Când naţiunea își pierde raţiunea
Europa se pregătește să marcheze în 2014 prin manifestări speciale împlinirea a o sută de ani de la declanșarea „Războiului cel Mare”, războiul care ar fi trebuit, amarnică iluzie, să pună capăt tuturor războaielor.
Puţini mai reamintesc, însă, că Marele Război început în 1914, terminat, după unii, în 1918, după alţii, în 1945, în timp ce o a treia opinie înaintează ca dată de încheiere a conflictului anul 1989, a avut un preambul în 1912-1913:Primul și Al Doilea Război Balcanic. Lumea a aflat cu surprindere atunci cât de periculos este butoiul cu pulbere din Balcani și cât de violente pot fi conflictele dintre naţiunile mici. Balcanismul s-a întipărit ca un termen peiorativ și așa a rămas până în ziua de azi. Cât despre durata acestor războaie, aici lucrurile sunt încă și mai complicate decât în cazul Primului Război Mondial, din moment ce ele au reizbucnit cu ferocitate după 1989.
Poate nu mai vrea nimeni să vorbească despre ceea ce s-a întâmplat în Balcani acum 100 de ani. Războiul care va cuprinde omenirea numai la un an distanţă, început ca urmare a unui asasinat executat tot în Balcani, la Sarajevo, a acoperit, prin desfășurarea și ororile sale, uvertura din această peninsulă puţin înţeleasă a Europei.
Dar câte s-ar fi putut învăţa din această istorie tragică de la periferia continentului! S-a văzut, aici, ce se întâmplă când naţiunea își pierde raţiunea. Când ţări abia ajunse independente încep să gândească expansionist, când opinia publică hrănită cu iluzii cere, în entuziasmul general, război. Când, la sud de Dunăre, aliaţii balcanici care câștigaseră în 1912 războiul cu otomanii se pregăteau să se ia la bătaie pentru împărţirea teritoriilor, fiecare gândindu-se la ţara lui urmată de calificativul „Mare”, Bucureștiul nu a scăpat de o asemenea molimă. Era necesar ca România să arate că este lider în zonă, că este puternică și că are de rezolvat o problemă teritorială la graniţa de sud. Așa spuneau partidele, așa spunea presa, așa spunea opinia publică.
Armata se mobilizează, trece Dunărea și, fără a da nicio bătălie, câștigă războiul. Pacea se va semna la București. În delirul general al presei, care cântă eroismul, bravura și misiunea eroicei oștiri, clasa politică românească este drogată de victorie uitând că singurii dușmani cu care ne confruntaserăm fuseseră holera și proasta organizare. Cine ar fi crezut atunci, în euforia colectivă, că peste trei ani va veni nota de plată de la Turtucaia?
Revista „Historia” reînvie în acest număr atmosfera anului 1913 din România. Un an încheiat „glorios” prin victorie militară, triumf diplomatic și expansiune teritorială. Cât de efemere, toate la un loc. Când naţiunea își pierde raţiunea, drumul spre catastrofă este deschis. Indiferent dacă naţiunile sunt mari sau mici. Ura care a cuprins Balcanii acum un veac va fi experimentată la scară mondială un an mai târziu. Un război despre care, iniţial, toată lumea știa că va fi glorios și scurt. Dar dacă este vorba despre războaie, poţi afla când încep, dar e mult mai greu să știi când se termină.
Vezi aici sumarul revistei Historia, noimebrie 2013, nr.142.
