Basarabia, pretext de şantaj sau obiect de negociere?

În 1964, într-o şedinţă restrânsă a CC al PCR se întâmpla un lucru aparent incredibil:Gheorghiu-Dej îşi exprima nemulţumirea faţă de Pactul Ribbentrop-Molotov, punând astfel problema graniţei estice a Romîniei. Un an mai târziu, în timpul unei vizite a liderilor români în URSS, erau abordate deschis problema Basarabiei, frontiera dintre RPR şi URSS, dar şi tezaurul românesc deplasat la Moscova cu prilejul primei conflagraţii mondiale. În ’77, Ceauşescu îl atenţiona pe Brejnev că nu e cazul să insiste pe existenţa unei naţiuni moldoveneşti distincte şi, în paralel, le vorbea lui Nixon şi Ford despre cedările nefericite de teritorii către URSS. Totuşi, ce anume a reprezentat Basarabia în relaţiile cu ruşii? Se dorea cu adevărat modificarea frontierei? Ori vorbim, pur şi simplu, de tactici de diversiune?

Valenţele turbulente ale naţionalismului în relaţiile internaţionale au fost analizate şi teoretizate intens, mai cu seamă în perioada postbelică, dar şi după finalul Războiului Rece, când noi crize regionale au izbucnit pe neaşteptate, fie în Europa (pe fundalul colapsului Iugoslaviei şi al URSS-ului), fie pe alte continente[1]. Disputa pentru teritorii, unele cu mize simbolice speciale pentru imaginarul unor naţiuni, a continuat în tot secolul XX. Chiar dacă normele internaţionale care stabileau fixarea generală a frontierelor au fost acceptate, multe conflicte zonale provin din perioada în care Germania şi Uniunea Sovietică remodelau iresponsabil harta Europei[2].

Identităţiile şi orgoliile naţionale, reactivate în comunism

În acest context, destinul atipic al Basarabiei, provincie românească de graniţă, disputată permanent între România şi Rusia/URSS, nu şi-a găsit un echilibru în niciunul dintre sistemele de securitate exersate succesiv de europeni. În perioada interbelică, Moscova nu a recunoscut apartenenţa la România a teritoriului dintre Prut şi Nistru, întreţinând, prin instrumentul său docil, Partidul Comunist Român, o stare de incertitudine cu privire la viitorul provinciei. Conform opiniei lui Vladimir Tismăneanu, prezenţa prea multor etnici străini în structurile de conducere ale PCR-ului interbelic a fost în măsură să conducă la aplicarea fidelă, dar nepopulară, a tezelor Cominternului cu privire la „imperialismul” statului român „multinaţional”[3].

După înlăturarea democraţiilor parlamentare şi după îmbrăţişarea internaţionalismului sans rivages, în faza instaurării brutale a regimurilor comuniste la graniţa de Vest a Uniunii Sovietice, noile conduceri totalitare treceau într-o altă etapă, în care reactivau identităţile şi orgoliile naţionale[4]tocmai pentru a-şi mobiliza mai bine cetăţenii contra inamicilor externi şi pentru a-i solidariza în jurul noilor lideri. S-au menţinut, aşadar, vechile tensiuni pe motive etnice şi teritoriale, deşi comunismul susţinea rezolvarea lor în mod strălucit. Chiar în primul deceniu de după război, Bucureştiul a perceput cât se poate de exact distanţa dintre discursul internaţionalist-utopic şi problemele identitare iscate din relaţiile cu vecinii[5].

Continuarea apărării intereselor româneşti în Basarabia chiar şi după includerea acesteia între frontierele URSS a constituit un mare mit care părea neelucidat în anii ’90, la căderea comunismului. Un mit care exercita însă o fascinaţie crescândă nu atât din orgoliu naţional, cât din cauză că reprezenta o replică contemporană la disputa inegală dintre David şi Goliath. Mai întâi, memoriile unor foşti demnitari comunişti români, apărute în primul deceniu de după ’89, au dat un contur mai clar „obrăzniciei” româneşti faţă de temutul „frate mai mare”. În primă fază însă, atribuirea de sentimente patriotice şi gesturi antisovietice curajoase, în anii ’50 şi ’60, unor lideri precum Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, a ridicat destule semne de întrebare. Mai curând se considera că era vorba de o cosmetizare post factum a memorialiştilor, pentru a evidenţia patriotismul şi importanţa regimului comunist. După anul 2000, însă, o mare parte dintre documentele din arhiva CC al PCR au confirmat amintirile depănate de Ioan Gheorghe Maurer sau Paul Niculescu-Mizil[6], care susţinuseră cu dezinvoltură că se implicaseră în discuţii cu ruşii, pentru a le reaminti acestora de rădăcinile româneşti ale Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti. Totuşi, unele opinii par şi azi exagerate, precum cele ale lui Paul Sfetcu:el susţine că Dej se gândea la Basarabia încă din anii ’50, fiind însă conştient că nu putea deschide efectiv subiectul[7].

Problema graniţei estice a României, pusă pe tapet în 1964

Revoluţia maghiară din 1956 pare să fie punctul în care conducerea PCR a început distanţarea de URSS şi deschiderea către lume. Silviu Brucan confirmă acest lucru în Generaţia irosită. Apoi, neînţelegerile dintre Dej şi Hruşciov, precum şi insistenţa sovieticilor pentru o economie planificată şi complementară în cadrul CAER au generat un conflict aproape deschis, în materie de strategii economice, între Moscova şi Bucureşti. Fără îndoială, dictatul economic al URSS a stimulat o nouă viziune în rândul grupului restrâns de lideri ai PCR. Promovarea Planului Valev, în care România era redusă la o colonie agrară, publicarea memoriilor amiralului Horthy la Moscova şi încurajarea de către sovietici a tendinţelor naţionaliste maghiare în direcţia Ardealului – toate acestea la începutul anilor 60 – au fost gesturi politice pe care Bucureştiul le-a resimţit vădit ostile. În acest context, vechile stereotipuri anti-ruse au revenit la ordinea zilei. Iar în 1964 era pusă pe tapet – în mod halucinant pentru o ordine atât de rigidă precum cea a blocului comunist – problema graniţei estice a României.

Joc în trei pe tema Basarabiei:China, România, URSS

Mai întâi, îl descoperim pe Gheorghiu-Dej într-o şedinţă restrânsă a CC al PCR exprimându-şi nemulţumirea la adresa Pactului Ribbentrop-Molotov şi a înţelegerilor secrete pe care sovieticii le făcuseră în detrimentul vecinilor. Apoi, în primăvara aceluiaşi an 1964, o delegaţie românească condusă de Ioan Gheorghe Maurer (delegaţie din care făcea parte şi Ceauşescu) s-a deplasat în China pentru a strânge relaţiile cu singura ţară comunistă ce putea să fie o contrapondere la presiunile Uniunii Sovietice. Mao Tze Dun le-a vorbit atunci românilor de Basarabia. Nu era un detaliu întâmplător, deoarece oficiosul Partidului Comunist Chinez, „Jenminjibao”, publicase încă din 1960 referiri la acest subiect, pentru a indica politica constant agresivă pe care ruşii ar fi practicat-o la adresa ţărilor din jur.

Discuţia cu Mao nu a rămas fără urmări. La întoarcerea spre România, Maurer a avut o întâlnire cu liderul sovietic Hruşciov, la Piţunda, „Nikita” fiind profund nemulţumit de provocarea lansată de chinezi[8]. Impulsiv şi lipsit de orice tact diplomatic, Hruşciov a plusat chiar, propunând României un referendum în Basarabia, pentru a vedea în ce ţară vor să trăiască locuitorii ei. Partea chineză nu a rămas datoare şi, la 1 octombrie 1964, de ziua naţională a Republicii Populare Chineze, Mao dădea un interviu unor ziarişti japonezi, în care strecura din nou, spre iritarea sovieticilor, ideea că Basarabia era o bună dovadă a expansionismului moscovit. Sinologii români Mihai Croitor şi Ion Buzatu prezintă aceste evenimente, care au consolidat într-un fel apropierea politică dintre chinezi şi români[9]. Punctul culminant al acestui joc în trei pare să fi fost un anunţ aproape oficial din partea chinezilor, în august 1968, în toiul tensiunilor politice care urmaseră invaziei sovieticilor în Cehoslovacia:s-a precizat atunci clar că se va asigura tot sprijinul pentru România în cazul în care va exista vreun gest extrem din partea sovieticilor.

Întâlnire istorică în 1965:românii pun problema Basarabiei şi a tezaurului

Problema istorică a Basarabiei va fi un punct central aruncat şi în dezbaterea dintre români şi sovietici, în timpul unei vizite a liderilor PCR la Moscova, în septembrie 1965. Distribuţia era de maximă greutate:Nicolae Ceauşescu, Ioan Gheorghe Maurer, Gheorghe Apostol, Al. Bârlădeanu, Paul Niculescu-Mizil şi Corneliu Mănescu se întâlneau cu L. Brejnev, A.N. Kosîghin, N.V Podgornîi şi Mikoian etc. În memoriile sale, Niculescu-Mizil afirmă că delegaţia română s-a dus foarte montată în URSS, având pregătite câteva subiecte pe care le dublaseră cu documente solide:apartenenţa Basarabiei la istoria românilor, frontiera de stat între RPR şi URSS, tezaurul şi arhiva României deplasate în Rusia în timpul Primului Război Mondial şi un material despre regimul navigaţiei pe Dunăre. Sovieticii au fost neplăcut impresionaţi chiar de la primul subiect abordat:retrocedarea tezaurului şi a arhivei româneşti. Atunci când a fost pomenit şi teritoriul de dincolo de Prut, Kosîghin ar fi avut o reacţie nervoasă:„Care Basarabia? De unde aţi mai scos acest nume? Noi nu-l cunoaştem.” La un asemenea răspuns românii ar fi replicat cu citate din Lenin, care aminteau de Moldova de Est ocupată de ţarism[10]. Este dificil de aflat azi care ar fi fost câştigul României de pe urma unei asemenea tactici. Mizil şi Maurer susţin că era vorba doar de afirmarea unei noi „linii”, prin care să se arate sovieticilor ataşamentul românilor pentru ideea de naţiune. În plus, se lansa un avertisment către sovietici:maghiarii să nu mai joace neloial în problema Ardealului, deoarece şi românii ar fi avut aceleaşi argumente pentru un teritoriu aflat în componenţa URSS.

Joc la două capete:transmitem emisiuni româneşti în Basarabia, dar trimitem KGB-ului scrisorile cu declaraţii antiruseşti

Insolenţa lui Ceauşescu în faţa sovieticilor nu s-a limitat doar la vorbe. În anii ’60, releele de televiziune de la Iaşi şi Galaţi au primit o aparatură foarte puternică, astfel încât erau capabile să retransmită emisiunile Bucureştiului peste o mare parte a Basarabiei. Primul secretar al Partidului Comunist din Moldova Sovietică, I. Bodiul, se plângea public în 1967 de această situaţie. În anii următori, Bodiul îi atenţiona pe şefii de raioane din RSSM că nu mai puteau fi tolerate vizionarea televiziunii române şi ascultarea radiourilor de la Bucureşti de către populaţia basarabeană[11]. La rândul lor, comuniştii români îşi stabiliseră o ştachetă peste care nu treceau, teama faţă de Moscova existând încă. Astfel, în 1970, când basarabeanul Usatiuc dorea să înmâneze secretarului general al PCR o scrisoare cu declaraţii antiruseşti, în care îndemna la o acţiune românească deschisă în RSS Moldovenească, politicienii de la Bucureşti au fost deosebit de prevăzători. Ei au luat acţiunea drept o provocare şi au trimis scrisoarea şefului KGB, Iuri Andropov. În urma denunţului românesc, întreg grupul lui Usatiuc de la Chişinău, din care cel puţin unii păreau a fi sinceri şi bine intenţionaţi, a fost arestat[12].

Problema apare în discursul lui Ceauşescu şi în noiembrie 1989

Chestiunea Basarabiei revine şi mai târziu în discuţiile dintre liderii români şi cei sovietici. În 1977, Ceauşescu îl atenţionează din nou pe Brejnev, chiar pe pământ sovietic:Moscova să nu mai reabiliteze politica balcanică şi dunăreană a ţarismului, să nu se mai vorbească de o naţiune distinctă moldovenească, iar literaţii din RSS Moldovenească să nu mai fure clasici români pe care să-i prezinte drept mari scriitori ai „naţiunii moldoveneşti”. Brejnev a întrebat atunci dacă România va ridica şi chestiunea modificării frontierei, dar Ceauşescu a negat acest lucru, insistând că el nu dorea decât restabilirea unui adevăr istoric[13]. În numele aceleiaşi idei, o discuţie oarecum asemănătoare va fi purtată şi în 1979, dată la care România oferise deja destule declaraţii publice în direcţia respectării totale a graniţelor din acel moment.

„Adevărul istoric” nu va fi însă de ajuns în 1989, când popoarele din URSS au început să militeze pentru recâştigarea identităţii şi chiar pentru obţinerea suveranităţii naţionale. Iar în ura lor faţă de Gorbaciov, atât Nicolae, cât şi Elena Ceauşescu au încercat – în celebra şedinţă a CPEX din 13 noiembrie 1989 – să-şi persuadeze colegii în direcţia unei politici mai ferme în ceea ce privea Basarabia. Doreau recunoaşterea publică a efectelor negative ale Pactului Ribbentrop-Molotov, retrocedarea urgentă a tezaurului şi încurajarea unui spirit românesc autentic în RSS Moldovenească[14].

Chestiunea, în discuţiile cu liderii occidentali

Se cuvine să precizăm totuşi că obsesia pentru Basarabia nu apărea doar în relaţiile cu politicienii sovietici sau chinezi. Dovada că acest aspect nu era doar o sperietoare pentru ruşi o constituie prezenţa sa şi în cercurile occidentale. Serviciile de spionaj americane şi britanice îşi anunţau şefii de preocuparea reală a lui Ceauşescu pentru Basarabia. Iar Maurer discuta şi el pe aceeaşi temă cu Valery Giscard d’Estaing (atunci ministru de finanţe), declinând însă orice interes pentru Moldova de Est din cauza unei populaţii aparent rusificate.

În sfârşit, Nicolae Ceauşescu însuşi mai strecura preşedinţilor americani Nixon şi Ford nişte opinii personale despre Pactul Ribbentrop-Molotov şi împărţirea Europei de Est. De exemplu, în vizita sa prin România, Gerald Ford a ascultat, în trenul regal ce mergea spre Sinaia, o analiză geopolitică făcută de Ceauşescu. Conducătorul României socialiste nu s-a sfiit să vorbească despre cedările nefericite de teritorii către URSS şi despre posibilitatea restituirii Basarabiei sovietizate[15]. Pentru liderii lumii libere o asemenea atitudine era probabil o încurajare. Existenţa unui lider comunist care să ridice pretenţii teritoriale faţă de URSS, atunci când doctrina intervenţionistă a lui Brejnev încă mai era în uz, dădea speranţa identificării unui cal troian occidental în mijlocul Pactului de la Varşovia.

Impulsurile de tip naţional-comunist pe care liderii PCR le-au avut în cazul Basarabiei nu vizau însă nişte efecte palapabile, părând să fi fost mai mult reacţii de orgoliu personal sau diversiuni, prin care încercau să reducă presiunile sovietice din alte domenii. Totuşi, crunta deznaţionalizare şi îndoctrinare a populaţiei dintre Prut şi Nistru a fost sesizată la Bucureşti, putându-se observa evoluţia unei părţi a nomenclaturii de partid de la un profil internaţionalist habotnic în anii ’40-’50 la o anume sensibilitate naţională. Diferenţa dintre abordările lui Dej şi Ceauşescu pe această linie se văd limpede. În timp ce Dej a fost ocupat cu lichidarea „duşmanilor” interni, având prea puţin timp pentru a se războì cu rivalii comunişti, Ceauşescu, moştenind o societate „pacificată”, s-a putut concentra pe inamicii externi. Dacă politica sa externă de tip „naţional” folosea în vreun fel poporului sau doar regimului, acest lucru nu mai reprezintă azi o dilemă...

Note

[1]Douglas Woodwell, Nationalism in international relations. Norms, Foreign Policy and Enmity, New York, Palgrave Macmillan, 2007, p. 15.

[2]Guntram Henrik Herb, Under the map of Germany. Nationalism and propaganda, 1918-1945, Routledge, New York, 1997, p. 168.

[3]Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008, p. 64.

[4]Jean Francois Soulet, Istoria Europei de Est, Iaşi, Polirom, 2008, p. 109-110.

[5]Cezar Stanciu, Devotaţi Kremlinului. Alinierea politicii externe româneşti la cea sovietică în anii ‘50, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2008, p. 147-149.

[6]Paul Niculescu Mizil, O istorie trăită, vol. II, Bucureşti, Editura Democraţia, 2003;Lavinia Betea, Maurer şi lumea de ieri, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001.

[7]Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui Dej, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2008, p. 265.

[8]Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, Bucureşti, Editura Compania, 2008, p. 325-326.

[9]Ion Buzatu, Istoria relaţiilor României cu China din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre, Bucureşti, Editura Meteor Press, 2005;Mihai Croitor, România şi conflictul sovieto-chinez:1956-1971, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2009.

[10]Paul Niculescu Mizil, O istorie trăită, vol. II, Bucureşti, Editura Democraţia, 2003, p. 30-33.

[11]Gheorghe E. Cojocaru (editor), Confruntări sovieto-române pe frontul ideologic din RSSM 1968-1979, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2011, p. 224-227.

[12]Thomas Kunze, Nicolae Ceauşescu. O bibliografie, Editura Vremea, Bucureşti, 2002, p. 237.

[13]Gheorghe Buzatu, Nicolae Ceauşescu. Biografii paralele. Stenograme şi cuvântări secrete. Dosare inedite. Procesul şi execuţia, Iaşi, Editura tipo Moldova, 2011, p. 287-290.

[14]Ibidem, p. 590-592.

[15]Evenimentul zilei, 6 februarie 2009.