Aventurile lui Landolfo Rufolo, un bancher medieval imaginat de Boccaccio
„Se spune că litoralul de la Reggio la Gaeta este cea mai plăcută parte a Italiei; acolo, foarte aproape de Salerno, este o coastă ce priveşte deasupra mării, pe care localnicii o cheamă Coasta Amalfi; plină de mici oraşe, de grădini şi fântâni, de oameni bogaţi şi harnici ca puţini alţii în meşteşugul negoţului. Între spusele oraşe se află unul numit Ravello, care, deşi astăzi are bărbaţi înstăriţi, a avut cândva unul care era putred de bogat, chemat Landolfo Rufolo; acesta, neajungându-i averea, râvnea la a o îndoi şi a ajuns aproape de a pieri el însuşi odată cu ea”. Aşa începe Lauretta, una dintre tinerele protagoniste ale Decameronului lui Boccaccio, povestirea păţaniilor eroului nostru.
Marele scriitor italian Giovanni Boccaccio a trăit în plin secol XIV, 1313-1375, o epocă de criză generală a Europei Occidentale. Toate instituţiile ce caracterizaseră secolul precedent păreau să fi intrat într-un colaps de neoprit.
Biserica Romano-Catolică, după episcopatul ambiţios al lui Bonifaciu al VIII-lea, îşi mutase sediul în oraşul Avignon, aflat în sudul Franţei dar sub guvernatorat roman, lăsând Italia pradă infinitelor dispute teritoriale între entităţi mai mari sau mai mici.
O altă instituţie tipică Evului Mediu apusean, comuna, se îndrepta cu paşi repezi spre forme de control autoritar al teritoriului şi al cetăţenilor. Născut în secolul al Xl-lea sub semnul libertăţii, fenomenul comunal, reprezentat la noi de faimoasele oraşe săseşti, se baza pe o înţelegere socială menită să aducă profit întregii comunităţi, împărţită în bresle de meserii şi conduse prin alegeri populare.
Era epoca afirmării acelei clase sociale pe care Marx ar fi marcat cu foc, definitiv: burghezia. Întocmai această prosperitate a dus cu timpul la afirmarea unor grupuri de familii mai bogate, adesea afiliate nobilimii, ce au împins diferitele entităţi la conflicte rămase neuitate sau chiar neiertate şi astăzi în folclor şi tradiţii.
Epoca istorică în care se naşte Decameronul lui Boccaccio
Pe la 1300 în Italia ieşeau în evidenţă mai multe oraşe/comune prin mărime şi bogăţie: Siena, Florenţa, Milano, Bologna, Arezzo, Cremona, Pavia, Perugia, Ancona, Padova etc. Un secol mai târziu, pe lângă republicile marinăreşti Genova şi Venezia, mai dominau scena politică doar Florenţa, controlată de familia de Medici, şi Milano, capitala ambiţioşilor Visconti. Napoli şi Roma, oraşe la fel de mari şi de bogate, îşi alternau soarta între papalitate, dinastii străine şi forme de autoguvernare mai mereu falimentare.
Italia avea de suferit însă şi mai mult după falimentul unor mari familii de bancheri toscani: Bardi şi Peruzzi. Pregătindu-se de invazia Franţei pentru reclamarea tronului, Edward al III-lea al Angliei se umple de datorii la bancherii italieni şi, de la 1335, începe persecuţia lor în regatul său.
Departe de a se fi născut din etica protestantă, capitalismul era atât de înrădăcinat în acea epocă încât o reacţie în lanţ duce la falimentul unei infinite serii de activităţi comerciale şi economice, cum vom vedea în cursul povestirii noastre.
În Franţa, toscanii sunt trataţi la fel, iar unii istorici moralişti ai epocii invocă pedeapsa divină pentru lăcomia bancherilor. La 1348 se dezlănţuie în Europa şi ciuma bubonică, ducând la moarte între 20 şi 50 de milioane de oameni. Cu aceste fenomene se confruntă în viaţa lui Giovanni Boccaccio, un fiu de negustor, care îşi imaginează că în această lume, distrusă de ciumă şi de companii de mercenari vagabonzi, undeva, într-un loc magic, se pot ascunde zece tineri pentru a se bucura de viaţă şi a povesti.
Imaginaţie: Landolfo Rufolo
În nuvela închipuită de Boccaccio, Landolfo Rufolo, bogat şi ambiţios, decide să îşi investească banii într-o navă de transport, pe care o înzestrează cu echipaj şi mărfuri de tot felul, pe care să le vândă pe insula Cipru. Şi deşi acest personaj este fictiv, numele familiei este cât se poate de real, Rufolo fiind, pe la 1280, una dintre cele mai bogate familii din sudul Italiei. Ştim chiar că aveau importante rute comerciale cu Orientul, câştigate încă din vremea primelor cruciade, când furnizaseră Regatului Ierusalimului, ca şi afiliaţi ai republicii marinăreşti Amalfi, bunuri necesare în timp de război.
Înapoi la Decameron: ambiţiosul Landolfo ajunge în Cipru, însă, din cauza prezenţei mari a mărfurilor italieneşti, nu poate vinde decât la preţuri mici, după bazilara lege a cererii şi ofertei. Riscând să facă o afacere proastă şi să iasă în pierdere, alege să dea marfa în schimbul unei mici nave de război, ideală pentru piraterie.
Deşi în imaginarul comun corsarii sunt prezenţi doar în caricatura hollywoodiană a ciungului cu un ochi lipsă şi un papagal pe umăr, pirateria a fost, pentru multe secole, o formă alternativă de economie. Când un oraş înregistra o recoltă proastă şi risca foametea pe timpul iernii, era natural să înarmeze câteva galere şi să caute un teritoriu mai florid de prădat. Acest lucru nu excludea ca în următoarea toamnă rolurile să se inverseze. Iar asta se întâmpla cu fiecare oraş maritim – Barcelona, Raguza, Veneţia, Genova, Pisa, Marsilia şi multe altele îşi clădiseră astfel norocul.
Landolfo trăieşte din piraterie un an de zile, jefuind multe vase, în special turceşti, îşi dublează averea iniţială, încarcă totul pe nava lui de pirat şi, nevrând să cheltuie pentru a cumpăra o ambarcaţiune mai mare şi mai solidă, pleacă din Cipru spre Italia. Ajuns însă în dreptul insulei Cefalonia, este împins de vânt pe un banc de nisip aproape de mal, unde rămâne blocat.
Se întâmplă ca pe-acolo să treacă două nave genoveze de transport, numite cocche, care veneau de la Constantinopol, şi acestea abia scăpate din furtună. Văzând mica ambarcaţiune blocată în nisip, genovezii întind un pod de scânduri şi, trimiţând gărzile armate, sechestrează marfa şi îl leagă pe proprietar. Fiind dintr-o familie de negustori, Boccaccio îi prezintă pe cei din Genova în toată şiretenia şi lăcomia lor, însuşiri care şi azi populează imaginarul comun al italienilor.
După o zi de plutit pe loc aşteptând vreme bună, genovezii pornesc cu velele umflate de vânt, dar sunt lovite de o nouă furtună, de data aceasta neputând să scape. Considerând frecvenţa naufragiilor, marii actori ai pieţei au născocit în Evul Mediu contractele de asigurare ce plăteau daunele în caz de eşec şi luau o parte din câştig în caz de succes.
Landolfo se trezeşte pe mare singur, însetat, plutind pe o ladă din lemn, şi, după o zi şi o noapte, este împins pe o plajă. Acolo, o femeie săracă îşi spală hainele cu nisip când vede neaşteptatul oaspete, mai mult mort decât viu. Speriată iniţial, se apropie să îl ajute, dându-i să mănânce şi să bea şi încălzindu-i apă să se clătească de sarea ce se uscase pe el.
Revenindu-şi, Landolfo recunoaşte că se află pe insula Corfu, la mică distanţă de Italia. Femeia care-l salvase îi cere ca recompensă lada de lemn, dar întâi o deschide să se asigure, simţind că e suspect de uşoară. Capacul îmbibat cu apă cade uşor – iar la picioarele lor se împrăştie numai pietre scumpe, şlefuite sau deja lucrate în bijuterii.
Landolfo îi lasă femeii câteva din ele, cerând în schimb un sac de pânză, şi porneşte în cautarea unei bărci. Ajuns în Italia, este primit de concetăţenii săi ce aveau o prăvălie în oraşul Trani, pe coasta Adriatică, primeşte un cal şi se întoarce pe uscat acasă. Vânzând bijuteriile şi pietrele preţioase, îşi dublează într-adevăr bogăţiile, neuitând să trimită bani femeii care îl ajutase pe insula Corfu şi croitorilor care îi dăduseră calul să se întoarcă acasă.
Sfârşitul e simplu: eroul nostru decide să se mulţumească cu ce a câştigat şi să trăiască în linişte şi opulenţă tot restul vieţii.
Acest text este un fragment din articolul „Aventurile unui bancher medieval. De la o nuvelă de Boccaccio la Richard Wagner”, publicat în numărul 213 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.
Foto sus: În Decameronul lui Boccaccio, zece tineri fug din calea epidemiei de ciumă care a luat în stăpânire oraşul (în stânga, Florenţa îşi îngroapă morţii) şi se dedică plăcerii povestitului (dreapta). Una dintre aceste poveşti îl are în centrul ei pe Landolfo Rufolo... (Surse foto: Guliver / AFP, Biblioteca Naţională a Franţei, Wikimedia Commons, Guliver / Getty Images, Shutterstock)
