Bernhard von Bülow, cancelar al Germaniei în anii 1900 1909: Regele Carol I „nu s a tulburat niciodată de atacurile, suspiciunile şi calomniile cu care a fost copleşit în ţară” jpeg

Bernhard von Bülow, cancelar al Germaniei în anii 1900-1909: Regele Carol I „nu s-a tulburat niciodată de atacurile, suspiciunile şi calomniile cu care a fost copleşit în ţară”

📁 Monarhia în România
Autor: Redacția

„Regele Carol era unul din cei mai buni oameni şi din cei mai înţelepţi domnitori pe care i-am întâlnit, şi eu am avut a face în viaţă cu mulţi suverani. Când în primăvara anului 1888, i-am prezentat scrisorile mele de acreditare (ca ambasador german la Bucureşti – n.a.), el îmi spuse că mă întâmpină cu încredere. Tăria lui se întemeia pe răbdare, pe tenacitate, pe simţul datoriei ce dovedea chiar în amănunte, pe înalta concepţie ce cu toată înfăţişarea fără ostentaţie o avea despre menirea sa de domnitor. El nu s-a tulburat niciodată de atacurile, suspiciunile şi calomniile, cu care, mai ales în primele timpuri ale guvernării sale, a fost copleşit în ţară. El trata deopotrivă pe toţi oamenii politici români:fără simpatie, nici antipatie, ci numai după utilitatea lor politică. El primea ca miniştri chiar pe aceia dintre oamenii politici, care îl combătuseră şi ofensaseră personal. Dar, fără ezitare, când crezu nimerit din punct de vedere politic, el lăsă să cadă chiar pe Brătianu, căruia îi datora coroana. El guverna strict parlamentar şi totuşi exercita o foarte puternică influenţă, nu numai asupra mersului afacerilor externe, ci chiar asupra politicii dinlăuntru a ţării.

Încă de la audienţa mea de prezentare, el îmi dete, cu acea obiectivitate proprie lui, o imagine a situaţiei externe. Pentru România nu ar fi greu să se afle cu Germania în relaţiuni bune, ba chiar intime. E drept că în România, care era mândră de a fi o naţiune latină, spre deosebire de vecinii săi slavi, existau vii simpatii pentru Franţa. Cei mai mulţi Români din pătura superioară dobândiseră o educaţie franceză. Faptul însă că francezii manifestau cu atâta patimă şi zgomot entuziasmul lor faţă de Rusia, pricinuia între Români o oarecare răceală. Căci nu se uitase încă în România că, drept recunoştinţă pentru sprijinul dat în ceasurile grele din războiul contra turcilor, Rusia răpise României Basarabia cea mănoasă şi locuită de Români. Relaţiunile cu Rusia, explica regele, sunt o problemă anevoioasă a politicii noastre externe. Nu urmărim să provocăm Rusia. Voim chiar să facem tot ce stă în putinţa noastră pentru a evita un război cu ea. Dar faţă de primejdia ce ne ameninţă din partea puternicii Rusii, avem nevoie de sprijinul puterilor centrale.

În spiritul acestei prime convorbiri, am mai avut cu înţeleptul rege şi alte conversaţii asemănătoare în decursul petrecerii mele de aproape şase ani n România. El repeta mereu că o conlucrare a României cu Tripla Alianţă ar fi cu putinţă, numai câtă vreme conducerea acesteia s-ar afla neîndoielnic şi vădit în mâini germane. Între Germania şi România nu ar exista niciun fel de interese contrarii. Aproape nu s-ar găsi alte două ţări, între care o prietenie sinceră să fie mai firească şi mai indicată. Cu totul altminterea stau lucrurile faţă de Austro-Ungaria. Felul cum, în Regatul Coroanei lui Ştefan, milioane de Români sunt oprimaţi şi chiar brutalizaţi, trebuie să producă sânge rău în România. Dacă nu ar exista un imperiu rus şi niciunul german, o ciocnire între Români şi Maghiari ar fi aproape de neînlăturat. Deoarece însă primejdiile ce ameninţă România din partea Rusiei sunt mai serioase decât necazul şi durerea pentru răul tratament al Românilor din ţările ungureşti, România caută ocrotire şi siguranţă la Tripla Alianţă. Cu condiţia însă, acum şi mai târziu, ca Germania să conducă monarhia habsburgică şi nu din contră”.

(Al. Tzigara-Samurcaş, Din viaţa Regelui Carol I. Mărturii contimporane şi documente inedite, 1939)