Bizantini vs. barbari: lupta pentru imperiul universal
În primele secole ale existenţei sale, Noua Romă se va confrunta şi ea, ca sora sa occidentală, cu migraţiile barbarilor. Constantinopolul trebuie să ia măsuri pentru a-i ţine în frâu mai întâi pe vizigoţi, huni şi ostrogoţi, folosindu-se nu doar de forţa militară, ci şi de o diplomaţie abilă şi concesii materiale.
Invazia hună incită spiritele în Europa, obligând populaţiile nord-pontice să se refugieze la sud de Dunăre. Vizigoţii pătrund în Imperiu în 376, cauzând probleme autorităţilor din Răsărit, culminând cu mare înfrângere a împăratului Valens de la Adrianopol, în 378. Deşi până la urmă li se permite colonizarea zonei dintre Dunăre şi Balcani, vizigoţii nu încetează să prădeze neîncetat provinciile balcanice, unul din motive fiind şi comportamentul abuziv al stăpânitorilor de aici. Vizigoţii se implică şi în intrigile de la curtea imperială, fapt care va stârni o reacţie dură împotriva lor prin anul 400, pericolul fiind eliminat definitiv după ce Alaric pleacă spre Italia, unde va jefui Roma în 410, asta cu acordul tacit al împăratului de la Constantinopol.
Şi armata va fi supusă unei reorganizari menite să indepărteze elementele barbare, iar Noua Romă se consolidează prin ridicarea zidului lui Theodosius al II-lea între anii 408-413. Spre anul 440 se iveşte un nou pericol. După ce îşi valorifică prezenţa în Pannonia prin crearea unui conglomerat politic, hunii invadează provinciile sud-dunărene sub conducerea lui Attila, moment în care Constantinopolul se vede nevoit spre propriul interes să tripleze tributul pentru barbari la 2100 de livre de aur. Moartea lui Atilla urmată de destrămarea formaţiunii sale politice scapă Imperiul de un real pericol. Dar totodată le dă frâu liber ostrogoţilor, care eliberaţi de sub tutela hunică pradă şi ei sudul Dunării şi se amestecă în problemele de la curtea imperială. Aceasta va proceda la fel ca în cazul fraţilor lor vestici, îndreptându-le atenţia spre Italia. În 488 împăratul Zenon îl trimite pe Theoderic în Occident pentru a-l supune pe Odoacru, acordându-I titlul de magister militum per Italiam. Astfel, Orientul evită soarta Romei.
Problemele şi structurile diferite din cele două părţi ale Imperiului au grăbit în secolul al IV-lea distanţarea dintre ele. Diviziunea imperiului pentru mai buna sa guvernarea nu este ceva nou, dar în 395, când Imperiul se împarte între Arcadius şi Honorius, avem de-a face cu un conflict politic (între generalul Stilicho şi eunucul Eutropius) în urma căruia Occindentul şi Orientul vor tinde spre propriile destine. În mentalul colectiv însă ideea unităţii imperiului va domina încă multă vreme, întreţinută şi de măsurile şi legile similare din cele două părţi. După căderea Romei din 476, Orinetul apare oamenilor drept continuatorul de drept al lumii romane, succesorul tradiţiei politice romane. Pe această linie se înscrie şi ideea cum că teritoriile din Occident le aparţin tot împăraţilor de la Constantinopol, idee susţinută de altfel şi de gestul lui Odoacru, care îi remite lui Zenon însemnele imperiale, sau de calitatea lui Theodoric de subordonat al împăratului oriental.
Avansând puţin în timp şi ajungând la Iustinian (527-565), în politica sa vom găsi din plin credinţa în restaurarea imperiului unic şi universal. Acesta va conduce o veritabilă “cruciadă” pentru aplicarea ideii care însă îi va aduce mai multă pagubă decât câştig. Iustinian îşi concentrează eforturile asupra teritoriilor din jurul Mediteranei, al cărei bazin redevine axa principală a activităţilor negustorilor orientali. Prima campanie pare să fie cu adevărat strălucită:generalul Belisarius reuşeşte în numai câteva luni să ocupe regatul vandal din Africa (sept. 533-mar.534), după care porneşte vertiginos spre Italia, unde, ca şi în Africa, generalul profită de disensiunile interne şi ocupă centrul şi sudul peninsulei (535-536). În 540 deja toată peninsula se afla sub stăpânire bizantină. Dar nici ostrogoţii nu se lasă mai prejos şi sub conducerea energicului rege Totila recuperează teritoriile pierdute în mai puţin de 10 ani. Balanţa se va înclina totuşi în favoarea Bizanţului, care dispune de mult mai multe resurse. Narses, în fruntea unei formidabile armate de 20.000 de mercenari, îi zdrobeşte pe ostrogoţi şi ocupă iar Italia (552-555). În 554 bizantinii pun mâna şi pe sud-estul Spaniei vizigote, cu oraşele Sevilla, Cordoba şi Cartagena.
Mai citeste:
Bizanţul, divina monarhie din urma Imperiului Roman
Dezastrul roman de la Adrianopol
“Reconquista” lui Iustinian, deşi pare spectaculoasă, este din păcate anacronică şi în contradicţie cu schimbările social-economice din spaţiul mediteraneean, iar pentru Imperiul Bizantin fragilitatea construcţiei va avea consecinte grave. O replică internă a politicii lui Iustinian, menite să redea Imperiului coeziunea şi coerenţa de odinioară, este legislaţia reunită sub numele de Corpus Iuris Civilis, formate din 4 secţiuni, dintre care legislaţia curentă este redactată în greacă. Marele proiect de recucerire şi refacere a imperiului, care oricum avea prea puţin de a face cu alcătuirea Imperiului Roman din vechime, a secătuit trezoreria statului şi a lăsat graniţele fără apărare în faţa primejdiilor externe.
Urmaşii săi, Iustin al II-lea, Tiberius al II-lea şi Mauricius au încercat să promoveze o politică de uşurare a fiscalităţii, de reorganizare a administraţiei, dar dificultăţile externe copleşeau imperiul deja slăbit de Iustinian. La numai trei ani după moartea acestuia, longobarzii se instalau în Italia nordică şi centrală. În Spania posesiunile bizantine sunt recucerite de vizigoţi. Iar situaţia cea mai gravă este în Balcani, spaţiu total lipsit de apărare. La începutul secolului al VI-lea îşi fac apariţia slavii, care pustiesc provinciile imperiale. Incursiunile se amplifică spre anul 560, când se aliază cu avarii sosiţi din regiunea Pannoniei, unde aveau să întemeieze un mare hanat. Slavii şi avarii asediază Thessalonicul şi ameninţă Constantinopolul, numai politica hotărâtă a lui Mauricius fiind capabilă să le ţină piept.
În plus, duşmanul secular din Orient, imperiul persan, reia atacurile asupra provinciilor bizantine, oblingându-l pe Iustinian să încheie o pace de 50 de ani în schimbul unui tribut consistent. Refuzul lui Iustin al II-lea de a continua plata tributului reaprinde conflictul, iar după un război epuizant, Mauricius nimiceşte forţele sassanide şi obţine o pace favorabilă (591). Dar efortul său va fi zădărnicit de răscoala armatei de pe Dunăre, care contribuie cu populaţia din Constantipol şi îl va proclama împărat pe centurionul Phocas (602-610). Domnia sa poate fi asemănată cu un regim de teroare căruia îi cade victimă aristocraţia senatorială. Pe plan extern cade graniţa dunăreană, ceea ce va facilita accesul slavilor. În Orient, perşii ocupă Mesopotamia, fac ravagii în Siria, Palestina şi Asia Mică. Sumbra perspectivă a Imepriul Bizantin pare să se diminueze în momentul în care Phocas este răsturnat de o răscoală populară, care îşi pune speranţele în Heraklius, fiul exarhului Cartaginei.
Heraklius va moşteni cele două mari probleme:în Balcani slavii ating Adriatica în vest şi Peloponezul în sud, suprapunându-se populatiei traco-romane şi greceşti şi întemeind sclavinii, aşezări politice incipiente;în Orient perşii sunt pe punctul de a acapara cele mai importante puncte. Armatele persane ocupă Armenia, Siria (613), Egipt (619) şi invadează Asia Mică. Heraklius, pentru a pregăti contraofensiva, creează noi unităţi administrative, themele, cu bază militară din ţăranii liberi. Heraklius va conduce armatele bizantine şi le va încununa cu succes, pentru că îî zdrobeşte pe perşi la Ninive şi ocupă capitala (628). Cu Heraklius în Orient, slavii şi avarii se năpustesc asupra Constantinopolului, apărat de forţele ghidate de patriarhul Sergios. Flota slavă atacă simultan cu khaganul avar care asediază capitala bizantină. Asaltul se soldează cu un eşec.
Aşadar, imperiul luptă din greu pentru supravieţuire. Imediat după restabilirea unui oarecare control apar disensiuni interne, sub văl religios. Dar şi un alt duşman, mai fanatic şi mai periculos, care va reuşi să se impună asupra unui teritoriu imens. Arabii au succes în zona bizantină nu numai datorită fanatismului şi sentimentului de unitate şi de înaltă menire pe care le-o oferă Mahomed, dar şi pentru că Bizanţul este măcinat de războaiele cu perşii, conflictul dintre semiţi şi greci, tulburările religioase. Astfel că bizantinii suferă îngrozitor la Yarmouk (636), după care arabii ocupă Siria, Palestina, Mesopotamia şi Egipt. Opera militară a lui Heraklius părea zadarnică. Cucerirea arabă refăcea oarecum traseul invers al lui Alexandru Macedon. Este una dintre cele mai dramatice perioade din istoria bizantină.
Sub Constant al II-lea creşte şi mai mult pericolul, pentru că arabii cuceresc Cappadocia şi părţi din Asia Mică, iar prima flotă se înstăpâneşte asupra insulei Rhodos. Nu mai oprea nimic asediul Constantinopolului, care ţine din 674 până în 678. Bizantinii, conduşi atunci de Constantin al IV-lea, obţin o victorie răsunătoare, datorată în mare parte folosirii focului grecesc. După 4 decenii arabii reiau ofensiva, între 717-718, dar şi de data aceasta ies în pierdere. Bizanţul pierde însă şi el Africa, ceea ce va deschide calea arabilor spre Spania.
În ceea ce priveşte Balcanii, Constant al II-lea şi Iustinian al II-lea vor conduce campanii glorioase în Thracia şi Macedonia, aducându-I pe slavi sub suzeranitate bizantină şi colonizăndu-i în Asia Mică. În 679 însă apare o nouă putere în nordul peninsulei, bulgarii lui Asparuch, cu care Bizanţul se va război pentru supremaţia in Balcani veacuri în şir. În acest context, provincia Scythia Minor, foarte dezvoltată în secolul al VI-lea, va cunoaşte un declin rapid sub stăpânirea bulgară.
Făcând un bilanţ, secolul al VII-lea a fost pentru Imperiul Bizantin unul extrem de dramatic. Recucerirea lui Iustinian s-a dovedit a fi păguboasă, privând imperiul de resurse care i-ar fi fost de folos. Viaţa urbană, drumurile comerciale, thalassocraţia din Mediterana sunt în regres. Bizanţul luptă pentru supravieţuire cu vecinii “barbari” care îî ameninţă existenţa, dar cu preţul unor pierderi rezistă. Dincolo de ele, Imperiul cunoaşte mutaţii care îi conferă o mai mare identitate greco-orientală şi o mai mare unitate socio-economică, etnică şi religioasă.
Recomandare:
Hussey, J. M., The Cambridge Medieval History. Vol. IV:The Byzantine Empire, Cambridge University Press, 1966.
