Călugăreni: O confruntare care nu a decis nimic

Istoricul Bogdan Murgescu răspunde la întrebarea:A câştigat Mihai Viteazul bătălia de la Călugăreni?

În primul rând trebuie definit ce înseamnă a câştiga o bătălie într‑o lume medievală. Două armate se confruntă pe un câmp de bătălie şi la capătul luptei, una învinge şi cealaltă este înfrântă. Cea care învinge, de obicei păstrează controlul asupra câmpului de bătălie sau, cum se spunea în epocă – „a înnoptat pe câmpul de bătaie“. Aceasta înseamnă că a câştigat terenul res­pectiv şi în principiu se acceptă că a câştigat bătălia.

Există mai multe situaţii în care anumite bătălii sunt câştigate în mod clar – armata înfrântă este fie nimicită, înconjurată, măcelărită, capturată sau este înfrântă atât de sever încât fuge şi, dispersându‑se, practic încetează să mai existe ca o forţă militară compactă. Există însă şi situaţii în care armata înfrântă reuşeşte să se retragă grupat şi să continue ostilităţile, ca o forţă militară demnă de a fi luată în considerare. În ceea ce priveşte lupta de la Călugăreni, aceasta a avut multe caracteristici ale unei bătălii clasice. Armata otomană a dorit să treacă râul Neajlov şi să înainteze spre Bucureşti, dar a fost respinsă de către trupele lui Mihai Viteazul. La capătul zilei, câmpul de luptă, în mod strict, a fost controlat de oastea voievodului român. Se poate afirma că Mihai a câştigat bătălia din punct de vedere tehnic.

Totuşi trupele otomane au fost doar respinse. Ulterior s‑au regrupat în tabăra lor de la sud de râu şi după aceea au putut să continue operaţiunile.

Aşadar, deşi Mihai a controlat câmpul de luptă în data de 13/23 august 1595, nu se poate vorbi de o victorie decisivă, ci mai degrabă de una parţială, tactică. Pe lângă criteriul înnoptatului pe câmpul de luptă, se mai pot invoca în sprijinul victoriei lui Mihai şi episoade precum căderea de pe cal a lui Sinan-Paşa şi pierderea ultimilor dinţi ai bătrânului Mare Vizir, sau capturarea steagului mare de luptă al armatei otomane.

O victorie fără însemnătate

Un aspect care merită analizat este dacă victoria tactică de la Călugăreni a influenţat sau nu soarta campaniei. În opinia mea, această victorie este un exemplu perfect pentru situaţiile istorice în care o bătălie câştigată tactic nu influenţează cu nimic mersul mai departe al războiului. Armatele au rămas la sfârşitul zilei faţă în faţă, de o parte şi de cealaltă a râului Neajlov, oastea învingătoare a lui Mihai Viteazul la nord, iar cea otomană la sud.

Mai mult, voievodul Ţării Româneşti a trebuit să se retragă. Motivul pentru care a ales să facă acest gest a fost determinat de faptul că pe câmpul de luptă nu a ajuns la vreme un corp de oaste otomană, care fusese trimis să execute o operaţie de învăluire şi a cărui întârziere a facilitat victoria lui Mihai împotriva corpului principal. Reversul medaliei era acela că în zilele următoare Mihai urma să se confrunte cu o forţă otomană superioară, faţă de care nu s‑a simţit suficient de puternic pentru a continua rezistenţa. De asemenea au mai existat şi diferendele cu secuii, care nu mai doreau să participe la o nouă luptă şi de aici a trebuit să se organizeze retragerea spre munţi.

În concluzie, la Călugăreni Mihai a obţinut o victorie tactică strălucită. O izbândă ce nu a nimicit însă armata otomană şi care a fost urmată de retragerea spre nord datorită disproporţiei de efective. În urma acestei decizii Mihai a pierdut controlul asupra Bucureştilor şi apoi asupra Târgoviştei. Din punct de vedere al desfăşurării campaniei militare, Călugărenii au avut doar însemnătatea unei lupte de ariergardă cu totul nedecisive.

Mitul victoriei de la Călugăreni

Mihai, şi mai departe Sigismund Báthory, au încercat să valorifice politic succesul tactic de la Călugăreni. Relatări, însoţite de steagurile capturate, au fost trimise spre Transilvania şi apoi spre împăratul Rudolf al II‑lea. Mult mai târziu, la locul faptei a fost ridicată o cruce.

Adevărata mitologizare s‑a petrecut însă abia în secolul al XIX‑lea, prin Aaron Florian şi mai ales prin Nicolae Bălcescu. Interesantă este totuşi comparaţia pe care a făcut‑o Bălcescu. În cartea sa, el a vorbit despre Călugăreni ca despre „Termopilele românilor“, comparaţie surprinzătoare, deoarece la Termopile spartanii au fost până la urmă înfrânţi, ceea ce înseamnă că victoria lui Mihai era asemuită cu o înfrângere glorioasă. Dincolo însă de aceasta, nu putem considera Călugărenii o „creaţie“ a istoricilor romantici.

Bătălia a avut loc şi a fost una clasică, în care s‑au înfruntat o armată de 16.000 de oameni, cam cât se consideră că numărau efectivele lui Mihai Viteazul, cu o forţă otomană superioară, undeva la peste 30.000 de soldaţi otomani (numărul total al trupelor lui Sinan era mai mare, dar o parte a armatei trebuia să facă o operaţie de învăluire şi n‑a mai ajuns la vreme pe câmpul de luptă). A fost deci o bătălie în toată puterea cuvântului, pe care Mihai a reuşit, prin concepţia sa tactică şi intervenţia personală pe câmpul de luptă, să o câştige, împotriva aşteptărilor normale, datorate disproporţiei de efective. Pe de altă parte, deşi a fost un succes, ea nu a decis nici soarta campaniei şi nici pe cea a războiului.

Menţinerea disproporţiei de forţe în favoarea lor a îngăduit otomanilor să ocupe Ţara Românească, salvată doar de intervenţia transilvăneană, care a răsturnat decisiv raportul de forţe în defavoarea otomanilor în octombrie 1595. Fără această intervenţie, Ţara Românească ar fi fost transformată în paşalâc, iar Mihai Viteazul ar fi rămas în istorie ca un domn cu doi ani de domnie, care a avut nesăbuinţa de a se ridica împotriva Porţii şi din cauza eşecului căruia s‑a pus capăt existenţei statale a Valahiei. De remarcat faptul că şi în octombrie 1595, când s‑a produs răsturnarea echilibrului de forţe prin intervenţia armatei transilvănene, eliberarea Ţării Româneşti s‑a făcut practic fără o bătălie.

Otomanii şi‑au dat seama de inferioritatea lor şi au pornit înapoi spre Dunăre. Neşansa lor a fost că o parte dintre ei au fost ajunşi din urmă la Giurgiu şi nimiciţi. Victoria de la Giurgiu a fost una clară a forţelor coalizate transilvănene, muntene şi cu un mic contingent moldovenesc, dar nici ea în esenţă nu a decis nimic, pentru că eliberarea Ţării Româneşti era fapt deja consumat.

La Giurgiu a fost deci o bătălie care a modificat raportul de forţe în sensul că a condus la moartea unui număr considerabil de luptători otomani, dar care nici ea nu a decis soarta campaniei, care fusese deja tranşată, şi nici pe cea a războiului, război care era mult mai complicat, antrena multe state, şi în cadrul căruia Ţara Românească şi în general Ţările Române au fost, cu excepţia acestui an, 1595, un teatru de luptă secundar.

Mai citeşte:

A câştigat Mihai Viteazul bătălia de la Călugăreni?Bătălia de la Călugăreni:Mihai a obţinut o victorie moralăBătălia de la Călugăreni:O victorie supraevaluată de istoriciMarea bătălie din 1595 a fost la Giurgiu, nu la Călugăreni