Calendarul Minervei deschide un nou drum în presa românească

Calendarul Minervei a deschis, la sfârşitul secolului al XIX-lea, un nou drum pentru presa românească. Prin tipărirea imaginii sub formă de clişeu fotografic, au supravieţuit posterităţii imagini de o valoare inestimabilă. Mai mult, Calendarul Minervei a reuşit să fie o mică enciclopedie populară nu numai prin varietatea textelor abordate, dar mai ales prin diversitatea ilustraţiilor reproduse.

Deşi erau cunoscute în manuscris încă din secolul al XVII-lea, calendarele populare încep să se tipărească abia în prima jumătate a secolului următor. Istoria calendarului ilustrat atestat pe teritoriul românesc a început la Iaşi, în 1785, şi se leagă de numele lui Mihail Strilbiţchi. Pe lângă partea calendaristică propriu-zisă, publicaţia este ilustrată cu viniete şi şapte gravuri realizate de Strilbiţchi şi de fiul său, Policarp. Spre deosebire de cartea obişnuită care prezintă un singur conţinut din punct de vedere editorial, publicaţiile periodice au sporit interesul cititorilor datorită diversificării şi noutăţii textelor, dar şi al bogatei iconografii de care au beneficiat. Evoluţia rapidă a fotografiei din ţara noastră a dus la apariţia clişeelor în calendarele româneşti. Se conştientiza deja că desenul nu era realistic, spre deosebire de fotografie. Dacă până la apariţia fotografiei s-a vorbit despre fidelitate, de acum înainte se vorbeşte de identitate iar periodicele româneşti au conştientizat pe deplin acest lucru pentru că au sporit publicarea ilustraţiilor. Până la apariţia clişeului fotografic, s-a recurs la diverse procedee de captare a imaginii.

De la daghereotipie şi calotipie spre fotografie

În 1839, gazeta Albina Româneascăanunţa apariţia daghereotipiei:„Daghereotipie. O noî afalare au revărsat o noî strălucire asupra Epohii noastre. Dagere era pănă acum cunoscut în Franţia de zugrav [pictor].“[1]Acest procedeu poartă numele inventatorului său şi seamănă mai mult cu un experiment chimic ce necesita foarte multă răbdare:placa suflată cu argint trebuia să treacă prin vapori de iod, apoi prin mercur încălzit şi la final prin apă şi sare marină. Daghereotipiile nu se puteau multiplica şi aveau, în general, formate mici. În ciuda faptului că acest procedeu pare astăzi atât de rudimentar, daghereotipiile s-au realizat la noi până în anul 1860.

O altă tehnică utilizată în acea perioadă era calotipia, inventată de William Henry Fox Talbot, în jurul anului 1841. Înainte de realizarea imaginii pozitive unicat, se obţinea un negativ pe hârtie sensibilizată, după care se puteau multiplica imagini. Fotograful Carol Popp de Szathmari a realizat prima calotipie[2]de la noi, în anul 1848.

Câţiva ani mai târziu, Frederick Scott Archer inventează metoda fotografierii cu colodiul umed pe sticlă. Procedeul a fost folosit până în 1880 şi, spre deosebire de daghererotiopie şi calotipie, se realiza într-un timp de expunere mai mic, iar imaginile rezultate erau mai clare. Şi tehnica aceasta avea totuşi neajunsuri pentru că expunerea trebuia făcută în timp ce placa era încă umedă.

Interesul pentru materialele fotografice şi cele tipografice creşte în anii următori, de vreme ce în 1865, în Annalle Statistice[3]era consemnat faptul că din importul total al Statului de 212.711.566 lei, instrumentele de tipografie au însumat 112.000 lei, iar cele fotografice 29.949 lei.

Dovada că interesul pentru fotografie se dezvoltă din ce în ce mai mult este că în 1886 se tipăreşte deja prima broşură românească specializată:Metodă practică de a învăţa oricine să coloreze fotografii.[4]

Înainte de apariţia clişeului fotografic ilustraţia de carte a folosit tehnica litografică, utilizată pentru imprimarea imaginilor cărţilor. Aceasta a dezvoltat la rândul său alte două modalităţi de reproducere a imaginii:fotolitografia (transpunerea desenelor cu ajutorul unei pietre litografice şi a unei hărţi speciale) şi cromolitografia (reproducere litografică în culori). În Calendarul pentru poporul românesc, publicat la Iaşi, este reprodusă o litografie a lui Gheorghe Asachi:„Marca Moldovei – un cap de bour şi doi delfini“care astăzi figurează în sigiliile din documente şi pe unele monede vechi. Cinci ani mai târziu, Calendarul Prosperităţiilitografia o alegorie a Ţării Româneşti şi Moldovei sub un singur steag în preajma Unirii, semnată de Carol Isler. Litografia istorică este un subiect frecvent abordat în calendarele de la sfârşitul secolului al XIX-lea:Executarea familiei domnitorului Constantin Brâncoveanu şi Bătălia de la Călugăreni în Calendarul pentru toţi;Primirea banului Mărăcine la curtea lui Phillip al VI-lea de Valois, Regele Franţei în Calendarul poporului român;Uciderea lui Mihnea Vodă cel Rău, în Calendarul pentru români.

Calendarul Minervei, un nou început de drum

Chiar dacă metodele de fotografiere se îmbunătăţeau de la un an la altul, totuşi ilustraţii tipărite sub forma clişeului fotografic apar abia în 1894 în Calendarul revistei Lumea ilustrată[5].Tot în acea perioadă, într-un calendar al aromânilor, Călindaru lu rumeri din Istria, este prezentat un portret de păstor istro-român[6], iar Calendarul Moftului Românredactat de I.L. Caragiale publică iconografie satirică alături de pamflete şi texte ironice.

Totuşi, publicaţia cu cele mai multe ilustraţii realizate în această nouă manieră-clişeul fotografic – este Calendarul Minervei, care se publică la Bucureşti, în perioada 1899-1926. Apariţia calendarului este legată direct de editura cu acelaşi nume şi provine de la personajul feminin din mitologia romană, zeitate a înţelepciunii şi a artelor.

Bogata iconografie a Calendarului Minerveidevoalează progresia clişeului fotografic şi paşii necesari în evoluţia acestuia:de la ilustraţia alb-negru la cea monocromă şi apoi la fotocromotipografie. Publicaţia dă prioritate fotografiei în cele mai diverse tipuri:vedute sau portrete cu personalităţi culturale ale vremii, reproduceri ale unor tablouri, sculpturi şi gravuri ce aparţin mişcării artistice din România şi din străinătate (Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Buonarroti Michelangelo, Oscar Obedeanu, Andreea Del Verrocchio, [7]Guido Reni[8]), caricaturi şi desene realizate de Vitold Rola Piekarski[9]şi Joseph Brand. Fiecare ediţie a calendarului include cel puţin o fotografie cu familia regală, suplimente artistice alb-negru sau color, iar partea calendaristică este însoţită de diverse chenare şi articole care sunt încadrate de viniete.

Calendarul Minerveia fost prevăzut ca o mică enciclopedie cu articole beletristice, istorice sau umoristice, cu ilustraţii şi suplimente artistice:„Am voit să dăm publicului, de toate gradele de cultură, un almanah enciclopedic, variat, util şi interesant, un almanah, în care cititorul să găsească abundente şi bune îndrumări, lămuriri şi orientări pe toate tărîmurile vieţii practice.“[10]

În prefaţă sunt prezentate informaţii despre selecţia ilustraţiilor şi importanţa acestora:„Spre a contribui la cultivarea gustului estetic în popor, publicăm aici o serie de ilustraţiuni, dintre care foarte multe sunt opere de artă. Felul cum sunt reproduse în acest calendar, e cu desăvîrşire nou în lectura noastră calendaristică şi el se recomandă prin sine însuş atenţiunei bine-voitoare a cetitorului.[…] Calendarul Minervei are ast-fel, nu ne sfiim a o spune, o tendinţă:a întări în popor conştiinţa naţională, a cultiva sentimentele morale şi a înmulţi cunoştinţele utile. Credem decǐ, că acest calendar răspunde, de fapt unei trebuinţe într’adevăr simţite, şi vom fi recompensaţi pentru ostenelile şi jertfele noastre, dacă publicul nostru cititor va primi această publicaţiune cu buna-voinţă cu care noi i-o presentăm.“[11]

Majoritatea fotografiilor din Calendarul Minerveisunt imprimate la Praga, la Husnik şi Häusler, cu excepţia câtorva executate la atelierele I.V. Socec din Bucureşti. Atât unele, cât şi celelalte sunt de o calitate grafică deosebită şi o bună parte dintre ele sunt prezentate pe hârtie lucioasă, ca suplimente artistice, hors-texte. O parte din fotografiile tipărite de Socec reprezintă portrete ale diferitelor personalităţi ale vremii (D. Ioan Kalinderu[12], Radu R. Rosetti[13], Nicolae Grigorescu, George Enescu sau pictorul Oscar Obedeanu), iar altele reproduc imagini cu Pavilioanele de la Expoziţia Societăţii Agrare Române sau vedute cu mănăstiri din România (Plumbuita, Agapia).

Inovaţie şi calitate în ilustraţie

Există în calendar o fotografie[14]în dreptul căreia se menţionează că este o reproducere de mai bine de 50 de ani publicată cu scopul de a evidenţia diferenţele dintre anii 1850-1900:„Şi înaintaşii noştri erau nevoiţi să facă drumuri cu asemenea chervanuri. Prin o asemenea comparaţie vedem mai în relief marile progrese tehnice, pe cari le-a realisat Statul nostru în cei din urma cîţi-va zeci de ani“.[15].

Calendarul Minerveiinovează nu numai prin multitudinea ilustraţiilor, dar şi prin calitatea acestora. Fotografiile Biserica Domniţa Bălaşaşi Casă ţărăneascăde P. Kuntze au fost reproduse în trei culori prin intermediul unei tehnici noi, fotocromotipografia. Acest procedeu se realiza cu ajutorul clişeelor fotosensibile, adică se fotografia planşa tipografică.

În general, copertele calendarului o înfăţişează pe Zeiţa Minerva, singura excepţie fiind ediţia din anul jubiliar 1906, în care desenatorul V. Rola Piekarski realizează portretul Regelui Carol I cu următoarea menţiune:„Anul XL de domnie a Regelui Carol I al României“. Această ediţie este cu totul specială în istoria Calendarului Minerveidatorita triplei sărbători din acel an:împlinirea a 1800 de ani de când Împăratul Traian colonizase Dacia, patruzeci de ani de domnie a Regelui Carol I şi un sfert de secol de la proclamarea României ca Regat. Pentru Calendarul Minervei, aceste evenimente au reprezentat un motiv în plus de a reproduce ilustraţii cu familia regală. În afară de coperta în culori care îl înfăţişează pe Carol I, în interiorul calendarului sunt publicate 18 portrete cu Regele şi Regina şi două facsimile:Diploma de încoronare din 10 mai 1881 şi Jurământul lui Carol la urcarea pe tron.

Ilustraţiile din anul următor surprind o mare parte dintre pavilioanele Expoziţiei jubiliare care a produs o transformare în zona Câmpului Filaretului, pe atunci marginea sudică a oraşului. Fotografiile prezentate în album capătă astăzi valoare documentară pentru că în 1940, în urma unui incendiu, multe pavilioane construite pentru expoziţie vor dispărea sau, mai târziu, vor fi demolate. Astăzi mai există puţine dovezi din tot ce s-a construit atunci:Arenele Romane, Fântâna Cantacuzino şi Podul de deschidere de 15 m. Din numărul total de 146 de ilustraţii, 37 dintre acestea sunt realizate de zincograful Brand care câştigase Medalia de Aur la Expoziţia din 1903;tot el realizează şi cele patru suplimente artistice prezente în album. Două dintre acestea surprind membrii familiei regale, cea de-a treia este o reproducere în culori după tabloul lui Oscar Obedeanu realizat cu ocazia anului jubiliar şi cea din urmă este o fotocromotipografie ce redă un profil de femeie îmbrăcată în costum popular.

Majoritatea ilustraţiilor cu membrii familiei regale aparţin fotografului Curţii, Franz Mandy, cel care „a introdus evidenţa clişeelor începând cu numărul 1, continuând numerotarea în tot timpul existenţei atelierului“.[16]Tot el este cel care a executat pentru prima dată o fotografie în culori şi a realizat cele mai frumoase imagini cu chipul Principesei Maria;astăzi aceste portrete sunt considerate „culmea artei lui Mandy, dar şi a fotografiei artistice din România“[17].

Nicolae Grigorescu, un pasionat al fotografiei

Coperta anului 1908 este realizată de pictorul, desenatorul şi graficianul Francisc Şirato;desenele sale erau foarte cunoscute în epocă şi de aceea editorii Calendarului Minerveii-au acordat încredere în realizarea copertei din anul 1908. Numele lui figurează mai mult sau mai puţin întâmplător în aceeaşi ediţie cu Nicolae Grigorescu, de vreme ce Şirato va edita în 1938, la Bruxelles, un album cu pânzele artistului. Calendarul a reprodus în paginile sale peste 150 de pânze dintre cele 5000 mii pe care le-a realizat Nicolae Grigorescu de-a lungul vieţii[18]. Predominante sunt scenele inspirate din mediul rural (Harnică, Pe coastă, Întoarcerea de la bâlciu), portretele (Ţărancă, Chivuţă, Monahul Nectarie Vlahuţă, Portret) şi peisajele (Casa la ţară, Pecoastă).

În afară de tablourile ilustrate din cadrul articolelor dedicate artistului, Calendarul Minerveiimprimă pe hârtie de calitate superioară două suplimente artistice care încadrează scene inspirate din mediul rural (Dela Păşuneşi Car cu boi) şiportretele Primăvaraşi Logofeteasă, ce surprind două chipuri de femei îmbrăcate în costum popular.

Calendarul Minerveiredă şi Autoportretul pictorului realizat la Paris în anii tinereţii. Din punct de vedere artistic portretul trădează naivităţile şi incertitudinea specifice lipsei de experienţă, însă pentru Grigorescu acest tablou a rămas unul dintre cele mai dragi, de vreme ce l-a păstrat în atelierul de la Câmpina până la moarte.

Există în calendar şi o serie de imagini care demonstrează rolul important pe care l-a jucat figura umană în universul artistic grigorescian. Portretele sale trădează interesul pentru fizionomia umană, pe care artistul a studiat-o în creaţiile sale. Nu este de mirare că portretele realizate de Grigorescu sunt atât de apropiate de identitatea persoanei pictate, din moment ce artistul era pasionat şi de fotografie. El îi scria prietenului său, Alfred Bernath Lendway[19]:„Vorba este că am trebuinţă de hârtie albuminată pentru fotograf şi te rog să trimiţi să-mi ia de la Ovessa[20]20 coale şi să o rulezi pe un lemnişor rătund şi să o trimeţi la poştă cu adresa mea.“Într-o altă scrisoare nota:„Hîrtia despre care ţi-am scris să fie rose, şi trimite la Sinaia, nu la Cîmpina.“[21]Tot la prietenul său Bernath apelează şi atunci când i se defectează aparatul fotografic:„Trimite la Sinaia un geam mat pentru aparatul fotografic, 28 cm pătraţi. Detaliuri prin poştă. Grigorescu“.[22]Se pare că pasiunea lui pentru fotografie era cunoscută de prieteni din moment ce aceştia îl numeau „Fotograful Statului“.[23]

După numai doi ani de la prezentarea tablourilor în Calendarul Minervei, Alexandru Vlahuţă, unul dintre prietenii lui Grigorescu, organizează o expoziţie cu lucrările artistului.

Theodor Aman, primul pictor-gravor

Calendarul Minerveia speculat rolul important pe care Theodor Aman îl poartă în istoria graficii româneşti şi a reprodus în paginile sale 16 dintre gravurile realizate de artist în acvaforte. Acest procedeu apăruse în Ţările Române la sfârşitul secolului al XVIII-lea începutul secolului al XIX-lea şi se realiza prin gravarea unui desen de pe o placă din zinc sau cupru cu ajutorul acidului azotic.

Selecţia compoziţiilor din calendar întăreşte consideraţia conform căreia Aman este primul pictor-gravor român care „şi-a păstrat curiozitatea mereu vie pentru orice formă de expresie artistică“.[24]Pentru învăţarea acestui procedeu i-au fost de un real folos răbdarea şi meticulozitatea cu care era înzestrat, dar şi activitatea din cadrul Societăţii Acvafortiştilor de la Paris.[25]. Artistul nu a beneficiat de o recunoaştere imediată ca gravor, fapt ce îl determină ca din anul 1881 să se rededice exclusiv picturii. După moartea lui Theodor Aman, Calendarul Minerveiîşi propune să readucă în atenţia publicului o mare parte dintre gravurile lui.

Probabil că ediţia calendarului din 1903 reproduce Autoportretulpe care Theodor Aman îl realizase în anii studenţiei şi pentru că este prima compoziţie reprezentativă concepută de artist la numai 24 de ani, dar şi pentru că fusese expusă şi elogiată la salonul din 1853.[26]

Multe dintre ilustraţiile prezentate în calendar sunt reproduceri după acvaforte gravate cu minuţiozitate:portretul-efigie, Moşu Neaguşi portretul exotic, revelator al lumilor şi mentalităţilor misterioase-Vrăjitoarea.[27].

Selecţia gravurilor din Calendarul Minerveidemonstrează varietatea motivelor utilizate de Aman şi multiplele surse de inspiraţie care i-au folosit drept suport:din seria ilustraţiilor cu animale redă Bivoli înjugaţi, din activităţile obişnuite ale lumii satului prezintă trei compoziţii-După mure, Adunaţi la mămăligăşi După urzici, iar din categoria scenelor cu ţigani calendarul reproduce Ursarul şi Lăutarii.

Fotografia vedută, în paginile calendarului

Editorii Calendarului Minerveinu au neglijat nici fotografia de tip vedută-peisaj. Realizată de Franz Duschek-fiul pentru că au fost conştienţi de valoarea documentară a acestui tip de ilustraţie.

Din imaginile prezentate în Calendarul Minerveideducem că pentru realizarea vedutelor străbate drumurile de pe Valea Oltului în Ceahlău, din Slănicul Moldovei pe Valea Cerbului şi Valea Lotrului, apoi Dunărea cu malurile şi satele care o mărginesc.

Din paginile calendarului reiese că Duschek nu a ignorat nici clădirile bisericilor, repere importante în acea vreme. Într-o călătorie la Iaşi fotograful a imortalizat Mănăstirea Trei Ierarhi, ctitorită de Vasile Lupu. Se pare că fotografia a fost realizată imediat după restaurarea sa din anul 1897 (interiorul va fi refăcut abia în anul următor) de vreme ce este însoţită de explicaţii cu privire la sculpturile şi ornamentele exterioare:„Mai cu seamă atrag atenţia ornamentaţiunile sculptate în piatră, carǐ învelesc par’că cu un covor feeric, păreţiǐ de din afară ai bisericeǐ. Bogăţia şi originalitatea motivelor sculpturei este uimitoare, ca şi originalitatea în general a acesteǐ opere artistice a trecutului.“Duschek a găsit cel mai potrivit unghi de fotografiere pentru a reliefa aceste aspecte. O altă fotografie reprodusă în paginile albumului, valoroasă din punct de vedere documentar, mai ales pentru cei care sunt interesaţi de istoria bisericilor şi a mănăstirilor este cea cu Schitul Ialomiţa. Duschek a surprins în imagine schitul construit în anul 1901 în locul celui care arsese în 1818. Cu puţini ani înainte de a fi distrus de flăcări, Schitul Ialomiţa este menţionat într-un articol din Albina Carpaţilorîntr-o notă de călătorie semnată de Theochar Alexi.[28]. Astăzi, schitul reprodus în Calendarul Minerveinu mai există, însă în acelaşi loc a fost înfiinţată o nouă biserică. Într-o altă călătorie de-a sa, Duschek fotografiază Mănăstirea Tismana, „cea mai veche din mănăstirile Olteniei“, după cum este menţionat în calendar.

Se pare că fotograful reuşea să câştige destul de bine, cel mai probabil din vânzarea imaginilor de tip vedere. Calendarul Minerveiredă o foaie publicitară în care Franz Duschek îşi informa clienţii despre cărţile sale poştale cu peisaje din diferite zone ale ţării. O dovadă a situaţiei lui financiare de invidiat este faptul că şi-a deschis studiouri în cele mai bune zone ale capitalei. Înainte de a pleca din ţară, tatăl său vânduse atelierul din Strada Franklin, Mariei Szolloszy[29], cu rugămintea să-i asigure un loc de muncă fiului în studioul pe care acesta voia să-l deschidă. Se pare că Franz Duschek-fiul a fost sprijinit de Marie Szolloszy de vreme ce câţiva ani mai târziu figurează în Anuarul Bucureşcilor cu ateliere în Str. Franklin nr. 6, B-dul Carol. nr. 42 şi apoi în Manea Brutaru, nr. 16. De altfel, din paginile de publicitate ale calendarului am aflat că, spre deosebire de tatăl său, Franz Duschek-fiul a lucrat şi ca zincograf.

Numele său devenise cunoscut în epocă mai ales după ce câştigase medalia de la Paris, astfel încât în presa vremii, i se atribuia uneori titlul „fotograful nostru“. În primele trei ediţii din Calendarul Minervei(1899-1901) au fost reproduse aproximativ 20 de fotografii însoţite de explicaţii. Datorită vedutelor lui Franz Duschek putem şti cum arăta oraşul Piteşti la începutul secolului al XX-lea şi putem vedea peisaje cu natura din România care a rămas şi astăzi la fel de frumoasă:Valea Cerbului, Oltul <<La clopot>>, Ceahlăul, Valea Dîmbovicioara. Toate imaginile prezentate în album sunt însoţite de explicaţii ample şi de menţiunea numelui Franz Duschek în legendă sau în text şi de puţine ori numai în monogramă.

Calendarul Minerveişi-a atins scopul final pe care îl enunţaseră în prefaţa primului număr editorii săi:acela de a „cultiva gustul estetic în popor publicând diverse ilustraţii printr-o nouă metodă din literatura calendaristică”.

Note

[1]Constantin Săvulescu, Cronologia ilustrată a fotografiei din România, Ed. AAF, Bucureşti, 1985, p. 1. Textul a fost preluat din gazeta Albina românească, tipărită la Iaşi de Gheorghe Asachi, anul X, 1839, nr. 14, pp. 55-56, însă în gazetă este scris cu litere chirilice.

[2]Calotipia Cupidonul cu braţele frîntese află astăzi la Academia Română şi poartă pe verso menţiunea autorului că este prima fotografie pe care a realizat-o.

[3]Annalle Statistice, seria II, anul VI, 1865, p. 290.

[4]Broşura a fost publicată la Tipografia Modernă, Bucureşti şi număra 13 pagini.

[5]Revista a fost editată la Bucureşti de I. G. Hertz.

[6]Din fotografie se observă că hainele pe care le poartă acesta se aseamănă cu cele ale ciobanului român.

[7]Pictor italian (1435-1488).

[8]Pictor italian (1575-1642).

[9]Grafician de origine poloneză, care a realizat o parte dintre copertele calendarului, dar şi desenele şi caricaturile din perioada 1900-1903.

[10]Calendarul Minervei, I, Ed. Institutului de Arte Grafice şi Editură Minerva, prefaţă, 1899, p. III.

[11]Calendarul Minervei, ed. cit., prefaţă, p. IV.

[12]Ioan Kalinderu (1840-1913), jurist, scriitor şi membru al Academiei Române.

[13]Radu R. Rosetti (1874-1964), poet, fiul publicistului Demetru Rosetti (Max).

[14]Imaginea Chervan în vremuri vechi, ed. cit.p.63.

[15]Calendarul Minervei, ed. cit., p. IX (explicaţiile ilustraţiilor).

[16]Constantin Săvulescu, Cronologia ilustrată a fotografiei din România, Ed. AAF, Bucureşti, 1985, p.10

[17]Emanuel Bădescu;Ion Bulei, Bucureştii în imagini în vremea lui Carol I, vol. I, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2006, pag. 6.

[18]Astfel este menţionat în ediţia Calendarului din 1908, în cadrul art. Doi luceferi, p.118.

[19]Întemeietorul laboratorului de chimie din cadrul Spitalului Colţea.

[20]Este vorba despre Farmacia Ovessa de pe Str. Academiei, nr. 39.

[21]Constantin Săvulescu, op.cit., Ed. AAF, 1985, p. 45;scrisoarea există la Biblioteca Academiei, manuscrise, inv. 62607-62685.

[22]Ibidem. Textul aparţine unei scrisori din 17 august 1876.

[23]Buletinul Fotografia, nr. 112-113, iulie-octombrie 1976, pp. 113-114.

[24]Doina Pungă, Grafica pe teritoriul Romaniei in secolul al XIX-lea, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 2009, p.147. Textul se găseşte şi în George Oprescu, Grafica românească în secolul al XIX-lea, vol.II, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1942-1945, p.15.

[25]Mariana Vida, Theodor Aman-gravor, în volumul de studii „Centenar Theodor Aman‟, pp.83-87.

[26]Între anii 1850-1857, Teodor Aman a studiat pictura la Paris şi tot acolo a debutat la Salonul Oficial în anul 1853 cu tabloul „Autoportret“.

[27]Doina Pungă. op. cit., p.145.

[28]Albina Carpatilor, 1877, anul I, nr. 13 din 10 noiembrie 1877, pp.141-144

[29]Soţia fotografului Iosif Szolloszy (1805-1884).