Când a apărut inspectorul de morți în Transilvania?
La mijlocul secolului al XIX-lea, Transilvania era o provincie situată la periferia Imperiului Habsburgic. Era o societate preponderent rurală, multietnică și multiconfesională, populația majoritară a provinciei fiind constituită din români de religie greco-catolică. Mentalitatea oamenilor simpli era puternic impregnată de sentimentul religios consolidat de-a lungul multor secole în care Biserica a fost singura abilitată să controleze și să rezolve aproape în exclusivitate problemele legate de naștere, căsătorie și moarte. Erau comunități profund ancorate în superstiții vechi, inclusiv cele legate de actul medical. Preotul Ieronim Slăvoacă consemna în monografia parohiei Ilva Mare (în prezent, localitate în județul Bistrița-Năsăud) că medicamentele „de căpetenie” ale sătenilor în acele vremuri erau „citania, Sf. Liturghie și Maslele”.
În Transilvania, până în anul 1858, certificarea valabilității deceselor era realizată exclusiv de către doctori sau „felceri” (persoane cu pregătire medicală medie). Pentru că numărul acestora era limitat în epocă, marea majoritate profesând în orașe sau în localități mari, inspectarea cadavrelor din comunitățile mici se făcea defectuos sau nu se făcea deloc.
Pentru a suplini absența personalului sanitar, în data de 27 iunie 1858, Guberniul (guvernul transilvănean) a emis un act legislativ, o „Ordinațiune”, prin care a reglementat strict „cercământul (verificarea) de morți în orașe și în sate”. Conform actului normativ, în absența unui medic, rolul de a verifica/vizita cadavrele și a confirma autenticitatea deceselor revenea inspectorului de morți („vizitator mortuar”, „vizitator al morților” sau „necroscop”).
Inspectorul de morți nu a fost o categorie profesională caracteristică Ungariei sau Transilvaniei, fiind întâlnită și în alte țări europene încă din secolul al XVI-lea. În spațiul geografic analizat, decizia introducerii acestei funcții trebuie înțeleasă în contextul mai larg al unor măsuri adoptate de statul austriac neoabsolutist care vizau instituirea unui control mai eficient asupra tuturor supușilor din monarhie, vii sau morți. Situația reflectă o realitate de necontestat din Transilvania acelei epoci, în care statul austriac și Biserica s-au aflat într-o permanentă competiție pentru supremație în ceea ce privește controlul vieții supușilor. Prin impunerea funcției de „vizitator” al morților, statul părea că a repurtat o victorie, fisurând „monopolul” preotului în legătură cu problematica morții.
În egală măsură, decizia de a înființa funcția de inspector de morți s-a făcut și pe fondul unor măsuri menite să îmbunătățească sistemul sanitar din epocă.
După integrarea Transilvaniei în cadrul monarhiei dualiste austro-ungare (1867), clarificarea statutului legal și a prerogativelor inspectorului de morți s-a făcut în cuprinsul articolului de lege XIV din 1876 referitor la igiena publică, în capitolul al XV-lea intitulat „Proceduri privind cadavrele, înmormântările și cimitirele”. Această lege a fost completată ulterior și prin alte decizii ale Ministerului de Interne ungar. Este perioada în care în Transilvania are loc o ascensiune a unui tip de discurs laic asupra celui religios în ceea ce privește cadavrul.
Pentru că problematica cadavrului, a semnelor și a tehnicilor prin care un corp era recunoscut ca fiind lipsit de viață era una fundamentală pentru activitatea inspectorului de morți, în ultimii ani ai secolului al XIX-lea au fost tipărite și două manuale cu scopul de a-l ajuta, respectiv Catechisul Visitatorilor de morți (Biserica-alba, Tiparitulu la J. Wunder, 1879), scrisă de Emanuil Kállai, și Manual pentru usul necroscopilor comunali de..., dr. de filosofia, dr. de medicina, dr. de chirurgie, magistru de obstretică, profesor aprobat de hygienă pentru școalele medii, medic al Opidului Orăștie, medic al Cercului Sanitar din Binținți și dentist (Orăștie, „Minerva” Institut Tipografic, Societate pe acții, 1897), scrisă de Ștefan Erdélyi.
Inspectorul de morți este un personaj insolit în scrierile istorice și demult dispărut din nomenclatorul de funcții cunoscut în zilele noastre. În numărul 232 al revistei Historia încercăm să reconstituim momentul apariției și evoluția acestei profesii în primele două decenii de activitate (1858-1876), insistând asupra modului în care „vizitatorul” de morți a fost acceptat în comunitate prin realizarea unui studiu de caz centrat pe satele năsăudene foste grănicerești. Prin sintagma „sate năsăudene foste grănicerești” ne referim la 44 de sate (în prezent, acestea se află în județele Bistrița-Năsăud și Mureș) cuprinse în Regimentul II românesc de graniță care a funcționat în nord-estul Transilvaniei între 1763 şi 1851. Între 1861 şi 1876, cele 44 de comunități s-au reunit în așa numitul District Năsăud cu reședința în localitatea Năsăud.
Istoricului Marius Rotar îi revine meritul că a scos din anonimat inspectorul de morți. În lucrarea sa dedicată subiectului morții în Transilvania în secolul al XIX-lea insistă asupra evoluției acestei profesii îndeosebi după promulgarea articolului de lege XIV din 1876, menționat mai sus. Istoricul l-a catalogat și i-a conturat profilul de „profesionist al morții”, alături de ceilalți așa numiți „profesioniști” (medicul, polițistul, preotul, antreprenorul de pompe funebre și groparul) care au gravitat în jurul morții și al cadavrului în Transilvania în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Acest text este un fragment din articolul „Meserie insolită sau poziție râvnită? Despre inspectorul de morți din Transilvania la mijlocul secolului al XIX-lea”, publicat în numărul 232 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.
