⬆

Bătălia lui Ionel Brătianu la Conferința de Pace de la Paris

Paradoxal, pentru Ionel Brătianu lupta cea mare a început după încheierea Primului Război Mondial. Pe 12 decembrie 1918, Ionel Brătianu redevine prim-ministru, prilej cu care, sintetic, schițează liniile directoare ale politicii sale. În plan extern, „politica va fi strâns legată de aliații noștri… pentru deplina realizare a drepturilor neamului, sprijinite pe atâtea jertfe și exprimate cu hotărâre de toate ținuturile locuite de români”. În politica internă, Brătianu promitea că „guvernul va concentra toată munca lui pentru desăvârșirea fără întârziere a celor două reforme înscrise în Constituție”. Din nefericire pentru România, deci, și pentru Brătianu, atmosfera îi era defavorabilă la Paris, unde urma să înceapă, pe 18 ianuarie 1919, Conferința de Pace.

La antipatia pe care Clemenceau o dezvoltase față de Brătianu, în timpul nesfârșitelor negocieri din anii neutralității (1914-1916), când premierul francez exclamase: „Brătianu se învârte spre toate punctele cardinale și-i pare rău că sunt doar patru”, se adăugase nefericita Pace de la București, impusă, desigur, de împrejurări, dar de care acum Clemenceau se folosea pentru a nu mai recunoaște termenii convenției încheiate de Antanta cu România pe 4 august 1916.

În această poziție, Clemenceau era secondat de Woodrow Wilson, președintele Statelor Unite, adversar al diplomației secrete și care declarase încă de la începutul intervenției SUA în război (aprilie 1917) că țara sa nu recunoaște înțelegerile încheiate de către Antantă anterioare participării ei la conflict. Cu totul alta era, evident, atitudinea lui Ionel Brătianu.

„Punctul său de vedere era limpede și categoric: România își îndeplinise cu prisosință toate angajamentele ei. Pacea de la București – păcatul pe care Biserica îl absolvă după ce a fost săvârșit, dar nu înainte – impusă de defecțiunea rusească și de izolarea noastră pe frontul oriental nu căpătase totuși consfințirea legală, pentru că Regele Ferdinand refuzase stăruitor ratificarea sa. Stăteam deci pe baza neclintită a tratatului încheiat cu puterile aliate în august 1916, rezultat al unor lungi și laborioase tratative, în care toate problemele noastre, naționale și etnice, fuseseră îndelung examinate” (Gheorghe I. Brătianu).

Încă de la preluarea guvernului, Brătianu, informat despre reticențele Aliaților în ceea ce privește cerințele României, telegrafiază șefilor misiunilor diplomatice de la Paris și Londra, Victor Antonescu și Alexandru Cretzianu:

„Dacă Franța, cum a spus Pichon [Stephen Pichon, ministru de Externe al Franței între 1917-1920 – n.n.], voiește să ne asigure toate revendicările, singurul teren pe care poate acționa cu eficacitate este cel al tratatului de alianță… În ce mă privește, dacă acest tratat ar fi nesocotit, n-aș putea lua răspunderea politicii românești, care trebuie să se dezvolte în această parte a lumii în cel mai strâns acord cu Franța”.

Marile, micile și mai micile puteri

Conferința de Pace de la Paris s-a deschis la Versailles, pe 18 ianuarie 1919, în același loc (Sala Oglinzilor) și la aceeași dată la care, în urmă cu 49 de ani, Wilhelm I se încoronase ca împărat al Germaniei în urma Războiului Franco- Prusac.

Deși se spera că diplomația secretă și interesele marilor puteri nu vor mai prevala în acest aeropag al păcii, lucrurile au stat exact invers. Statele participante au fost împărțite de la început în două categorii: marile puteri (Franța, Marea Britanie, SUA, Italia, Japonia), cu interese nelimitate, și micile puteri, printre care figura evident și România, cu interese speciale sau limitate. Chiar și în rândul micilor puteri s-au făcut discriminări, România fiind admisă cu doi delegați, în timp ce Belgia și Serbia aveau trei.

Formal, deciziile importante le lua „Consiliul celor 10”, organism format din șefii celor cinci delegații ale marilor puteri, plus miniștrii lor de Externe, în realitate, hotărârile fiind luate exclusiv de „Cei Patru Mari” (președintele SUA și premierii Angliei, Franței și Italiei), Japonia nefiind interesată de problemele europene.

Grave erau nu doar disensiunile dintre cei patru, mesianicul Wilson, pragmaticul Lloyd George și naționaliștii Clemenceau și Orlando, ci completa lor necunoaștere a problemelor asupra cărora trebuiau să se pronunțe și să ia decizii. A rămas antologică împrejurarea în care Lloyd George, premierul britanic, deschide ușa sălii în care dezbăteau mai marii Conferinței și-l apelează pe Philippe Berthelot, președintele Comisiei pentru statutul minorităților:

„Philippe, te rog, vino puțin și ajută-ne, nu găsim Vistula pe hartă!”.

În aceste condiții, un rol esențial îl aveau experții ce formau corpul tehnic al Conferinței. Norocul României s-a numit Emmanuel de Martonne (1873- 1955), probabil cel mai cunoscut geograf francez al epocii, dar și bun prieten al României, pe care o vizitase de multe ori, inclusiv pentru elaborarea tezei sale de doctorat, intitulată „Valahia, eseu de monografie geografică”. Lui îi datorează România actuala graniță de vest a țării, precum și faptul că linia ferată Timișoara-Arad-Oradea-Satu Mare se află în interiorul frontierelor noastre naționale, și nu întretăind granița, precum își doreau maghiarii.

„Am moștenit o țară independentă și chiar pentru a-i întinde granițele, nu-i putem jertfi neatârnarea”

Delegația României era formată din Ionel Brătianu și Nicolae Mișu, diplomat priceput, dar mai ales loial liderului liberal. A fost o eroare – cauzată de spiritul său partizan și de orgoliu – că Brătianu nu l-a luat ca secundant în delegație pe Take Ionescu, ale cărui întinse relații în lumea diplomatică internațională i-ar fi fost de mare folos. În problema Banatului, pe care Brătianu și-l dorea integral atribuit României, Take Ionescu a avut o atitudine mai flexibilă și, de fapt, mult mai eficientă pentru viitor.

El și-a dat seama că nu sunt șanse ca întreg Banatul să fie atribuit României, în dauna Serbiei, țară care luptase alături de Antanta din prima și până în ultima zi a Primului Război Mondial. Spirit prevăzător, Take Ionescu conștientiza că realizarea României Mari va aduce în tabăra adversarilor ei trei vecini: Rusia, Ungaria și Bulgaria. Era deci total contraproductiv să ne ostilizăm relațiile și cu Serbia.

Bătălia cea mare a dus-o însă Brătianu – meritând toate laudele contemporanilor și ale posterității – pentru respectarea demnității României, opunându- se cu înverșunare încercărilor marilor puteri de a-și impune voința în dauna independenței României. Pe 3 iunie 1919, Brătianu îi scrie de la Paris lui Mihai Pherekyde (singurul fruntaș liberal care-și permitea să i se adreseze primministrului cu apelativul de Ionel) următoarele cuvinte, definitorii pentru Ionel Brătianu: „Am moștenit o țară independentă și chiar pentru a-i întinde granițele, nu-i putem jertfi neatârnarea”.

Bătălia lui Brătianu cu cei mari era cu atât mai exasperantă cu cât cei patru care luau, de fapt, deciziile deseori n-aveau nici cele mai elementare cunoștinte despre subiectele abordate. Premierul britanic, care „excela” în acest domeniu, credea că Silistra e provincie și Bucovina oraș. Iar Clemenceau, prim-ministru al Franței și președintele Conferinței de Pace, nu-și putea reține adversitatea pentru Brătianu, despre care spunea că ar merita să fie expulzat din Franța, încadrat de doi jandarmi.

La tratatul de pace cu Germania, Brătianu nu a avut prea multe obiecții, preocuparea lui fiind aceea de a obține un procent cât mai mare din despăgubirile pe care Berlinul urma să le plătească învingătorilor. Până la urmă, României i-a fost alocat un procent de 1% din totalul despăgubirilor plătite de Germania Aliaților, 132 de miliarde de mărci.

Chestiunea minorităților

Lupta cea mare pe care a dus-o Ionel Brătianu a fost în legătură cu tratatul minorităților, care era anexă a tratatului cu Austria. Marile puteri, preocupate – real sau aparent – de soarta minorităților naționale din state succesoare ale fostei monarhii austro-ungare, doreau să supravegheze și să aibă un drept de intervenție în această chestiune, fapt ce afecta grav suveranitatea statului respectiv. Deosebit de jignitoare pentru România și pentru Ionel Brătianu era referința din Tratatul minorităților la faptul că „în tratatul de la Berlin [1878 – n.n.], independența Regatului României nu a fost recunoscută decât sub anumite condițiuni”.

Pentru Brătianu trebuie să fi fost și o chestiune de orgoliu filial, deoarece chiar tatăl său reprezentase România, cu demnitate, la Congresul de la Berlin din vara anului 1878. Cu atât mai discriminatorie pentru România era această prevedere privind minoritățile, cu cât Anglia, de exemplu, refuza să o aplice, considerând- o inaceptabilă pentru întinsul ei imperiu colonial.

„Brătianu a adoptat atitudinea omului de stat responsabil pentru apărarea intereselor supreme ale națiunii. Poziția Guvernului român nu era dictată decât de dorința de a nu se aduce limitări suveranității naționale” (Florin Constantiniu).

Formularea pe care o propune Brătianu pentru articolul în discuție denotă nu doar dorința de conciliere a premierului român, dar și înaltele principii democratice de care era animat:

„România acordă tuturor minorităților de limbă, rasă și religie care locuiesc înlăuntrul noilor sale granițe drepturi egale acelor pe care le au ceilalți cetățeni români”.

Propunerea lui Brătianu va fi respinsă.

Primul delegat al României părăseşte Parisul

Confruntat cu această încăpățânare a „Celor Patru Mari”, precum și cu cerința insistentă a secretarului de stat american, Robert Lansing, ca România să organizeze un plebiscit în Basarabia, Ionel Brătianu părăsește Parisul în seara zilei de 2 iulie 1919, intrând în așa-zisa „politică de rezistență”.

„Formal, primul delegat al României fusese înfrânt de formidabila coaliție de ambiții și de interese pe care o înfruntase. Sunt însă în istorie înfrângeri mai fecunde decât unele biruințe” (Gheorghe I. Brătianu).

Tensiunile dintre România și Aliați, în timpul Conferinței de la Paris, spulberă o teză dragă adversarilor noștri, aceea că România Mare a apărut ca urmare a „bacșișului” dat de către Antantă aliatului român. Imediat după revenirea lui Brătianu în țară s-a ținut, sub președinția Regelui Ferdinand, un lung Consiliu de Miniștri, la care a participat și Iuliu Maniu, președintele Consiliului Dirigent al Transilvaniei, practic, cel mai legitim reprezentant al românilor de peste munți. Maniu nu era un simpatizant al lui Brătianu, tocmai de aceea merită a fi reproduse cuvintele sale din cadrul Consiliului de Miniștri:

„Actele mari, hotărâtoare pentru dezvoltarea unei țări, nu trebuiesc judecate prin prisma unui oportunism momentan, ci din perspectiva istoriei, având în vedere consecințele de mai târziu. Pot spune fără înconjur ca sunt mulțumit de felul în care s-au susținut interesele României la Paris. Am văzut procesele-verbale, am citit pledoariile rostite de domnul Brătianu și am urmărit întreaga dumisale acțiune energică și inteligentă bazată pe integralitatea revendicărilor noastre”.

Comportamentul marilor puteri față de România era cu atât mai inexplicabil cu cât țara noastră tocmai lichidase, la rugămintea acelorași puteri, focarul de infecție bolșevică din Ungaria, numit Republica Sfaturilor (21 martie-6 august 1919), un adevărat pericol și pentru noua Românie, care s-ar fi văzut prinsă în cleștele ruso-maghiar, de data aceasta de sorginte comunistă.

„Campania din Ungaria și rezultatele ei ar fi trebuit să schimbe toate datele problemei. Ea nu abătuse însă cu nimic de la obiectivele lor hotărârile Conferinței și ale forțelor ce se agitau în jurul ei. Împotrivirea României ridicase prea multă vrăjmășie; ea trebuia înfrântă și exponentul ei doborât” (Gheorghe I. Brătianu).