Basarabia şi lupta pentru revenirea la limba română

Odată cu revoluţia din februarie 1917 de la Petrograd şi cu prăbuşirea ţarismului, românii din Basarabia, ca şi celelalte popoare de la periferiile imensului imperiu, s-au încadrat într-o puternică mişcare de salvare a fiinţei lor naţionale. Unul dintre cel mai elocvente exemple în acest sens îl constituie lupta pentru limba maternă, care fusese izgonită de autorităţile imperiale ruse din toate domeniile de activitate din provincie (biserică, şcoală, administraţie, justiţie etc.), ajungând, chiar în teritoriul ei naţional, „în starea unui regres fără precedent”[1].

Cei peste 100 de ani de dominaţie ţaristă (1812-1917) au avut urmări tragice pentru Basarabia. Izolată în mod artificial de realităţile şi viaţa de peste Prut, adică de pământul din care a fost ruptă cu brutalitate, provincia a fost transformată într-o colonie periferică a Imperiului rus. Nicio clipă n-a încetat aici politica de colonizare a provinciei cu elemente alogene, ţarismul creându-şi, astfel, în Basarabia, o puternică bază socială.

După cum remarcă numeroşi autori, în chiar prima perioadă după anexare, în Basarabia s-au stabilit, încurajaţi de autorităţile ţariste, mii de evrei din Polonia şi Ucraina, nemţi din landul Baden-Württemberg şi Bavaria, bulgari şi găgăuzi de peste Dunăre, urmaşi ai cazacilor zaporojeni refugiaţi încă în 1775 în Dobrogea... Astfel că provincia a devenit, puţin câte puţin, „plurietnică”, potrivit istoricului Anatol Petrencu.

În cei mai bine de o sută de ani de dominaţie ţaristă a fost pusă în primejdie însăşi fiinţa naţională a românilor basarabeni, deoarece procesul de rusificare şi deznaţionalizare declanşat aici de reprezentanţii regimului luase proporţii înspăimântătoare. Ideologii ţarismului nici măcar nu ascundeau faptul că urmăresc să-i transforme pe basarabeni într-o masă amorfă de oameni, care să-şi uite originea şi patria. „Dacă dorim ca Basarabia să fie cu adevărat… gubernie rusească, – scrie, spre exemplu, unul dintre aceşti ideologi, Pompei Batiuşkov, – adică să fie unită organic cu Rusia şi să nu se mai afle în centrul atenţiei şi agitaţiei româneşti, e necesar ca prin intermediul şcolii să-i familiarizăm pe ţăranii moldoveni cu limba slavă bisericească veche şi să-i facem măcar prin limbă pe jumătate ruşi”[2].

Sâromeatnikov:„Nu trebuie ca naţia moldovenească să se închisteze în cadrul limbii materne”

Iată de ce, în urma revoluţiei de la Petrograd, din februarie 1917, şi a căderii imperiului, românii basarabeni s-au încadrat într-o mişcare amplă de renaştere;conştiinţa lor de neam, adormită în timpul celor peste o sută de ani de apartenenţă la imperiu, s-a manifestat limpede cu prima ocazie. Documentele de arhivă şi materialele din presa vremii arată că basarabenii şi-au ridicat cu fermitate vocea în apărarea limbii române;primii dintre aceştia au fost intelectualii. De un activism deosebit în această privinţă dădeau dovadă învăţătorii, care, în cadrul mai multor adunări şi congrese, atât de nivel gubernial, cât şi judeţean, pledau cu hotărâre pentru repunerea limbii române în toate drepturile, adică pentru funcţionarea ei nestingherită în toate sferele sociale, în primul rând, în şcoală, deoarece şcoala a fost „ţinta principală a politicii ţariste de asimilare lingvistică a populaţiei băştinaşe”[3].

Astfel, congresul gubernial al învăţătorilor din ţinut, din 10-13 aprilie 1917, la care, după cum susţine Onisifor Ghibu, au fost prezenţi circa 500 de inşi a decis, „în urma insistenţelor delegaţilor din partea Partidului Naţional Moldovenesc, Vladimir Herţa şi Pantelimon Halippa”, ca în fiecare şcoală din Basarabia să se introducă instruirea elevilor în limba maternă. Iată un fragment din documentul adoptat la acest congres:„În fiecare şcoală din Basarabia învăţătura trebuie să se facă în limba maternă, începând cu primele clase. În acelaşi timp, limba rusă, ca limbă de stat, se va studia ca obiect obligatoriu. Lipsa numărului necesar de manuale în limba moldovenească nu poate servi drept piedică pentru înfăptuirea învăţăturii în limba moldovenească”[4].

Aşadar, este foarte important că decizia respectivă (fie ea şi imperfectă, căci nu răspundea întru totul aspiraţiilor de emancipare naţională ale populaţiei dintre Prut şi Nistru, prevăzând, spre regret, ca limba rusă să se studieze şi mai departe în şcoli ca obiect obligatoriu) a fost adoptată de către învăţătorii basarabeni, chiar dacă în sala de şedinţe era prezent şeful de atunci al învăţământului primar din ţinut I. Sâromeatnikov, numit în literatură „rusificator de frunte”[5]. Acesta a declarat, de altfel, de la tribuna forului, cu aere de stăpân:„Eu nu cunosc limba moldovenească, ...dar ştiu că o cultură mare se datorează unei limbi mari, iar o limbă mare se datorează unui teritoriu mare, de aici – şi o şcoală mare... Nu trebuie ca naţia moldovenească să se închisteze în cadrul limbii materne, care e, strict vorbind, o limbă săracă, o limbă a oamenilor de rând”[6].

Învăţătorii deznaţionalizaţi şi punctul de vedere al lui Alexei Mateevici

O hotărâre similară, dar mult mai radicală, cu privire la limbă, au adoptat învăţătorii şi la următorul congres gubernial al lor, care şi-a desfăşurat lucrările între 25 şi 28 mai 1917. Raportul despre organizarea instruirii în şcolile naţionale de toate nivelele, prezentat la acest congres, în faţa a 350 de delegaţi, de către Ştefan Ciobanu, „profesor la gimnaziul din Bolgrad şi bun cunoscător al limbii, literaturii şi istoriei neamului”[7], a fost susţinut cu multă bucurie.           

Pe de altă parte, e necesar să subliniem, totuşi, că şi în cadrul forului respectiv, unii învăţători (Buciuşcan, Dimitriu ş.a.) s-au pronunţat împotriva limbii române, încercând, în fel şi chip, să minimalizeze importanţa ei şi să spună că-i săracă şi fără perspectivă. „Limba moldovenească, – spunea, spre exemplu, învăţătorul Buciuşcan, – e atât de săracă, încât am putea spune că noi nu avem limbă. Ne lipsesc cele mai multe cuvinte... De unde să le luăm? De la mocani ori de la franceji? Nicidecum! Să le luăm de la ruşi, căci cu ei avem de a face”[8].

Acelaşi Ştefan Ciobanu le-a răspuns în felul următor celor alde Buciuşcan şi Dimitriu, care, deznaţionalizaţi fiind, îşi băteau joc de propria limbă fără să se refere la cauzele degradării ei:„Este o greşeală să se creadă că noi nu vom putea începe învăţătura în moldoveneşte din pricina sărăciei limbii. Limba noastră nu este deloc săracă. Dimpotrivă, chiar din Basarabia au ieşit mulţi scriitori români mari, care au avut o limbă bogată, ca A. Donici, I. Sârbu, C. Stamati, B.P. Hasdeu şi alţii”[9].De altfel, chiar în cadrul acestui consiliu gubernial al învăţătorilor din Basarabia, scriitorul Alexei Mateevici, polemizând (alături de Ştefan Ciobanu, Pantelimon Halippa, Ion Buzdugan, Iustin Frăţiman, Ion Codreanu ş.a.) cu învăţătorii deznaţionalizaţi, a rostit celebrele fraze:„Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania”[10]şi „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut”[11].

„Învăţătura în toate şcolile din Basarabia trebuie să se facă în limba norodului”

Dar în mişcarea de apărare a limbii s-au încadrat, alături de învăţători, şi liceenii, şi studenţimea, şi preoţimea, şi ţăranii de prin sate, dar, mai ales, soldaţii din diferite unităţi militare. Astfel, la grandiosul miting, organizat la 18 aprilie 1917 de către ostaşii moldoveni din garnizoana militară a oraşului Odesa, la care au participat peste 10.000 de oameni, a fost adoptată următoarea hotărâre în susţinerea limbii materne şi lărgirii sferelor ei de întrebuinţare:„… În ţara Basarabiei, ocârmuirea locală şi judecăţile vor trebui să se îndeplinească de sus până jos de către slujbaşi ieşiţi din sânul norodului şi în limba norodului. Limba rusească să fie numai pentru legăturile cu stăpânirea de sus… Învăţătura în toate şcolile din Basarabia trebuie să se facă în limba norodului. Limba rusească se va învăţa ca învăţătură deosebită. Învăţământul va fi fără plată şi îndatoritor pentru toţi, pentru băieţi şi pentru fete, iar cei care nu-şi vor da copiii la învăţătură vor trebui să fie traşi la răspundere. Viaţa bisericească trebuie să fie şi ea întocmită aşa ca să răspundă mai bine nevoilor norodului. Fiind înfăţişătoarea sufletească a credincioşilor, biserica trebuie să vorbească în limbile lor:pentru moldoveni – în moldoveneşte, pentru ucraineni – în limba ucraineană, pentru bulgari – în limba bulgărească şi aşa mai departe. În fruntea bisericii trebuie să fie un mitropolit moldovan, ales de preoţi şi de mireni... Moldovenii să nu fie duşi la oaste în afara Basarabiei, ci să înveţe pe loc, în ţară, slujba ostăşească în limba moldovenească. Limba rusească să rămână numai pentru comanda mai înaltă…”[12].

Hotărâri similare au adoptat soldaţii şi ofiţerii moldoveni din garnizoana militară a oraşului Chişinău la mitingul lor din 4 iunie 1917, cei din garnizoana militară a oraşului Tighina la mitingul din 14 iulie 1917, cei din garnizoana militară a oraşului Sevastopol la mitingurile din 7 şi 29 iulie 1917, cei din numeroasele unităţi ale armatei ruse de pe Frontul român, care şi-au trimis delegaţii, special în acest scop, la memorabilele întruniri de la Iaşi din 2 şi 30 august 1917, precum şi ţăranii din foarte multe sate basarabene (e vorba de zeci şi sute de localităţi) în cadrul adunărilor de obşte, care s-au desfăşurat pe parcursul primăverii, verii şi, mai ales, a toamnei anului 1917.

Bunăoară, în hotărârea, adoptată de către ţăranii din satul Fricăţei, judeţul Ismail, în cadrul adunării de obşte din 3 noiembrie 1917, se spune printre altele:„Astăzi, 3 noiembrie anul 1917, noi, ţăranii din comuna Fricăţei, ţinutul Ismailului, adunându-ne pentru dezbaterea nevoilor noastre şi după o sfătuire îndelungată între noi, am primit următoarele hotărâri:1) În toate satele moldoveneşti învăţătura în şcoală trebuie să se facă în moldoveneşte. Limba rusească să se predeie în cel de pe urmă an de învăţătură. Trebuie să se deschidă cât mai multe şcoli mijlocii – gimnazii şi seminaruri moldoveneşti de învăţători... Învăţătura trebuie să fie îndatoritoare pentru băieţi şi fete şi pe socoteala ţării. Şcolile moldoveneşti trebuie numaidecât să fie deschise din toamna anului acestuia – 1917...;2) Bisericile să fie ocârmuite de preoţi şi dascăli aleşi de către săteni. În satele moldoveneşti slujba bisericească să se facă numaidecât în moldoveneşte, iar preoţii să fie moldoveni;3) Toată ocârmuirea Basarabiei, atât în sate, cât şi în oraşe, trebuie aleasă din sânul norodului de pe loc;4) Judecata în toate aşezămintele judecătoreşti, pentru moldoveni, trebuie să se facă în moldoveneşte;5) Tot pământul trebuie dat ţăranilor, care-l muncesc. El va fi dat norodului fără nici a plată, pe temeiul legilor făcute în adunarea întemeietoare, adică în Sfatul Ţării Basarabiei. Colonizarea, adică aducerea străinilor în Basarabia, trebuie să fie oprită;6) Basarabia trebuie să fie autonomă, fiindcă moldovenii sunt trăitorii de bază ai Basarabiei, îi întrec la număr pe ceilalţi locuitori şi ca o naţie deosebită au dreptul să-şi hotărască singuri soarta...;7) Basarabia, fiind autonomă, va avea adunarea sa întemeietoare, adică Sfatul Ţării;8) În Basarabia autonomă toţi feciorii moldoveni trebuie să facă armata (să meargă la moscali) pe loc, alcătuind oşti naţionale moldoveneşti, iar învăţătura pentru soldaţi să se facă în moldoveneşte. Limba rusască rămâne pentru comanda cea înaltă, iar comandanţii oştilor trebuie să fie moldoveni sau, cel puţin, să ştie moldoveneşte...”[13].

„Noi voim ca să avem limba mamei în biserică...”

Dar iată cu ce cuvinte se încheie scrisoarea membrilor corului bisericesc din satul Horodişte, judeţul Lăpuşna, scrisoare trimisă la redacţia ziarului „Cuvânt Moldovenesc” şi publicată în paginile lui la 21 mai 1917:„…Acum, când bunul Dumnezeu a binevoit, noi voim, ca:1) să avem limba mamei în biserică…;2) şcoala să ne fie în limba noastră-mamă, ca să ştim ce învăţăm, nu ca până acum, când nu înţelegeam deloc învăţătura în limba străină;3) judecata şi ocârmuirea să se facă în limba noastră-mamă;4) slujba ostăşească să se facă pentru noi, moldovenii, pe loc şi comanda să fie în limba noastră;5) tot pământul să treacă pe seama celor care îl muncesc... Deci, acum ori niciodată să strigăm cu toţii:Trăiască Basarabia autonomă! Trăiască Basarabia slobodă...”[14].

În aceeaşi ordine de idei, este de-a dreptul impresionantă scrisoarea ţăranului Filimon Marian din Transnistria de pe data de 8 mai 1917, care-i relata lui Pantelimon Halippa că şi românii de acolo s-au ridicat cu hotărâre în apărarea limbii lor, rugându-l, în încheiere:„să vă fie jale şi de noi, cei de pe malul Nistrului cel din stânga, din gubernia Hersonuluişi să ne daţi îndreptare ce să facem ca să nu fim lipsiţi de aceleaşi drepturi pe care le au basarabenii. Căci, pe malul Nistrului toate satele sunt moldoveneşti, iar preoţii îs mai mult ruşi şi tare ni-i întuneric cu aşa slujire”[15].

Aşadar, „în loc să ceară pământ, inventar agricol, suprimarea impozitelor şi alte bunuri de ordin material”[16], după cum constată Hristea Dăscălescu, ţăranii basarabeni s-au ridicat în 1917, alături de reprezentanţii celorlalte categorii sociale, mai întâi în apărarea limbii ca valoare spirituală supremă, ceea ce constituie un fapt profund semnificativ. Ei, cei care constituiau „talpa ţării”, doreau, în primul rând, „să li se dea învăţătura şi rugăciunea în limba mamei pentru hrana lor sufletească”[17], după cum precizează acelaşi H. Dăscălescu.

Se cerea şi întoarcerea la alfabetul latin

De menţionat că, sub presiunea puternică a opiniei publice, oficialităţile Basarabiei au fost nevoite să întreprindă de urgenţă unele acţiuni în vederea reabilitării în ţinut a limbii române. Astfel, zemstva gubernială, la una dintre şedinţele sale de la începutul lui iunie 1917, a decis să se adreseze, în cel mai scurt timp posibil, către instanţele corespunzătoare de la Petrograd şi să obţină permisiunea, ca gimnaziile şi şcolile duhovniceşti din ţinut să treacă şi la învăţătura în limba română. Datorită insistenţei comitetului din Bălţi al Partidului Naţional Moldovenesc, la 18 mai 1917, zemstva acestui judeţ a adoptat hotărârea de a introduce limba română ca obiect de studiu în şcolile de toate nivelele din judeţ. O hotărâre asemănătoare urma să adopte şi duma oraşului Chişinău, care dăduse o dispoziţie ca, până la 15 septembrie 1917, părinţii interesaţi în a-şi învăţa copiii în limba maternă să depună la cancelarie cererile respective. În afară de aceasta, la Chişinău, Bălţi, Soroca, în alte localităţi s-a permis organizarea unor cursuri speciale de studiere a limbii române pentru învăţători şi pentru alte pături ale populaţiei.

E de la sine înţeles că, deopotrivă cu cerinţele insistente, ce se făceau auzite din partea păturilor tot mai largi ale populaţiei basarabene în privinţa reabilitării limbii române şi folosirii ei în toate domeniile de activitate, era înaintată cu toată fermitatea şi revendicarea de a i se întoarce şi haina firească – alfabetul latin. Despre aceasta vorbesc convingător mai multe documente istorice, în special hotărârile şi rezoluţiile corespunzătoare adoptate la congresul gubernial al învăţătorilor moldoveni din Basarabia din luna mai 1917, în cadrul unor congrese judeţene ale învăţătorilor, în cadrul adunărilor de obşte din satele Brânzeni, judeţul Orhei (20 august 1917), Slobozia-Cuşălăuca, judeţul Soroca (5 octombrie 1917), Tohatin, judeţul Chişinău (2 noiembrie 1917), Fricăţei, judeţul Ismail (3 noiembrie 1917), la întrunirea reprezentanţilor satelor Sălcuţa, Iordanovca, Cera-Murza, Carabetovca, Plopi–Ştiubei, Căuşenii–Vechi, Zaim, Taraclia, Opaci şi Batâr, judeţul Tighina de la 1 decembrie 1917 etc.

„În toate satele moldoveneşti, – se spunea bunăoară, în hotărârea adunării obştii satului Brânzeni, judeţul Orhei, – învăţătura în şcoală să se facă în moldoveneşte, … iar cărţile de învăţătură să fie scrise cu buchii latineşti”[18].

Note

[1]Lidia Colesnic-Codreanca. Limba Română în Basarabia în anii 1812-1918.– Chişinău, 2003, p. 97.

[2]Vezi:P. N. Batiuşkov. Bessarabia. Istoriceskoe opisanie.– S.-Petersburg, 1892, p. 174.

[3]Lidia Colesnic-Codreanca. Op. cit., p. 26.

[4]„Şcoala moldovenească”, 1917, nr. 1, p. 22;„Svobodnaia Bessarabia” din 26 aprilie 1917.

[5]O pagină din istoria Basarabiei. Sfatul Ţării (1917-1918), p. 88.

[6]„Şcoala Moldovenească”, 1917, nr. 1, p. 20, 35-36;„Bessarabskaia jizni” din 14 aprilie, 1917.

[7]„Şcoala Moldovenească”, 1917, nr. 2-4, p. 55;Dimitrie Bogos. La răspântie. Moldova de la Nistru (1917-1918), Chişinău, 1998, p. 74 etc.

[8]„Bessarabskaia jizni” din 30 mai, 1917;„Şcoala Moldovenească”, 1917, nr. 2-4, p. 65.

[9]„Bessarabskaia jizni” din 30 mai, 1917;„Şcoala Moldovenească”, 1917, nr. 2-4, p. 67.

[10]„Şcoala Moldovenească”, 1917, nr. 2-4, p. 75;Hristea Dăscălescu. Revoluţia dela 1917 în Basarabia. Lupta moldovenilor pentru limba, şcoala şi cultura naţională.Chişinău, 1938, p. 30-31;Dimitrie Bogos. Op. cit., p. 73;Mihai Adauge, Eugenia Danu, Valeriu Popovschi. Mişcarea naţională din Basarabia. Cronica evenimentelor din anii 1917-1918, Chişinău, 1998, p. 27;Nicolae Ciachir. Basarabia sub stăpânire ţaristă (1812 -1917).– Bucureşti, 1992, p. 94;Iurie Colesnic. Doina dorurilor noastre. – Chişinău, 1990, p. 85, 138, 163;Alexei Mateevici. Opere. Ediţie critică de Ion Nuţă, Efim Levit, Sava Pânzaru, volumul I. – Chişinău, 1993, p. 92 etc.

[11]„Şcoala Moldovenească”, 1917, nr. 2-4, p. 75;Hristea Dăscălescu. Op. cit., p. 32;Mihai Adauge, Eugenia Danu, Valeriu Popovschi. Op.cit., p. 27-28;O pagină din istoria Basarabiei. Sfatul Ţării (1917-1918), p. 90;Iurie Colesnic. Doina dorurilor noastre, p. 85;Alexei Mateevici. Opere. Ediţie critică de Ion Nuţă, Efim Levit, Sava Pânzaru, volumul I. – Chişinău, 1993 p. 92 etc.

[12]„Cuvânt moldovenesc” din 26 aprilie 1917;„Svobodnaia Bessarabia” din 29 aprilie 1917.

[13]ANRM, Fond 727, inventar 2, dosar 15, partea 1, f. 162-162 verso.

[14]„Cuvânt moldovenesc” din 21 mai 1917.

[15]Biblioteca Academiei Române, Secţia manuscrise, Fond personal „Pan Halippa”, cota S – CZII, f. 1.

[16]Hristea Dăscălescu. Op. cit., p. 8.

[17]Ibidem.

[18]„Cuvânt Moldovenesc” din 20 august 1917;ANRM, fond 727, inventar 2, dosar 3, f. 17.