Barcelona ’92. Olimpiada marilor schimbări

Am savurat Olimpiada catalană de la fața locului. Și i-am rămas dator o carte pe care, din păcate, n-am reușit s-o scriu atunci, în timp util. Scuze ar fi destule, dar cea mai importantă dintre toate privește momentul acela. Eram în 1992, când România de după Ceaușescu își căuta cu înfrigurare noul drum, fiind răscolită încă de spasmele schimbărilor radicale care priveau întreaga noastră viață, neocolind nici lumea sportului românesc. Totul încerca să se reașeze rapid pe noile coordonate, profitând de deschiderea democratică, de înlăturarea constrângerilor și a restricțiilor anterioare, cu convingerea că, gata, vom trăi imediat raiul pe pământ!

De altfel, și contextul internațional presupunea schimbările istorice: căzuse zidul Berlinului, iar Germania se va prezenta la JO de la Barcelona cu echipa unită, din fosta URSS se desprinseseră noile republici, Africa de Sud revenea în arena olimpică după 30 de ani, iar sportivii din fosta Iugoslavie, aflată sub embargou internațional, vor participa la Barcelona cu statut de independenți.

În conducerea sportului românesc fuseseră promovați autentici oameni de valoare, cu experiență și cariere spectaculoase, gen Cristian Gațu și Cornel Dinu , dar care nu vor putea compensa lipsurile reale cu care se confruntau de ani de zile federațiile de specialitate, la nivelul marii performanțe. Și totuși, trebuie să recunoaștem că, în ciuda privațiunilor de până atunci, rezultatele pe care România le va reuși la Barcelona vor fi, în mod categoric, urmarea directă a ultimului ciclului olimpic de pregătire, 1988-1992, deci parțial tot sub... Nicolae Ceaușescu.

E drept, însă, la această ediție a Jocurilor Olimpice s-au ivit deja și primele semne ale regresului. Față de locurile 8 și 9 în clasamentele pe națiuni (8 la medalii de aur și 9 la total medalii) ocupate la Seul de delegația României, care a cuprins doar 62 de sportive, la Barcelona am coborât evident. Cu o delegație de trei ori mai mare decât la ediția anterioară (179 de sportivi), la Olimpiada catalană s-au cucerit doar 18 medalii (4-6-8), ocupând locul 16 atât la total medalii, cât și la cele de aur.

O Olimpiadă a stelelor

Dacă n-ați vizitat încă Barcelona, vă sfătuiesc s-o faceți – merită cu prisosință. Veți trăi marea bucurie de a păși în celebra capodoperă a lui Gaudi, catedrala Sagrada Familia, vă veți plimba pe bulevardul La Rambla până la Piața Catalunia și apoi la Piața Columb, și veți contempla marea de pe faimosul pod Rambla del Mar – iar dacă urcați dealul pe Montjuic puteți păși și în interiorul marelui Stadion Olimpic „Llouis Companys”, gazda festivității de deschidere a Jocurilor Olimpice din 1992.

După părerea mea, a fost una dintre cele mai frumoase ceremonii inaugurale, poate și pentru că a cuprins emoționantul moment al interpretării imnului acestei Olimpiade, „Barcelona”, compus de regretatul Freddie Mercury și interpretat în duet cu celebra soprană Montserrat Caballe. Din nefericire, faimosul muzician și solist al grupului Queen decedase cu doar câteva luni înaintea Olimpiadei, dar organizatorii au avut inspirația de a prezenta totuși imnul cu Monserrat Caballe pe scenă și cu Freddie Mercury într-un duet…virtual. Inedit, impresionant, copleșitor, dar nu era decât debutul unei Olimpiade pline de stele.

Cu totul și cu totul specială a fost prezența în premieră în marea arenă olimpică a baschetului profesionist, care a permis sosirea la Barcelona a faimosului Dream Team, cu monștri sacri ai NBA, dintre care n-a lipsit nimeni: Michael Jordan, Magic Johnson, Scottie Pippen, Patrick Ewing, Charles Barkley, Karl Malone etc.! Mai trebuie oare să reamintesc că virtuozii jucători americani au câștigat la pas medaliile de aur, învingând în toate meciurile, inclusiv în finală, la diferențe de 30-40 de puncte?! Și tot la Barcelona au mai semnat prezențe încântătoare alte celebrități mondiale, ca Ben Johnson și Carl Lewis, Linford Christie, Sotomajor și Bubka, Marlene Ottey etc. Fie și numai înșiruirea acestor nume vă poate da dimensiunea absolut extraordinară a acestei ediții olimpice, la care au fost prezente nu mai puțin de 176 de națiuni ale lumii.

Lavinia, Elisabeta Lipă și schifiștii

Sportivii români au cucerit 4 medalii de aur, pe care le datorăm gimnastei Lavinia Miloșovici – cu două locuri I, la sol și sărituri, fiind de evidențiat și remarcabilul 10 obținut de ea în finala de la sol. Tot două medalii a cucerit la Barcelona și multipla campioană Elisabeta Lipă, care a dominat categoric proba de schif simplu, pentru a obține apoi și argintul, la schif 2 vâsle, în tandem cu Veronica Cochela. Iar cealaltă medalie de aur – de fapt, prima dintre victoriile românești, în ordine cronologică – a venit de la schiful masculin de 4+1 rame, format din Dimitrie Popescu, Viorel Talpan, Iulică Ruican, Nicolae Țaga și Dumitru Răducanu.

Tot canotajul ne va bucura și cu medaliile de argint cucerite de fetele de la 4 vâsle și 8+1, ca și de băieții de la 8+1, în vreme ce atletismul, aflat la ora schimbului de generații, nu va reuși decât o medalie de argint, cucerită de Alina Astafei, în proba de înălțime, cu un rezultat de 2,00 m.

Pentru medaliile de bronz au mai luptat cu succes Leonard Doroftei la box, Lavinia Miloșovici și Cristina Bontaș la gimnastică, Sorin Babii la tir, Traian Cihărean la haltere, Ioan Grigoraș la lupte greco-romane, schifiștii de la 2+1 rame (Popescu, Țaga +Răducanu) și echipa de floretă fete, formată din Laura Badea, Claudia Grigorescu, Elisabeta Tufan, Roxana Dumitrescu și Reka Lazăr.

Sigur că ar mai putea fi citate şi cele 15 locuri IV ocupate de reprezentanții noștri și încă alte 15 clasări pe poziția a VI-a, aducătoare de puncte, ceea ce completează în mod mulțumitor acest bilanț onorabil al delegației României la Jocurile Olimpice de la Barcelona. Repet însă: semnele regresului erau deja clare. Din păcate...