Au trădat greco‑catolicii ortodoxia?

„Unirea cu Roma“ a unei părţi a ortodocşilor ardeleni a fost înfăptuită de mitropolitul Atanasie Anghel, la 1701. Chestiunea în cauză suscită pasiuni şi astăzi, mai ales că, în anul 1948, comuniştii au desfiinţat Biserica Unită cu Roma, Greco-Catolică, şi i-au forţat pe credincioşii ei să treacă la Ortodoxie.

Clerici uniţi, în frunte cu capul Bisericii Greco-Catolice, cardinalul Iuliu Hossu (1885-1970), au fost aruncaţi în închisorile comuniste. Lăcaşele de cult şi alte bunuri ale greco-catolicilor au fost confiscate sau incluse în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române. Biserica Unită cu Roma a reapărut pe firmamentul cultelor recunoscute de statul român după 1989, însă doar o mică parte a patrimoniului acesteia a fost recuperat. Iar ceea ce s-a petrecut cu adevărat la 1701 continuă să fie privit în mod diferit de istoriografiile ortodoxă şi greco-catolică.

Controverse şi orgolii rănite

Uniţii susţin că trecerea lor sub jurisdicţia Bisericii Romei (romano-catolică) nu a fost rezultatul unei constrângeri, ci urmarea unor tratative purtate între reprezentanţii ortodocşilor ardeleni şi cei ai catolicilor (în majoritate maghiari). Mai mult, potrivit istoriografiei greco-catolice, aceste tratative au fost începute încă din 1693, sub arhipăstorirea Mitropolitului Teofil, antecesorul Mitropolitului Atanasie Anghel. „Unirea este deci rezultatul persuasiunii, al convingerii câştigate în urma discuţiilor şi tratativelor de aproape opt ani. O influenţă la adoptarea hotărârii a avut şi propaganda agresivă a calvinismului care ameninţa Biserica românilor cu dispariţia“, se afirmă în versiunea oficială greco-catolică.

De cealaltă parte, istoriografia ortodoxă consemnează faptul că, începând cu 1697, presiunile înalţilor prelaţi catolici din Transilvania, făcute asupra Mitropolitului Teofil pentru a accepta „unirea“, s-au intensificat. Mărturie în acest sens sunt misivele de sprijin trimise arhiereului Teofil de către alţi ierarhi ortodocşi, care aflaseră de încercările catolicilor de a scinda Ortodoxia transilvană.

Rolul determinant al iezuiţilor

Iezuiţii, membri ai unui ordin călugăresc catolic întemeiat în 1534 pentru combaterea Reformei şi întărirea puterii papale, s-au implicat susţinut în vederea atragerii românilor spre Biserica Apuseană. Aceasta, cu atât mai mult cu cât împăraţii habsburgi mărturiseau credinţa catolică. Aşa se explică afluxul preoţilor şi monahilor iezuiţi în Transilvania, după 1688. Membrii acestui ordin catolic au introdus un al patrulea vot monahal, ascultarea necondiţionată faţă de papă, alături de cele trei voturi consacrate – ascultare, castitate, sărăcie.

Călugării iezuiţi s-au implicat în punerea în practică a hotărârilor Conciliului Tridentin, care a decis primenirea Bisericii Catolice după şocul Reformei. Iezuiţii au fost principalii promotori ai Contrareformei, căutând să restabilească credinţa catolică în ţări cu tradiţie protestantă, precum Anglia şi Germania, iar în Ucraina şi Transilvania au sprijinit afirmarea bisericilor greco-catolice. Încă din 1697, iezuitul Paul Báranyi, paroh în Alba-Iulia, făgăduia Mitropolitului Teofil să elimine dependenţa ortodocşilor faţă de superintendentul calvin, dacă vor accepta „unirea cu Roma“.

Atanasie Anghel a promis rămânerea la Ortodoxie

În vara anului 1697, Mitropolitul Teofil a trecut la cele veşnice, iar în locul său a fost ales ieromonahul Atanasie Anghel. Acesta din urmă a fost hirotonit la Bucureşti, la 22 ianuarie 1698, de către Mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti. Cu acest prilej, Atanasie Anghel semnează o mărturisire de credinţă ortodoxă, în 22 de puncte, prin care se obliga faţă de patriarhul Dositei al Ierusalimului, să păzească toate rânduielile dogmatice, cultice şi canonice ale credinţei strămoşeşti. Noul Mitropolit al Ardealului a primit la întronizare, din partea domnitorului Constantin Brâncoveanu, bani, cărţi şi veşminte arhiereşti.

În pofida relaţiilor pe care le stabilise cu Mitropolitul Teodosie şi cu domnitorul Constantin Brâncoveanu, Atanasie Anghel a răspuns, în cele din urmă, dorinţei Curţii Imperiale din Viena de a întrerupe legăturile cu Ţara Românească.La 14 aprilie 1698, împăratul de la Viena emite o diplomă prin care arată că românii ortodocşi erau liberi să rămână în credinţa lor sau să facă unirea cu una dintre religiile „recepte“.

Avantajul imediat în cazul celei de-a doua variante nu era de trecut cu vederea:preoţii „uniţi“ urmau să beneficieze de toate drepturile confesiunii respective. Mai mult, diploma preciza că aceia dintre clericii ortodocşi care vor accepta unirea cu Biserica Romei vor beneficia de toate privilegiile prelaţilor catolici. Perspectiva dispariţiei persecuţiilor pe care le trăiseră până atunci ortodocşii ardeleni a fost prilej de mari speranţe, în contextul în care majoritatea dintre ei erau convinşi că-şi vor păstra credinţa răsăriteană. La 2 iunie 1698, arhiepiscopul de Esztergom (Ungaria), Leopold Kolonici, clarifică lucrurile printr-un manifest adresat preoţilor români.

Privilegiile de care se bucurau prelaţii catolici urmau a reveni doar ortodocşilor care acceptau patru puncte din învăţătura Bisericii Romei şi anume:papa este capul întregii Biserici;Sfânta Împărtăşanie se poate face şi cu pâine nedospită (azimă);Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul (et Filio);în afară de Paradis şi Infern mai există „un loc curăţitor“ numit Purgatoriu.

La 7 octombrie 1698, 38 de protopopi ortodocşi au semnat un act denumit „Manifest de unire“ şi redactat în limba română. Documentul avea şase pagini, pe prima dintre acestea semnatarii declarând că se unesc cu „Biserica Romei cea catolicească“ şi că doreau să beneficieze de privilegiile de care se împărtăşeau „mădulările şi popii acestei Biserici sfinte“.

În plus, cei 38 de protopopi subliniau că se unesc doar dacă vor fi lăsaţi să păstreze obiceiurile Bisericii Răsăritului (cea Ortodoxă), iar după moartea Mitropolitului Atanasie Anghel succesorul său să fie ales de sobor, urmând a fi întărit de papă şi de împărat, dar hirotonit de „patriarhul de sub biruinţa Înălţiei Sale“ (probabil de către patriarhul sârb de la Carlovitz).

Actul de unire:diferenţe între varianta română şi cea latină?

Pagina a doua a „Manifestului de unire“, rămasă liberă, a fost ulterior completată de iezuiţi, în limba latină – spun ortodocşii. Practic, aici intervine disputa de veacuri dintre greco-catolici şi ortodocşi. Aceştia din urmă susţin că iezuiţii au tradus numai partea întâi a actului, prin care se accepta unirea, adăugându-se că protopopii primesc întreaga învăţătură romano-catolică, inclusiv cele patru puncte amintite.

Pe paginile a treia, a patra şi a cincea erau semnăturile celor 38 de protopopi, astfel încât se părea că acceptau şi cele scrise pe pagina a doua, în latineşte. După semnături, pe pagina a cincea, era un nou adaos, scris de Mitropolitul Atanasie:„Şi aşa ne unim aceşti ce-s scrişi mai sus, cum toată legea noastră, slujba bisericii, liturghia şi posturile şi calendarul nostru să stea pe loc, iar de n-ar sta pe loc acelea, nici aceste peceţi să n-aibă nicio tărie asupra noastră şi vlădica nostru Atanasie să fie în cap şi nimeni să nu‑l hărbutăluiască“.

Disputa de contestare a autenticităţii documentelor unirii religioase a românilor din Transilvania cu Roma a iniţiat-o Nicolae Densuşianu. El a contestat identitatea textului românesc cu cel latin al „Manifestului de unire“ din 7 octombrie 1698. Densuşianu a arătat că textul românesc consemnează numai o alianţă religioasă pentru a obţine „privilegiomuri cu care trăiesc mădularele şi popii acestei Biserici sfinte“ şi nu o unire dogmatică, aşa cum reiese din textul latin al „Manifestului“, considerat a fi fost falsificat de iezuiţi.

Pe de altă parte, istoricul Augustin Bunea a publicat, în 1893, în lucrarea „Cestiuni din dreptul şi istoria Bisericii Române Unite“, partea a II-a, studiul „Autenticitatea şi genuinitatea manifestului de unire cu Biserica Romei din 7 octombrie 1698“, opinând că deosebirile dintre variantele „Manifestului“, redactat în cele două limbi, sunt nesemnificative, fondul fiind identic în ambele texte. Potrivit lui Bunea, Densuşianu contestă unirea confundând voit termenii „unire“ cu „alianţă“.

Or, spune Bunea, alianţa are întotdeauna caracter limitat şi se încheie între două sau mai multe state, care îşi păstrează frontierele ce le despart şi tot specificul etnic naţional, colaborarea lor fiind numai în anumite acţiuni bine determinate. În ceea ce priveşte unirea, greco-catolicii invocă drept exemplu situaţia Principatelor Române la 1859.

Actul de la 24 ianuarie a eliminat tot ce le-a despărţit până atunci, Ţara Românească şi Moldova formând un stat unitar, fără frontiere, cu o singură constituţie, cu un singur drapel, cu un singur imn şi o singură conducere, cetăţenii ambelor ţări devenind după unire fii egali ai aceleiaşi patrii.

Libertatea de a alege, invocată de uniţi

Greco-catolicii nu omit din argumentaţia în cauză nici temeiurile apostolice:„Precum corpul este unul, deşi are mai multe mădulări… toate mădulările corpului formează un singur corp“ (I Corinteni XII, 12). Aşa şi „mădulările“ Bisericii Catolice de rit latin, bizantin, armean, copt etc. toate formează un singur Corp al Bisericii una, sfântă, catolică şi apostolică, unitate caracterizată prin mărturisirea aceleiaşi credinţe, împărtăşirea cu aceleaşi Sfinte Taine şi supunerea faţă de urmaşul Sfântului Apostol Petru.

În fine, greco-catolicii afirmă că expresia „din bunăvoia noastră“ nu este una formală, lipsind orice act de presiune, deoarece românii au putut alege să se unească cu oricare din cele patru „religii recepte“ din Transilvania sau cu nici una şi să rămână în continuare în credinţa lor, conform Diplomei imperiale din 14 aprilie 1698.

Renunţări şi reveniri la „unirea cu Roma“

La un deceniu după instalarea lui Atanasie Anghel ca episcop unit, protopopii greco-catolici au semat la Alba Iulia, în iulie 1711, împreună cu însuşi Atanasie, un act prin care abjurau „unirea cu Roma“. După scurt timp, însă, cel care a pus bazele noii confesiuni creştine revenea asupra celor scrise în actul amintit. Motivele lepădării de unire erau legate de nerespectarea drepturilor făgăduite ortodocşilor ardeleni înainte de 1701.

Această stare de fapt a persistat zeci de ani întrucât Inochentie Micu, după instalarea în scaunul episcopal (1732), a plecat la Viena pentru a cere drepturi pe seama conaţionalilor săi care continuau să aibă statutul de „toleraţi“.

Episcopul Inochentie Micu solicita, în memoriile sale, înlăturarea iobăgiei, dreptul la învăţătură şi dreptul de a folosi liber pădurile, apele şi munţii. Dar, mai presus de toate, episcopul unit solicita recunoaşterea românilor ca a patra naţiune în stat, cu aceleaşi drepturi pe care le aveau ungurii, saşii şi secuii. Istoriografia reţine şi acte de revoltă ale lui Inochentie Micu din pricina neînţelegerilor cu iezuiţii, episcopul averizându-l pe primatul romano-catolic al Ungariei că, dacă nu va sprijini cauza românilor, „unirea se va prăbuşi, încât nici urmele nu i se vor cunoaşte“.

Chemat la Viena în 1744, Inochentie Micu era acuzat, printre altele, că răzvrăteşte poporul şi că vrea să înlăture „unirea“. În cele din urmă, a plecat la Roma, fiind silit să renunţe la scaunul de episcop în 1751.