Când au intrat dacii pe scena istoriei?

Primul autor care‑i pomenește pe daci este însuși Iulius Caesar, pe la anul 50 î.Chr. – este drept, doar ca reper într‑o localizare geografică: „Pădurea Hercinică începe în ţara helveților, nemetilor şi rauracilor şi, mergând paralel cu Dunărea, ajunge la graniţele dacilor şi anarţilor“.

Și Strabon, și alți autori ne spun că dacii erau doar unul dintre triburile getice de la nordul Dunării, unul dintre triburile foarte active în luptele cu romanii ce au urmat anexării Macedoniei.

Trogus Pompeius îi numește pe daci o ramură a geților. Pe de altă parte, poetul Ovidiu, exilat de Augustus la Tomis, oraș grecesc, scrie doar despre geții cei teribili care locuiau pe‑acolo, fără să aibă habar de „daci“.

Astfel, putem observa că, până în veacul I d.Chr., tracii care locuiau între Dunăre și Carpați erau numiți geți (laolaltă cu cei din Dobrogea), vechiul nume cunoscut încă din vremea lui Herodot, în timp ce tracii din nord-vest și cei din Transilvania au început să fie cunoscuți ca daci. Însă în veacul I d.Chr., autorii greci și latini deopotrivă, care au scris după marile războaie dacice ale lui Domițian și Traian contra lui Decebal, petrecute între anii 86 și 106, au impus definitiv numele de daci ca etnonim colectiv pentru toate triburile getice de la nordul Dunării.

Cassius Dio, autor de limbă greacă, care a scris la începutul secolului al III‑lea d.Chr. o monumentală Istorie romană, ne spune limpede cum termenii „daci“ și „moesi“ au luat locul celui de „geți“. Iar numele țării, Dacia, a fost tot o creație a autorilor romani. Această practică, denumirea unui spațiu geografic după etnonimul considerat de romani ca dominant în acea regiune, e întâlnită des în literatura latină.

Geto-daci?

În epoca modernă, termenul „geto‑daci“ a început să fie folosit de arheologi încă din secolul al XIX‑lea pentru a‑i desemna pe toți tracii de la nordul Dunării, indiferent de epocă. De această formulă s‑a abuzat în istoriografia ultimelor două decenii ale regimului comunist din România. Propaganda naționalistă a vremii dorea să impună ideea unui popor unitar care trăise din cele mai vechi timpuri exact pe același teritoriu ca românii de azi.

Pafta de centură (din fier cu placă de bronz) decorată cu figuri feminine, descoperită într-un mormânt incinerație al unui aristocrat get la Popești (jud. Giurgiu). Prima jumătate a sec. I î.Chr. (foto: MNIR)

În cultura populară a zilelor noastre, termenul „daci“ a ajuns să fie folosit excesiv și abuziv pentru a‑i desemna pe toți posibilii strămoși din Antichitate, de la geții lui Herodot până la carpii și costobocii din sec. II-III d.Chr. Cu toate acestea, nu este întru totul eronat să folosim această formulă. După cum am mai precizat, în scrierile antice, geții sunt pomeniți timp îndelungat ca unul dintre marile triburi tracice de la Dunăre, în timp ce dacii apar târziu în literatura clasică, exclusiv în cea latină, și sunt văzuți doar ca o ramură a geților. Astfel, folosirea numelor „daci“ sau „Dacia“ este nepotrivită, anacronică pentru epocile mai vechi de sec. II î.Chr. Cel mai corect ar fi să folosim termenii „trac“, „get“, „getic“, „dac“, „dacic“, „Dacia“ întocmai ca scriitorii din vechime. O situație în care termenul „geto‑dacic“ poate fi folosit corect este aceea în care vorbim despre cultura și civilizația „clasică“ a tracilor de nord (sec. II î.Chr. – sec. II d.Chr.). Deoarece în această perioadă cultura a fost relativ unitară în spațiul carpato‑dunărean, eu însumi voi folosi acest termen.

Corect ar fi să vorbim despre geți până la începutul sec. I d.Chr., apoi despre daci sau geto‑daci până la războaiele lui Traian și formarea provinciei romane Dacia.

Geţii, până la Burebista

Revenind la istoria spațiului tracic din ultimul secol î.Chr., indiciile arheologice sugerează că geții intraseră într‑o epocă de relativă prosperitate. În prima parte a acestui articol am vorbit despre traci și geți sub semnul influențelor scitice, grecești sau elenistice. Apoi, venirea celților în estul și în sud‑estul Europei a schimbat direcția influențelor: în secolul I î.Chr., cultura getică a fost marcată de tradițiile La Tène (cultura celei de-a Doua Epoci a Fierului) aduse de celți.

Unii specialiști au numit aceste decenii de dinainte de domnia lui Burebista perioada „renașterii geților“, pentru a o deosebi de „epoca întunecată“, care a precedat-o, o perioadă de aproape un veac și jumătate din care nu avem mai deloc surse documentare despre lumea nord-dunăreană. Iar cele două secole de până la cucerirea romană din 106 d.Hr. au fost numite „epoca clasică“ a civilizației geto‑dacice.

Până la Burebista, geto‑dacii nu au avut o unitate politică și este greu de crezut că ar fi avut conștiința aceluiași neam. Fiecare comunitate avea poate cel mult conștiința apartenenței la un trib. Erau grupați în regate tribale mai mari sau mai mici, peste care domneau căpeteniile, numite în scrierile vechi regi sau basilei. Înainte de Burebista, conflictele între aceste triburi erau constante, cu o frecvență probabil sezonieră, deși se limitau la mici campanii de jaf ori la lupte pentru controlul unor trecători, târguri sau teritorii de pe urma cărora se putea câștiga ceva. Unele dintre aceste mici războaie trebuie să fi fost pur și simplu ocaziile de care clasa războinică avea nevoie pentru a‑și afișa vitejia și puterea, dobândind astfel prestigiu. Ca în toate societățile războinice, moartea în luptă era acoperită de glorie, era o împlinire a destinului războinicului, care‑i asigura statutul de erou.