Bento – istoria sufertașului japonez cu o mie de fețe
Cuvântul bento, la o primă citire, poate părea sofisticat și străin cititorului european. În traducere liberă din limba japoneză el înseamnă „mâncare la pachet”, ambalată frumos într-o cutie, pentru a fi consumată, de obicei, la ora prânzului. Dacă la origini (secolul al V-lea) bento se referea la preparatele făcute în casă și frumos așezate în cutiuță, astăzi, bento cu mâncare gata ambalată se găsește de cumpărat la supermarket, în stațiile de tren, în aeroporturi, chiar și în restaurante.
Cutia japoneză bento are în spate o istorie fascinantă, care datează din perioada Heian (794 - 1185), când orezul lipicios în formă de ou era păstrat într-un recipient și putea fi consumat oriunde, la nevoie. De atunci, bento a trecut prin numeroase transformări, fiind ridicat la rang de artă culinară deopotrivă de către mame, soții și bucătari, distingându-se prin aspectul atrăgător și plin de culoare al diferitelor preparate, așezate cu măiestrie în cutii cu design special. Este savurat cu respect la școală de către elevi, la ceremoniile de servire a ceaiului sau sub cireșii înfloriți.
Bento desemnează deopotrivă un fel de „mâncare la pachet” și cutia specială în care acesta este ambalat. Ușor de servit oriunde s-ar afla un suflet înfometat, pe banca unei gări așteptând trenul, în stația de autobuz, în recreația mare, pe marginea unui lac sau la birou, pentru orice japonez bento este alegerea naturală. Derivat din cuvântul chinezesc biandang (convenabil, practic), bento este pachețelul care asigură mâncarea pentru o persoană, ca alternativă la mâncarea servită acasă sau la restaurant.
Acest obicei de a împacheta alimente preparate acasă sau gata cumpărate din magazin este întâlnit în orice colț al lumii, din Tibet (unde se cheamă tsampa, o gustare lipicioasă făcută din făină prăjită de orz sau grâu, amestecată cu ceai sărat tibetan, în case se pune unt) și India (dabbawala presupune un sistem de livrare a meniurilor calde angajaților care lucrează la birou) până în Statele Unite ale Americii (elevii folosesc un lunch box pentru a transporta sandviciuri cu unt de arahide și jeleu, alături de fructe). Italienii au și ei la schiscetta (în care găsești salate, paste, fructe), nemții – Brotdose (cutia pentru pâine), iar românii – sufertașul. Cuvântul a intrat în lexic pe filiera turcă (sefer tasi) și denumește vase metalice stivuite unul peste altul, care păstrează caldă mâncarea luată la drum și merindele (hrana rece pentru drum).
Bento și pacea japoneză
Îmi aduc aminte că, elev fiind, mama acorda o importanță deosebită pachețelului pe care mi-l punea în ghiozdan, de multe ori așezat frumos într-o cutie din plastic, pentru a nu se împrăștia peste tot mâncarea și pentru a o păstra cât mai proaspătă. Obișnuia să-mi pună în cutie clătite proaspăt făcute în acea dimineață, umplute cu gem de caise, sandviciuri cu șnițele, prăjitură cu vișine sau felii de măr, banană sau piersică. Astfel, zilele de școală treceau mai ușor și mai frumos când deschideam cutiuța plină cu surprize culinare a mamei, despre care nici nu știam, la acea vreme, că poartă denumirea de bento în celălalt capăt al lumii, în Japonia, și că reprezintă o tradiție veche de mii de ani.
Menționată prima oară în secolul al V-lea, bento este denumirea dată pachetului cu mâncare (orez, păsat, cartofi) pe care bărbații îl luau cu ei atunci când plecau la vânătoare sau pescuit și nu aveau acces la mâncare proaspăt gătită perioade îndelungate.
Apariția cutiei bento în perioada Heian nu este întâmplătoare. Heian, care înseamnă „pace” în limba japoneză, este o perioadă din istoria Japoniei în care influențele chineze încep să se estompeze, punându-se accent pe cultura națională. Primul tip de bento cunoscut, Makunouchi-Bento, apare în glorioasa perioadă Edo (1603-1868), când pacea la nivel național a fost menținută, iar conceptul de bento a devenit extrem de popular. Călătorii și turiștii își pregăteau acasă „prânzul la pachet”, care consta într-un set de sfere de orez, învelite într-o „teacă” de bambus.
Prânzul servit în pauzele dintre spectacolele teatrului Kabuki
Legenda spune că Makunouchi-Bento vine de la faptul că oamenii vremii obișnuiau să participe la spectacolele Kabuki și Noh, două dintre cele patru forme importante ale teatrului tradițional japonez, iar în pauza dintre acte să se bucure de un bento special. În această perioadă a fost stabilită și forma originară a restaurantelor care pregăteau și vindeau doar cutii bento. Acestea au vizat publicul iubitor de teatru, iar bento-ul astfel comercializat era oferit în locuri create special pentru distracția oaspeților (Shibai-jaya, cafenele situate în interiorul teatrelor). Pachetele cu mâncare era consumate în timpul pauzei (makuai sau makunouchi în japoneză), dând mai târziu și denumirea celui mai popular fel de bento: Makunouchi-Bento.
Există și alte explicații pentru originea numelui: una este că makunouchi înseamnă „în spatele perdelelor”, descriind locul în care actorii își savurau bento-ul. O alta este că, întrucât Komusubi (un luptător de sumo de al patrulea rang înalt) este unul dintre Makunouchi-rikishi (luptători din divizia de seniori), oamenii au ajuns să numească bento cu grămăjoare mici de orez Makunouchi-Bento. Există și o teorie opusă: deoarece sumo-jaya (ceainărie de Sumo) servea tipuri similare de bento pentru publicul iubitor de sumo, cuvântul makunouchi a fost importat și în această competiție.
Makunouchi-Bento, cu orez alb, susan negru și omletă
În bucătăria japoneză, orezul alb este cel mai popular aliment. Un Makunouchi-Bento tradițional are turte de orez în formă de butoiaș, presărate cu susan (în principal susan negru). Mai nou, Makunouchi-Bento sunt realizate din orez alb sub formă de butoi, uneori presărat cu susan negru, alge uscate sau tsukudani (pește mic, crustacee sau algă kombu, fierte în sos de soia).
Makunouchi-Bento constă din feluri de mâncare variate, în special pește la grătar, o omletă în stil japonez, kamaboko (un tip de surimi, adică pastă de pește sub formă de bastonașe), alături de ingrediente prăjite, murături japoneze și alimente fierte și condimentate. Primele trei ingrediente sunt uneori numite „cele trei comori imperiale sacre” ale Makunouchi-Bento.
FOTO: Getty Images
Fragmentul face parte din articolul „Bento – istoria sufertașului japonez cu o mie de fețe”, publicat în numărul 249 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 14 octombrie - 14 noiembrie, și în format digital pe platforma paydemic.
