinele stăpânilor lor americani şi englezi. Influenţa cercurilor imperialiste aţâţătoare la război s-a concretizat prin legături directe cu agenţii serviciilor de spionaj americane şi engleze, care şi-au lăsat amprenta, alături de cea a grupului de sabotori, în acţiunile duşmănoase care s-au dus pe calea propagandei războinice, împotriva propăşirii economiei noastre. Astfel, acuzatul Vasilescu T. Nicolae arată că avea legături strânse cu americanii L. Barnes şi maior Fank Tarallo şi alţii, cunoscuţi agenţi ai serviciilor de spionaj imperialiste. Cu prilejul interogatoriului din 16 August 1952, Vasilescu T. Nicolae declară că în acţiunea sa de sabotaj a fost sub influenţa agenţilor serviciilor de spionaj americane, cu care a fost în strânsă legătură, care îl asigurau că războiul este inevitabil şi că se va introduce şi la noi în ţară «modul de viaţă american»“.
Propunându-şi să dovedească acuzaţia că sabotorii şi diversioniştii acţionau la ordine din afară, Rechizitoriul se concentrează asupra lui Nicolae Vasilescu: „În solda serviciilor de spionaj american, Vasilescu-Colorado, agent al cunoscutului spion american maior Barnes, primind instrucţiuni şi sarcini din partea stăpânilor săi din Wall Street să ducă activitate de subminare, a fost unul din inspiratorii şi organizatorii criminalei acţiuni de sabotaj desfăşurate pe şantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră de banda contrarevoluţionară care se află azi în boxă. Vasilescu-Colorado ascunde şi în prezent o mare parte din legăturile şi sarcinile primite de la serviciile de spionaj american şi englez, totuşi, pus în faţa probelor zdrobitoare, este nevoit să recunoască o parte din ele, declarând printre altele: «… ceea ce m-a determinat să duc această acţiune criminală de sabotaj a fost influenţa direct exercitată asupra mea de ofiţerii americani şi englezi cu care am fost în strânse legături». În baza ordinelor primite de la stăpânii săi, imperialiştii americani şi englezi, Vasilescu-Colorado, pentru a pune în fapt organizarea acţiunilor de sabotaj şi diversiune, şi-a alăturat alte elemente cu aceleaşi simţăminte criminale faţă de Patria noastră, faţă de regimul de democraţie populară. Vasilescu-Colorado, căutând să exercite influenţa sa asupra unor elemente cu manifestări duşmănoase, difuza în permanenţă zvonuri despre iminenţa unui război apropiat şi despre victoria Americanilor în acest război. Aceasta a fost una din formele principale de a atrage elemente duşmănoase la activitatea de sabotaj“.
Cu toate acestea, în afara unor afirmaţii propagandistice, Procuratura militară nu poate aduce nici o dovadă concretă. Explicabil de ce până şi rechizitoriul se vede obligat să recunoască în cele din urmă că acuzatul „ascunde şi-n prezent o mare parte din legăturile şi sarcinile primite de la serviciile de spionaj american şi englez“.
Documentele Procesului, relatările din „Scînteia“, comentariul consacrat Procesului mărturisesc un efort ieşit din comun pentru a face din Banda de sabotori un simplu instrument al imperialismului american. Comentariul „Forţa de neânvins a poporului“ precizează: „Dându-şi seama că nu se pot aştepta la nici un sprijin din partea vreunui om cinstit – izolaţi, dispreţuiţi şi urâţi de popor, sabotorii îşi puneau nădejdea redobândirii «raiului pierdut» doar în sprijinul imperialiştilor americani. Ei visau că aceştia, dezlănţuind un nou război mondial, vor restaura domnia sângeroasă a exploatatorilor şi le vor reda averile strânse din jefuirea poporului. în vreme ce un popor întreg îşi încorda puterile în măreaţa operă de construcţie paşnică, aceşti duşmani ai clasei muncitoare nu trăiau decât cu speranţa războiului, «aşteptând din zi în zi pe americani» - cum spunea Topazlău. Iată cui sunt destinaţi arginţii trădării prevăzuţi de legea lui Truman a «securităţii mutuale». Iată la cine se gândea bătăiosul plin de ifose Eisenhower când vorbea despre «rudele» după care i se rupe inima; asemenea lepădături ca sabotorii de la canal sunt cu adevărat – ca să folosim expresia lui Eisenhower - «trup din trupul şi sânge din sângele» imperialismului american“.
Broşura Procesul bandei de sabotori şi diversionişti de la Canalul Dunăre-Marea Neagră conţine toate schemele şi clişeele literaturii şi publicistice dedicate duşmanului de clasă. Dacă n-ai şti despre ce-i vorba ai crede că ai în faţă o variantă prescurtată a romanului Drum fără pulbere de Petru Dumitriu. Fluviile de vorbe din literatura şi gazetărie n-aveau alt efect decât acela de a omorâ de plictiseală pe cititorii mai inteligenţi, dacă nu chiar pe toţi cititorii. Fluviile de vorbe din Documentele Procesului de la Canal au provocat însă condamnarea la moarte a unor oameni. Din cauza acestor vorbe s-a murit de-adevăratelea!
