Biserica vacilor sfinte (o constatare din iulie 2007)

Străbătând capătul Căii Giulești, un drum ce te face să crezi că ești mai degrabă în evul mediu, dacă nu te-ar trezi manelele și zgomotul mașinilor, vei ajunge după o hurducăială zdravănă la capătul liniei de autobuz 163, în sectorul 6 al Bucureștiului. E prilej de a te abate pe la micuța bisericuță din cartierul Giulești-Sârbi, cu hramul Sf. Nicolae, ridicată de Dancu, Ioan, Nicolae și alți localnici cu stare și cu frică de Dumnezeu, ,,în zilele preaînaltului nostru prinț Carol I’’, leatul 1866, așa cum e dăltuit în pisanie.

Numerele de pe plăcuțele caselor trec binișor de 600. De aici, la două-trei case cu pereții căniți în roz, la porțile cărora stau femei urâte ce scuipă coji de semințe de-a dreptul pe trotuar, e cimitirul de la care s-au furat până și plăcile de beton ale gardului. Dovadă că sunt pe drumul cel bun, la o aruncătură de praștie spre miazănoapte se ițește deja, cerând îndurare de la Cel de Sus, ciotul de turlă al bisericii din Chiajna, obiectivul meu. De fapt, putem socoti biserica chiar la marginea Bucureștilor, căci nu va mai trece mult și Chiajna va fi inclusă în capitală, cum s-a întâmplat cu alte sate de pe-aici: Crângași, Giulești, Militari, Sârbi…

În casa Domnului e iadul

Lăsăm cimitirul pe dreapta. Peste drum de locul odihnei de veci, adică spre apus, se cască iadul. Rar mi-a fost dat să văd, în vecinătatea unor case și a unor lăcașuri sfinte atâta mizerie. Acest loc face parte din capitala ,,euro- peană’’ a României? Camioane întregi cu plăci sparte de beton, cărămidă măcinată, sticle de plastic, cioburi, resturi de BCA, saci cu moloz de la demolări, oase, cutii de conserve, var, folii de plastic... Un peisaj pângărit. Un coșmar. Dacă o țin așa, în vreo două decenii vor acoperi biserica de gunoaie. Această moșie, pe vremuri – cărora noi le-am zis greșit ,,de înapoiere’’ – era pământ mânăstiresc îngrijit, dar e acum ce poate fi mai rău.

La munte, țăranii ies primăvara la curățitul islazurilor, dar aici e imperiul mărăcinilor, bălăriilor, ciulinilor și lenei. Nu există drum spre ruină. Pe mici movile acoperite cu iarbă arsă, dai cu ochii de șopârle, șerpi și șobolani, iar dintr-o tufă de gherghin sare chiar și un iepure pipernicit. Asta m-a înveselit nespus! Înseamnă că nu toți au fost mătrășiți de marii vânători ai țării. Explicația dezastrului e simplă: locul nu-i atractiv pentru samsarii de terenuri, pentru ca dacă arunci o privire spre apus de soare, la vreun kilometru, zărești groapa de gunoi a Chiajnei. La aceasta se adaugă zgomotul trenurilor ce trec la nici 50 de metri de zidurile bisericii cu pricina.

Vacile din altar

Biserica e așezată pe un tăpșan, mărginit de terasamentul căii ferate de centură și de o mică baltă, în parte secată, unde se adapă cele 10-15 vaci bălțate, ce poartă mândre nevoie-mare cerceii europeni. M-apropii de zidurile falnice și dezastrul mi se dezvăluie în toată grozăvia sa. Dumnezeu și-a întors fața de la români. Pământul arde la peste 40°, e trecut de prânz și acum ciurda de vaci, laolaltă cu câteva capre, rumegă abia apărându-se de muște chiar în interiorul bisericii. Între zidurile unde-ar fi trebuit să fie miros de tămâie, e miros de balegă. Unde-ar fi fost enoriașii sunt vitele și în loc de cazanii e behăit de capre și muget de vaci.

Brusc, am o revelație: România, țara vacilor sfinte! Abia stăpânindu-mi furia, fac iute ocol altarului și la umbra zidului de nord, dau peste un moșneag burtos, tolănit în bălării, chipurile păzit de două potăi jigărite. Mai încolo, într-un alt colț, doi vlăjgani cu apucături de alpiniști bat un soi de cuie și agață frânghii, încercând să se cațere pe bătrânele ziduri. De fapt, biserica nu mai e biserică. Ici-colo, aidoma unor găuri de ghionoaie, se vede mușcătura timpului. Fațadele au fost desigur tencuite, dar aceasta s-a măcinat aproape pe de-a-ntregul, de ploaie, de ger, de vânt, de nepăsare… A dezvelit astfel o cărămidă rezistentă, acoperită pe alocuri cu licheni. Zadarnic am încercat să disloc una. Mi-a fost imposibil. Materialul e roșu-cărămiziu, iar cele sparte dezvăluie mici pietricele rotunde, albe. Cât despre mortar, va mai rezista mult și bine. E tare precum cremenea, în comparație cu bordurile primarului, ce se macină după abia un an.

Pereți cu „aerisitori”

În clasica formă de cruce, biserica dă impresia unei cetăți. N-ar fi doborâtă nici cu tunul, dar a pus-o la pământ nesimțirea și necredința. Are abside abia trasate și după o scurtă gâtuire, naosul (nava) se lățește, ajungând la deschiderea sânurilor, cum n-am prea văzut la alte ctitorii. Ca dimensiuni e impresionantă. Am măsurat în lungime 37 de metri, iar în lățime 17. Cât despre înălțime, va fi fost musai de peste 30. Grosimea zidului la intrare e de 1,4 m și de fapt, nu coboară decât pe alocuri la 1,2 m, în vreme ce în dreptul celor două rânduri de coloane andosate peretelui, trece lejer de 2 m. Se mai păstrează încă la fațade urmele unor stâlpi decorativi, din cărămidă, terminați într-un soi de capiteluri.

E poate singura podoabă, alături de ancadramente și brâul de cărămidă rotundă. Se spune c-ar fi avut 3 turle, însă acum se mai păstrează doar ciotul celei de pe naos, rotund, probabil pe o bază pătrată, cu deschidere ca la 7-8 m. De la arcada ce asigură susținerea acestui ciot, am numărat 40-45 de rânduri de cărămidă măruntă, de pe care tencuiala a căzut, lăsând puține urme. La baza lui, molozul adunat și semințele duse de vânt și păsările cerului, au făcut să încolțească un strat de iarbă săracă. La exterior, cele două registre sunt separate de o cornișă, un brâu de cărămidă rotundă, ici-colea știrbit, sub care se găsesc alte trei mai subțiri.

Pe o latură sunt 6 ancadramente, la care se adaugă 5 la absidă și 3 la altar. În registrul inferior are câte 6 ferestre, de 3,5 m înălțime cu o deschidere de 1,25 m, terminate în arcadă, iar la altar una singură, în centrul absidei. În registrul superior edificiul are în total 5 ferestre rotunde și mici, ca niște metereze. Dacă în vechime o fi avut pridvor, azi intrarea se face pe cele trei uși, cu înălțimea de 3,2 m și deschidere de 2,1 m. De o parte și de alta a celor din margine, cât e zidul de înalt, se cască oblic câte o crăpătură cât să intre o palmă de om. Deasupra ușilor, fațada ciuruită lasă totuși să se vadă 3 arcade. Și unde-ar fi trebuit să fie icoana hramului și portrete de sfinți, stau găinații unui stol de ciori, ce cârâie sinistru, întregind un peisaj de groază. Era să uit! Specifice bisericii sunt ,,aerisitorile’’ din pereți. Gen termopan. Sunt ceva de domeniul fantasticului, fiind destinate a prelua umiditatea, condensul, pentru a proteja pictura.

Dacă unele străbat pereții transversal, altele sunt longitudinale, situate cam la înălțimea unui strat de om de la sol, au în secțiune 25 pe 18 cm și se întind pe 3-4 m. La interior dezastrul ți se înfățișează și mai mare decât afară: nu mai există acoperiș, arcada altarului e măcinată, pereții sunt afumați, iar pe jos gunoaie și balegi uscate de vaci! Un miros înțepător de urină străbate imensa navă, iar pereții sunt scrijeliți cu inscripții de toaletă. Doar arcele s-au păstrat aproape intacte, amintind de o vreme când se construia temeinic.

Blestemul Doamnei Chiajna?

Informațiile despre ctitor sunt puține și contradictorii. După unele surse, lăcașul ar fi fost ridicat în vremea primei domnii a fanariotului Alexandru Ipsilanti (1774 1782). În orice caz, soarta i-a fost potrivnică. Se pare că însuși Cosma Popescu, mitropolitul Țării Românești, înscăunat în 1787, ar fi sfârșit aici, în 1792, de ciumă. Lăcaș călugăresc ori biserică de mir, va fi avut chilii, moșii, clăcași, vite și țigani de corvoadă și-o clopotniță pe- aproape.

În ,,Harta rusă’’ din 1835 ,,Cneajna’’ ne apare cu 115 ,,liude’’ (unități de impozitare), în vreme ce Giuleștii din deal au 52, cei din vale 24, iar Giuleștii Domnești (Rudeni) 71, ceea ce înseamnă așezări bine populate, desigur de clăcași. La 1897 era satul locuit de 2313 săteni, în majoritate bulgari, proprietarii pământului fiind Administrația Seminarului Nifon Mitropolitul, B.M. Missir și coana Elena Izvoranu. Lovitura de grație a primit-o la secularizarea averilor mânăstirești (1863), când domeniul i s-a restrâns drastic. Ateii comuniști au lăsat-o de izbe- liște și la cutremurul din 1977 i s-a dărâmat turla cea mare. Se zice că pe acest loc era o moșie care a aparținut Doamnei Chiajna și de aici numele așezării.

Despre apriga soață a lui vodă Mircea a scris istoricul și scriitorul Alexandru Odobescu, în nuvela Doamna Chiajna (1895). Constantin Gane, într-o carte ce se citește pe nerăsuflate – ,,Trecute vieți de doamne și domnițe’’ – socotește că a fost femeia vremii, ,,când curgea prin șanțurile străzilor sânge omenesc fără ca nimeni aproape să-l bage în seamă’’. Pe numele de botez Ana, „Cneajna” a fost fiica domnului Moldovei, Petru Rareș și soața lui vodă Mircea zis Cio- banul, primul domn ce-a luat scaunul de la turci printr-un rușfet (mită) de 1 mil. de aspri, suta de mii de berbeci și vreo 400 de cai. A trăit izbânda soțului său contra celor care-l dușmăneau, tăierile de boieri uneltitori și – fapt inedit – a stat în fruntea oștirii la Românești, după moartea domnitorului (1559).

Este femeia crudă și ambițioasă care, în timp ce se afla la masă cu boierii țării, a cerut să i se aducă pe o tavă capul nefericitului domn Ioan Despot (Iacob Heraclid) „și rostogolindu-l pe masă printre talgere și cupe, îl scuipă în obraz”. Apriga doamnă n-a avut liniște și, zice-se, cu ajutorul a două cadâne imperiale – evreica Nurbani și venețiana Safigi – și desigur a unui purcoi de galbeni, a pus pe tronul Țării Românești pe necoptul său vlăstar Petru, zis de istorici cel Tânăr, care va domni mai mult cu numele până în 1568, căci stăpâna țării era Chiajna. Ca rezultat al răzbunării Cantacuzinilor, în același an, e dusă captivă în Siria, la Alep, unde, doi ani mai târziu vindea mărunțișuri pe străzi. Femeia în vinele căreia curgea sângele lui Petru Rareș și al lui Ștefan cel Mare și Sfânt, maică a lui Petru, Anca, Alexandra, Maria, Dobra, Stana, Mircea și Radu, îndeamnă pe ultimii doi în legea turcilor și își dă duhul în 1588, la Istanbul. Avea 63 de ani. Mormântul nu i se cunoaște.

Chiajna – comună cu o biserică pe stemă

Este binecunoscut că multe din familiile din Giulești-Sârbi și Chiajna provin cu deosebire din valurile de refugiați bulgari și sârbi. Numai în 1598 Mihai Viteazul dezrobește ca la 16 mii de creștini de la sud de Dunăre, pe care-i așează în Țara Românească. Unii dintre ei au întemeiat satul Sârbi, azi încorporat în București. Astăzi, Chiajna, comună ilfoveană cu ceva peste 7000 de suflete, are vile, parc logistic, investitori mari și hypermarket-uri.

Ceva fundamental îi lipsește: respectul pentru istorie. Site-ul comunei găzduiește un interviu cu Bebe Ivanovici, dar nu suflă o vorbă despre ruine. Marele paradox este că, tocmai așezarea ce are o statuie în bronz a Chiajnei, iar pe stemă o biserică, dă pieirii o asemenea ctitorie! Chiajna, cea cu biserică pe stemă, are un lăcaș sfânt eșuat printre gunoaie.

Din istoria nepăsării

E o vreme a păcatelor, când preoții noștri fac mai mult zdravene pântece decât mătănii. Își cată dreptatea în săli de judecată, pentru a-și lua codrii mari și bat temenele puternicilor zilei, făcând sfinți din niște habotnici. Popii l-au scos pe Dumnezeu la tarabă. N-am auzit însă ca un slujitor întru Domnul Iisus să fi protestat energic față de acest sacrilegiu al unei biserici ortodoxe. Firește, toți au planuri, strategii… Au doară n-am scăpat de „epoca Ceaușescu” și regimul care-i împiedica? Mai au vreo opreliște să se manifeste să-și apere averea? Una-i ca lăcașul să fie lăsat în plata Domnului, alta e să se balige vacile în el. Iar Biserica Ortodoxă Română are o navă eșuată între gunoaie.

După model european ori fanariot, nu există demnitar să n-aibă prin preajmă câțiva sfetnici de taină: la Cultură, la Culte, la Administrație, la Mediu. Geme țara de experți cu simbrie bună și cv-uri musai aranjate. Cum se face că niciunul nu știe de acest asasinat? Ce ne mai miră: Sarmisegetuza e dată uitării, Cetatea Sucevei a rămas fără un chior, la Brebul Prahovei nu demult s-a ras un muzeu și nimeni nu suspină, la Florești palatul Nababului Cantacuzino e scenă pentru clipuri, la Doftana vechea închisoare stă să se prăvălească peste beizadelele ce se împușcă cu vopsea… Se plimbă jupânii pe la Sibiu, da’ ce-ar fi să declarăm Chiajna, pentru o zi, capitala europeană a culturii? Că noi ne amăgim că dispar „dinozaurii comuniști” și e pe ducă vechea orânduire de tristă amintire, când, de fapt, sortim pieirii și din edificiile care ne asigurau legătura cu istoria.

Timpul dărâmării

Țară a formei fără fond, a hatârului, peșcheșului și superficialității, a noilor intelectuali mai fundamentaliști decât cei năimiți de sovietici, a moraliștilor de cârciumă, România n-a intrat în Europa. Dovadă e și această biserică. E o rană sângerândă. Agonizează, singură între cer și pământul ce abia o mai ține. E pângărită. Arată acuzator spre noi. Ferestrele ei sunt ochi scoși ai unei ființe mult prea dragi. Dacă nu suntem în stare s-o transformăm în obiectiv turistic, măcar s-o împrejmuim cu un gard, ori s-o ștergem de pe fața pământului. 

M-aș apuca să fac curat Psihosociologia & mass-media, publicație trimestrială editată de Academia Națională de Informații. Cei interesați pot găsi aici, articole din sfera psihosociologiei (Maria Cristina Chiru, Judecățile morale: Raționamentul moralității; Cristian Ciupercă, Manipularea prin comunicare. Elemente de psihologie etc.), și din domeniul securității și geopoliticii (Tiberiu Tănase, Securitate versus siguranță. Necesitatea înțelegerii și folosirii unei terminologii corecte și unitare în domeniul securității naționale; Nicolae Rotaru, Probleme ale polemologiei terorii; Karin Megheșan, Hizbut – Tahrir ideologia care ucide etc).

De asemenea, în secțiunea „Conexiuni” se află o serie de articole de istorie, foarte interesante pe-aici, să ridic un gard. N-am eu atâta bănet și nici atâta curaj. Am luat totuși, la plecare, o cărămidă s-o așez într-un muzeu. Când o să mă întorc într-o zi , pe locul de unde am smuls-o va fi sigur o vilă. Au spus-o și alții: Creștinismul românilor e ceva superficial. Jumătate din cei cărora le-am istorisit toate acestea nu au înțeles deloc gravitatea situației. Ce credincioși sunt aceia ce bagă vacile-n altar? Popor de barbari! Biserica din Chiajna nu există pe hărți, dar se încăpățânează să rămână în picioare. Dintr-o istorie a nepăsării la români, ea nu poate lipsi. A străbătut veacurile. N-au doborât-o temuții otomani, ci meningita noastră morală. Nava lui Cristos a eșuat pe un tăpșan de baligă și de moloz. Trăim timpuri de dărâmare, nu de zidire!