Ascensiunea și decăderea Regimului Nazist, un regim care a terorizat Germania și Europa: 1918-1945

Regimul Nazist a fost un regim de extremă dreapta, antidemocrat, antiparlamentarist, anticapitalist, anticomunist, antisocialist, anticlerical, antisemit, rasist, militarist și militantist, promotor al Naționalismului și mândriei față de Cultura și Istoria Germaniei, mai ales față de „trecutul glorios” al triburilor germanice, precum cheruscii (al căror lider, Arminius învinsese legiunile romane ale lui Varus în Bătălia de la Pădurea Teutoburgică, din anul 9, odată cu acest moment, apărând ideea de „identitate germană”), al Primului Reich Reich (Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană din vremea Împăratului Otto I, 962-973, precursor al națiunii germane moderne, ce a dominat Europa de Vest în secole IX-X), precum și a celui de Al Doilea Reich (Imperiul German, proclamat în urma înfrângerii Franței de către Regatul Prusiei în Războiul Franco-Prusac din 1870-1871, la 18 ianuarie 1871, în Sala Oglinzilor de la Versailles), a purității rasiale, precum și al cultului războiului și a ideii de expansiune teritorială ca mijloc de afirmare a regimului, apărut în Germania (în urma fondării Partidului Național-Socialist Muncitoresc German sau mai pe scurt, NSDAP la 20 februarie 1920, la Munchen) și care a condus Germania între 1933 și 1945. Ascensiunea sa la putere a fost un fenomen pe cât de complex, desfășurat în mai multe etape, pe atât de facil, din cauza numeroaselor probleme politice, economice și sociale pe care Germania le întâmpinase după Primul Război Mondial, cât și a situației politice și economice instabile a țării din primii ani de după război, pe care Adolf Hitler (membru al partidului încă de la fondarea sa și apoi lider al acestuia din 29 iulie 1921) le va manipula cu mare abilitate, asemeni unui magician.

 Steagul roșu cu svastica, logo-ul Partidului Nazist, cel care va conduce Germania cu o mână de fier între 1933-1945 (Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Swastika)

 I.Cauzele apariției și dezvoltării Partidului Nazist: de la înfrângerea în Primul Război Mondial la venirea lui Adolf Hitler la putere (1918-1933)

 La 9 noiembrie 1918, în urma numeroaselor înfrângeri suferite de Armata Imperială Germană în fața Puterilor Aliate (trupele anglo-franceze, cărora li se vor adăuga cele americane, din vara lui 1917) pe Frontul de Vest, încă din vara lui 1918 (precum înfrângerea suferită în Bătălia de la Amiens din 8 august 1918, „Ziua Neagră a Armatei Germane”) și a situației dezastruoase a acesteia, fiind cât se poate de clar faptul că situația militară de la acel moment nu se mai putea schimba, iar Germania nu mai avea cum să câștige războiul, Kaizerul Wilhelm al-II-lea (Împărat al Germaniei între 1888-1918), pe fondul mai multor revolte ale soldaților și marinarilor din întreaga Germanie, în special a Revoltei Marinarilor din Kiel (care începuse la 3 noiembrie 1918) decide să abdice, punând astfel capăt Imperiului German și Monarhiei, țara devenind, astfel, din acea zi, o republică.[1]

În același timp, două zile mai târziu, pe 11 noiembrie 1918 se încheie Primul Război Mondial, prin semnarea Armistițiul de la Compiegne, acesta fiind semnat de Mareșalul Ferdinand Foch, Amiralii Sir Roslyn Wemyss și George Hope și Căpitanul Jack Marriott (din partea Franței și Marii Britanii), respectiv de Secretarul de Stat Matthias Erzberger, Contele Alfred Von Oberdorff (Ministrul Afacerilor Externe), Generalul Detlof Von Winterfeldt și Căpitanul Ernst Vanselow (din partea Germaniei). Pe fundalul acestor evenimente, izbucnește în noiembrie 1918, Revoluția Germană (care se va încheia în august 1919, prin înfrângerea rebelilor comuniști, conduși de activista Rosa Luxemburg, de către trupele Republicii de la Weimar). Apoi, la 28 iunie 1919, Germania semnează Tratatul de la Versailles, potrivit căruia, aceasta trebuia să plătească inițial 270 de miliarde de mărci (ulterior, suma reducându-se în anii 1920 la 226 miliarde de mărci pentru toate daunele de război provocate).

Din punct de vedere al pierderilor teritoriale, Germania pierde 13% din teritoriul național:ceda înapoi Franței regiunile Alsacia și Lorena (ocupate în urma Războiului Franco-Prusac din 1870-1871), regiunea Eupen-Malmedy Belgiei, regiunile bogate în bazine carbonifere Teschen și Soldau (către Cehoslovacia, stat nou-apărut pe harta Europei) și orașul Memel (inițial administrat de francezi, apoi preluat de Polonia, stat reapărut și el pe harta Europei în urma Conferinței de Pace de la Paris), precum și întregul său imperiu colonial (în Africa, Camerunul intră sub mandat francez, Rwanda și Burundi sub mandat belgian, iar Africa de Vest Germană, este preluată de Uniunea Sud-Africană, dominion al Imperiul Britanic)[2].

În Pacific, statele Palau și Nauru au intrat sub mandatul Japoniei, iar vestul statului Papua Noua Guinee și insulele Solomon, sub conducerea Australiei. La aceste pierderi teritoriale se adaugă reducerea Armatei la un personal activ de doar 100.000 de persoane, distrugerea tancurilor, a flotei și a aviației germane, toate acestea ducând la slăbirea vertiginoasă a forței militare și economice a țării, Tratatul de Versailles fiind principala cauză a instaurării Partidului Nazist la putere, în Germania.[3]

Scena semnării Armistițiului de la Compiegne, 11 noiembrie 19189 (cel din stânga pozei e Matthias Erzberger, semnatar din partea Germaniei, iar cel din dreapta, Mareșalul Foch, semnatar din partea Franței, Sursa: https://war-documentary.info/armistice-memorial-compiegne/)

 O a doua cauză a instaurării acestui regim ar fi legată de incapacitatea Republicii de la Weimar a lui Friedrich Ebert (primul președinte al acesteia) de a lupta eficient împotriva instabilității economice și politice, a unor probleme precum foamea, șomajul, dar mai ales criza economică acută din primii ani de după Primul Război Mondial, cauzată de o devalorizare a mărcii germane (o pâine ajunge să coste 2.000.000.000 de mărci după război, iar o bere de 2 ori încă pe atât).

Mai mult decât atât, pe fondul acestor dificultăți economice și politice apar grupări paramilitare precum „Căștile de Oțel” (Stalhelm), „Secțiile de Asalt” (Sturmabteilung-S.A), „Frontul de Fier” și „Frontul Roșu” și izbucnesc luptele de stradă dintre Freikorps (soldații din fosta Armată Germană, chemați să înăbușe revoltele din Berlin, Frankurt, Bremen, Leipzig și Hamburg) și bandele de revoluționari de extremă stânga (comuniști), toți acești factori ducând la mari probleme în procesul de stabilizare politică, economică și socială a statului german în primele luni ale anului 1919.

Acestea explodează în evenimente marcante și tragice (de tip insurecțional) precum Revolta Spartachistă din ianuarie 1919, condusă de activiștii Rosa Luxemburg (ce avea să-și și piardă viața în timpul acestei revolte, fiind împușcată și aruncată într-un canal din Berlin) și Karl Liebnechkt, înăbușită în sânge de Guvernatorul Berlinului, Gustav Noske, eliminarea efemerei Republicii Sovietice Bavareze (instaurată și condusă de Kurt Eisner între 8 noiembrie 1918-21 februarie 1919) și nu în ultimul rând a Puciului de la Berărie (cunoscut și ca Puciul de la Munchen), organizat de Adolf Hitler și Generalul Erich Ludendorff în seara zilei de 8 noiembrie 1923 (pentru această lovitură de stat și în ciuda a ceea ce tocmai făcuseră, Ludendorff, datorită statutului său de erou din Primul Război Mondial, va fi achitat, iar Hitler va primi, la procesul organizat la începutul lui aprilie 1924, pedeaspa minimă pentru înaltă trădare, 5 ani de închisoare în Fortăreața Landsberg, el, însă, va ieși din închisoare după doar 9 luni, în decembrie 1924).[4]

La toate acestea se adaugă, în ultimă instanță, picătura care umple paharul indignării rasiale a germanilor:ocuparea bazinelor carbonifere ale Saar-ului (între 1920-1935) și Ruhr-ului (în urma Crizei Ruhr-ului, între 1923-1925), de către trupele coloniale franceze din Senegal în urma neefectuării corespunzătoare a plăților de război.[5]

În ciuda tutuoror acestor probleme politice și economice, germanii acceptă trecerea la un sistem republican și ratificarea Constituției de la Weimar (ce prevedea egalitate în fața legii a tuturor cetățenilor, libertăți publice, apelul la referendum la inițiativa a 10% din corpul electoral, separararea puterilor în stat, etc.). Mai mult decât atât, după primirea creditelor americane necesare pentru efectuarea plății datoriilor de război prin Planul Dawes (plan economic întocmit pentru refacerea țării și numit astfel, după bancherul Charles Dawes) și retragerea Comisiei Militare Internaționale din Renania în 1926, situația politică, cât și economică a Germaniei se îmbunătățesc semnificativ.

Tot atunci, sentimentul de răzbunare totală al marilor puteri ale fostei Antante (mai ales a Franței) față de Germania se stinge, aceasta fiind primită, până la urmă, în cadrul Ligii Națiunilor în 1926 și după câteva negocieri la sânge, primește și un loc permanent în Consiliu.[6]

În urma Tratatul de la Locarno din 16 octombrie 1925, Gustav Stresseman, Ministrul de Externe al Germaniei și cel al Franței, Aristide Briand (care vor primi Premiul Nobel pentru Pace, datorită luptei lor îndelungate în favoarea echilibrului, păcii și dezarmării) vor reuși nu numai să normalizeze relațiile diplomatice franco-germane și să asigure în mod exact granițele Germaniei din Europa de Vest, cu statele vecine acesteia (Franța și Belgia), ci și să scoată războiul ca instrument politic de rezolvare a litigiilor dintre state din Dreptul Internațional.[7]

 Soldat francez apropiindu-se amenințător de un civil german, în timpul Crizei Ruhr-ului, 1923-1925 (Sursa:https://ruhrmuseum.de/en/ausstellungen/archiv/2023/hands-off-the-ruhr-area-the-ruhr-occupation-1923-1925)

 Nu în ultimul rând, ambiguitatea Tratatului de la Locarno în privința situației granițelor pe care Germania le avea în estul Europei și refuzul ei de a face parte dintr-o „Uniune Federală Europeană”, proiect conceput de Aristide Briand în mai 1930 (din cauza faptului că progresul din sfera unității economice este condiționat de cedarea transparenței economice, fapt pe care Germania îl privește drept o nouă încătușare a ei) arătau faptul că țara nu trecuse peste rănile Tratului de la Versailles.

Mai mult decât atât, Criza Economică din octombrie 1929 ce va lovi întregul sistem economic mondial, mai ales statele cu economii puternice (precum S.U.A, Marea Britanie, Franța și Germania), câștigarea de către Partidul Nazist a 20% din voturi la Alegerile Federale din septembrie 1930, devenind astfel al-II-lea partid de la guvernare, precum și incapacitatea ultimilor 2 cancelari de a rezolva probleme esențiale din dezvoltarea statulului german, Von Bruning, care nu reușește să asigure coeziunea internă a țării (astfel că pe fondul altor datorii, cele din Planul Young, numit astfel după bancherul american Owen D.Young va fi nevoit să conducă prin decrete prezidențiale, practic, printr-un regim semi-dictatorial) și Franz Von Papen (care, deși curtează Polonia și Franța, asigurându-le de integritatea granițelor de la est și a cooperării cu ele împotriva Uniunii Sovietice, cea din urmă refuză, în cadrul Conferinței de la Lausanne din iunie-iulie 1932 să ofere Germaniei posibilitatea de a militariza Renania, ca atare reînarmarea țării nu se mai poate întâmpla în acest moment[8]), toți acești factori ducând la creșterea popularității Partidului Nazist în rândul alegătorilor germani din toate categoriile sociale (dar mai ales în rândul tinerilor cu studii superioare-avocați, medici, intelectuali, a foștilor membri decidenți ai Armatei Germane din timpul Primului Război Mondial, a bancherilor germani și a fermierilor din zonele rurale). La Alegerile din iulie 1932, pe fondul agravării crizei și a șomajului, Partidul Nazist ajunge să câștige mai mult de 37% din voturi.[9] Este adevărat că procentul de voturi va scădea la 33%, atunci când vor avea loc noi alegeri, în noiembrie, același an, dar dreptul partidului de a forma un guvern era de acum deja greu de contestat, de vreme ce era cel mai mare grup din Reichstag. Intrigant cum era, Von Papen reușește să-l convingă pe Președintele Paul Von Hindenburg să renunțe la Kurt Von Schleicher (Ministrul Apărării, precum și cancelar al Germaniei, ambele funcții fiind deținute între 1932-1933) și ca atare, acesta îl va destitui pe Schleicher la 28 ianuarie 1933 din funcția de cancelar.[10]

Două zile mai târziu, la 30 ianuarie 1933, Hindenburg îl numește pe Adolf Hitler în funcția de cancelar, acesta reprezentând începutul ascensiunii lui Hitler către funcția de lider suprem, pe care o va obține, pas cu pas, în urma Incendiului asupra Reichstag-ului din 28 februarie 1933 (pe care Naziștii îl vor folosi ca pretext pentru eliminarea comuniștilor de pe scena politică germană, dând vina pe aceștia pentru izbucnirea lui, cu toate că documente descoperite ulterior în arhivele germane vor arăta că acesta nu fusese pus la cale de niciun comunist german, ci de unul olandez, pe nume Marinus Van Lubbe), a Alegerilor din martie 1933 (prin Actul de împuternicire de la 24 martie 1933, prin care Adolf Hitler suspendă toate libertățile individuale ale germanilor) și a morții președintelui Paul Von Hindenburg (de cancer pulmonar) la 2 august 1934.

 II., , Fratele cel Mare” (Partidul Nazist) supraveghează întreaga Germanie și începe să acapareze teritorii (1933-1938)

 Astfel, Adolf Hitler (alături de partidul al cărui lider era, Partidul Nazist) ajunge să preia controlul asupra întregii Germanii. Acest partid își consolidează dominația în plan social și cultural prin aplicarea unor idei precum înregimentarea tineretului în organizații patriotice precum Hitlerjugend (, , Tineretul Hitlerist”), în cadrul cărora se urmărește dezvoltarea loialității față de regim, inocularea valorilor regimului, copiilor și tinerilor germani (ajungându-se chiar la spălarea pe creier a acestora) și pregătirea lor pentru a servi armatei sau statului, dar mai ales, prin realizarea unei propagande abile, cu ajutorul mijloacelor de masă (presă, radio, ziare, precum și demonstrații și serbări realizate în onoarea conducătorului preaiubit, Adolf Hitler). Se instalează astfel un regim politic în care „Fuhrer-ul” (Conducătorul) are puterea politică absolută alături de un singur partid, Partidul Nazist.

 Prima mișcare realizată de Adolf Hitler odată cu venirea sa la putere este reprezentată de eliminarea tuturor opozanților politici și a partidelor de opoziție precum PNG (Partidul Național German), SPD (Partidul Social-Democrat), Zentrum (Partidul de Centru Catolic) sau KPD-ul (Partidul Comunist German), astfel încât să poată avea controlul politic absolut și să direcționeze dezvoltarea statului german fără a fi deloc deranjat de criticile sau opoziția altora în privința deciziilor luate.

Mai mult decât atât, controlul asupra Statului și Armatei va fi obținut pe deplin prin „Noaptea Cuțitelor Lungi” (desfășurată între 30 iunie-2 iulie 1934), eveniment în urma căruia Adolf Hitler reușește să-l omoare pe Ernst Rohm, liderul organizației paramilitare socialiste, S.A (Sturmabteilung), văzând în setea acestuia pentru violențele de stradă și faptul că s-a numit pe sine însuși șef al Reichswehr-ului (Armatei), o amenințare directă la adresa puterii sale, semnalându-și totodată dorința de a spori și moderniza serviciile armate tradiționale și nu de a le înlocui cu o miliție de masă.[11]

Tot în acele zile cărți de știință, literatură sau politică ale intelectualilor germani sau europeni (fie ei de stânga sau nu, ce nu corespund ideilor naziste) sunt arse, într-un mare act de autodafe (arderea cărților în public).

 Ernest Rohm, principalul rival al lui Adolf Hitler în cadrul Partidului Nazist, eliminat în urma „Nopții Cuțitelor Lungi” (Sursa: https://www.britannica.com/event/Night-of-the-Long-Knives)

 A doua mișcare realizată de acesta este legată de militarizarea țării și cucerirea unor teritorii, idee denumită sugestiv lebensraum (spațiu vital), parte a proiectului militarist. Începând cu 1935, Hitler trece de la sistemul , , Reichswehr” (cel cu maxim 100.000 de soldați în componența Armatei Germane) la cel de Wehrmacht, prin recrutare voluntară, începând să producă din nou avioane, tancuri și crucișătoare (prin așa numitul , , Plan Z”, prin care dispune de construirea unei semnificative flote de suprață, Weltschmachtflotte, de pe care urmau să decoleze bombardierele Stuka Ju-87.

Mai mult decât atât, în aprilie 1939, el va abroga Acordul Naval realizat cu Marea Britanie, prin care renunța la restituirea fostelor colonii germane, recunoștea superioritatea puterii maritime britanice și se angaja să nu se implice într-un război submarin în Atlantic[12], ceea ce va face până la urmă (ducând o luptă intensă cu submarinele americane, conduse în Operațiunile din Oceanul Atlantic din Al Doilea Război Mondial de Amiralul Chester W.Nimitz ), toate aceste arme fiind interzise prin Tratatul de la Versailles. Pe 7 martie 1936, încălcând dispozițiile Tratatului de la Versailles, el remilitarizează regiunea Renaniei și o ocupă. Opt luni mai târziu, pe 25 noiembrie 1936, Germania semnează Pactul Anti-Comintern (prin care se opunea comuniștilor din întreaga lume) cu Japonia Imperială, căreia i se va adăuga și Italia Fascistă în 1937, astfel apărând celebra „Axa Roma-Berlin-Tokyo”.[13]

În dimineața zilei de 13 martie 1938, de frica validării referendumului din Austria împotriva unirii cu Germania (realizat de Kurt Schusnigg, Cancelarul Austriei la acel moment), Hitler intră în Viena și ocupă Austria, realizând astfel mult doritul Anschluss (anexarea Austriei, prin care apare , , Germania Mare”). Jumătate de an mai târziu, în septembrie 1938, dată fiind dorința lui Hitler de a anexa Regiunea Sudetă (o regiune a Cehoslovaciei în care etnicii germani erau majoritari) Neville Chamberlain, Prim-Ministrul Marii Britanii între 1937-1940, merge să soluționeze în mod amiabil problema cu acesta, având 2 întâlniri cu acesta. În prima lor întâlnire, cea de la Berchtesgadem (din 15 septembrie 1938), cei doi nu vor ajunge la niciun rezultat, astfel că va nevoie de o a doua întâlnire, la Bad Godesberg, ce va avea loc o săptămâmă mai târziu (pe 22 septembrie 1938), în cadrul căreia Hitler se răstește la Chamberlain și respinge de la bun început doleanțele lui (printre care și organizarea unui plebiscite), cerând cedarea imediată a Regiunii Sudete către Germania.[14]

În disperare de cauză, Chamberlain se oferă să renunțe la plebiscit dacă doar teritoriul cu o populație de peste 50% germană urma să fie transferat imediat, restul putea fi remis unei comisii, așa cum se întâmplase cu teritoriile disputate după 1918.[15]

Astfel, în urma Conferinței de la Munchen (ce are loc între 29-30 septembrie 1938), la care vor fi prezenți, în afară de el și Hitler, Edouard Daladier (Premierul Franței) și Benito Mussolini (Prim-Ministrul Italiei), Edvard Benes, Președintele Cehoslovaciei neavând ce să facă decât să se uite neputincios cum Adolf Hitler are câștig de cauză în cazul Crizei Sudete și reușește, până la urmă să ocupe Regiunea Sudetă. Chiar și așa, Hitler merge și mai departe, vrea mai mult decât are déjà și la 15 martie 1939, ocupă întreaga Cehoslovacie. În ceea ce privește volksegenossen (comunitatea poporului) și păstrarea purității sale rasiale, Regimul Nazist al lui Adolf Hitler vine cu un plan, pe cât de meticulous și ingenios organizat, pe atât de inuman și macabru:exterminarea tuturor evreilor din Germania și din teritoriile europene cucerite, prin munca până la epuizare în lagărele de concentrare sau omorârea lor (prin gazare) în cele de exterminare, ura față de aceștia constituind nucleul de radicalizarea al populației germane. Evreii ocupau un loc unic în panoplia de fobii a naziștilor, pentru Adolf Hitler și mulți dintre adepții săi înfocați, ei reprezentând un pericol ubicuu, care amenința existența Germaniei. În plan intern, se considera că aceștia otrăveau cultura germană, subminau valorile tradiționale și corupeau puritatea rasială a țării, în timp ce, în plan extern, evreii erau văzuți ca putere internațională malign, din cauza presupusei lor dominații atât asupra capitalismului plutocratic, cât și a bolșevismului.[16]

Acest fenomen numit „Holocaust”, care îi aduce pe evrei la o soartă crudă începe cu un boicot național al afacerilor evreiești de la 1 aprilie 1933, urmat de o primă tranșă de legi care îi exclude pe evrei din administrația publică și îi discriminau în cadrul profesiilor medicale și juridice, dând un semnal multor evrei, de la instalarea regimului, în ianuarie 1933, că ei nu mai au niciun viitor în Germania.[17] âAcesta continuă printr-un al doilea val de persecuții, ce culminează cu Legile de la Nuremberg din septembrie 1935, când în Germania Nazistă sunt interzise căsătoriile și relațiile dintre evrei și „cei cu sânge german” (arieni), iar cetățenia germană poate fi deținută numa

de persoane cu , , sânge german” sau părinți/rude germane, astfel încât cei care erau evrei sau aveau cel puțin 2 bunici evrei nu mai puteau păstra cetățenia germană.[18] În următoarea perioadă, persecuțiile continuă, evreii fiind scoși din universități, dați afară din spitalele unde erau medici, din judecătoriile unde profesau ca avocați și din multe alte funcții importante, iar personalități culturale precum dirijorul Bruno Walter, fizicianul Albert Einstein și scriitorul Thomas Mann (toți fiind evrei la origine) sunt nevoiți să părăsească țara de teama exterminării, plecând în S.U.A. Fenomenul ajunge la apogeu odată cu “Kristallnacht” (Noaptea de Cristal), o serie de atacuri realizate în noapte de 9 spre 10 noiembrie 1938 asupra tuturor evreilor din Germania și Austria (ca urmare a uciderii diplomatului german Ernest Vom Rath la Paris, două zile mai devreme, pe 7 noiembrie 1938 de către adolescentul evreu polonez Herschel Grynszpan), când aproximativ 7500 de magazine evreiești sunt vandalizate de trupele S.A (Sturmabteilung) și S.S (Schutzstaffel), cel puțin 91 de evrei fiind răniți și în jurul a 30.000 dintre ei sunt arestați și duși în lagăre .[19]

Totodată, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, după Conferința de la Wanseee (din 20 ianuarie 1942), moment în care se decide adoptarea „Soluției Finale”, Joseph Goebbels (Ministrul Propagandei) îl ajută pe Adolf Hitler să trimită 5 milioane de evrei la moarte (după ce un milion fuseseră deja omorâți în Rusia de Einsatzgruppen) în lagăre precum cele de la Sobibor, Treblinka, Majdanek, Theresienstadt și Auschwitz (cel mai famos dintre lagărele în care prizonierii evrei și-au găsit sfârșitul), unde sunt organizați în Sonderkommandos (unități de muncă)[20], supravegheate de trupele S.S, iar cei care se răzvrătesc ajung pe mâna așa numiților , , kapo” (deținuți care erau șefii de grupă și deveneau aliați ai Regimului Nazist, săvârșind crime îngrozitoare împotriva colegilor evrei, fiind gata să facă orice pentru a-și menține poziția înaltă din ierarhie)[21], alții devenind „kaninchen” (cobai) în experimentele medicale, de-a dreptul sadice și îngrozitoare efectuate de doctorul Joseph Mengele.

Lui Albert Speer (Ministrul Economiei de Război) îi revine în cele din urmă, sarcina de a organiza rețeaua de fabrici și drumuri din jurul lagărelor de concentrare, astfel încât deținuții (evrei, ruși, protestanți sau homosexuali) să contribuie la dezvoltarea economică spectaculoasă a Celui de Al Treilea Reich. Mai mult decât atât, prin Generalplan Ost, strategie schițată în ianurie 1941 și modificată de câteva ori, Germania Nazistă dorea să colonizeze zone întinse din Polonia, Zona Baltică (Lituania, Letonia și Estonia), Rutenia Albă și Ucraina, strămutând 30 de milioane de locuitori din zonă, în urma lor venind acolo 15 milioane de nemți care au de gând să realizeze orașe cu străzi, magazine, case, clădiri impunătoare, locuri de muncă într-un adevărat , , Imperiu German din Europa de Est”.[22]

La 23 august 1939, Joachim Von Ribbentrop (Ministrul de Externe al Germaniei Naziste) semnează împreună cu Viaceslav Molotov (Ministrul de Externe al U.R.S.S), Pactul Ribbentropp-Molotov (cunoscut și ca „Pactul de Neagresiune” dintre Germania Nazistă și U.R.S.S), prin care cele 2 mari puteri își delimitau sferele de influență în Europa de Est (după invadarea Poloniei de către cele 2 mari puteri, plănuită tot cu ocazia acestui pact, vestul Poloniei urmând să intre în sfera de influență nazistă, iar estul, în sfera de influență sovietică) și totodată se angajau ca niciuna să nu intre în sfera de influență a celeilalte (Germania Nazistă în sfera de influență a Uniunii Sovietice, iar Uniunea Sovietică în sfera de influență a Germaniei), pact în urma căruia, statele baltice (Lituania, Letonia și Estonia) și Basarabia urmau să intre în sfera de influență a U.R.S.S, Germania Nazistă neavând niciun interes față de aceste regiuni (cea a Basarabiei și sud-estul Europei).[23]

La aflarea veștii că rușii acceptaseră să semneze acesst acord (cu 2 zile înainte de de a fi semnat), pe 21 august 1939, Adolf Hitler s-a întors spre oaspeții săi și a exclamat:, , I-am dus de nas!I-am dus de nas!”.[24]

III.Partidul Nazist devine Imperiul Nazist și ia cu asalt Europa (1939-1945)

 La doar puțin peste o săptămână de la semnarea istoricului acord, Germania Nazistă declanșează Al Doilea Război Mondial, prin invadarea Poloniei, la ora 3:55, trupele germane năvălind peste graniță și secerând în cale toate liniile de apărare ale polonezilor.[25] Acestea reușesc să cucerească, în cele din urmă, jumătatea de vest a țării după Asediul Varșoviei dintre 8-28 septembrie 1939 (în care, Armata Poloneză care își trimite cavaleria și infanteria dotată cu puști din Primul Război Mondial, încă, este zdrobită de „războiul-fulger”, în care Wehrmacht-ul își trimite atât bombardierele Stuka, diviziile de blindate ale generalului Heinz Guderian și infanteria). Între timp, la 17 septembrie 1939, jumătatea estică a Poloniei este invadată de trupele sovietice.

 După înfrângerea Poloniei, Wehrmacht-ul înaintează spre Vestul Europei, iar tactica Blitzkrieg-ului (războiul-fulger) se dovedește a fi o reușită totală, Germania Nazistă reușind să cucerească în scurt timp, între lunile aprilie-iunie ale anului 1940, următoarele țări:Norvegia și Danemarca (aprilie 1940), Olanda și Belgia (mai 1940) și în cele din urmă, Franța (a cărei capitală Parisul e cucerit de naziști la 14 iunie 1940), care va capitula și ea la 22 iunie 1940 (partea de sud și centru a țării fiind organizate în Regimul de la Vichy, un stat marionetă condus de Mareșalul Philippe Petain și Prim-ministrul Pierre Laval, ce va colabora cu oficialii naziști până în vara lui 1944), trupele britanice fiind puse pe fugă și trebuind să fie evacuate din zona orașului Dunkerque (unde luptaseră alături de trupele franceze și belgiene împotriva celor naziste) în cadrul operațiunii , , Dynamo” (desfășurată între 28 mai-4 iunie 1940).[26]

Pe Frontul de Est, la 22 iunie 1941, Hitler declanșează , , Operațiunea Barbarossa”, invadând Uniunea Sovietică și încălcând, astfel, Pactul de Neagresiune Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939, până în iarna lui 1942 ajungând atât de aproape de Moscova, încât părea că o va cuceri și astfel va câștiga războiul (însă, se va dovedi că nu va fi așa). Pe Frontul din Mediterana și Africa de Nord, după o rezistență îndârjită a milițiilor locale în Iugoslavia și a trupelor britance în Grecia, în aprilie 1941, cele două cad sub ocupația italo-germană (iar în Croația și Serbia sunt create două state-marionetă, primul sub conducerea lui Ante Pavelic, iar cel al doilea a lui Milan Nedic, ) iar, după trimiterea lui Erwin Rommel la comanda Afrikakorps (trupele germane din Africa de Nord), alături de trupele Italiei Fasciste capturează de la Aliați (S.U.A Marea Britanie, Franța și U.R.S.S), orașele Benghazi și Tobruk din Libia în februarie 1941 și respectiv, iunie 1942.[27]

Supremația Armatei Naziste de la începutul celui de Al doilea Război Mondial (1939-1943) este bazată totodată și pe un aspect mai puțin cunoscut:cooperarea dintre Germania Nazistă și Rusia Sovietică în chestiunea Europei de Est (în special, a Poloniei), până la declanșarea , , Operațiunii Barbarossa”, Rusia trimițând înapoi lui Hitler în lagăre toți comuniștii germani evadați, iar acesta îi va preda, la rândul lui, rușilor, pe toți naționaliști ucrainieni capturați, aceștia urmând să fie trimiși în Gulag. La acest fapt se adaugă și cooperarea cu liderii din statele-satelit, care se alătură Germaniei Naziste, precum Benito Mussolini (liderul suprem al Italiei din 1922), Mareșalul Carl Mannerheim (conducătorul Finlandei), Amiralul Mikloș Horthy (conducătorul Ungariei), Mareșalul Ion Antonescu al României (liderul suprem al României din septembrie 1940), Josef Tiso (conducătorul Slovaciei) și chiar și Francisco Franco (liderul suprem al Spaniei din aprilie 1939), care vor trimite contingente militare din Italia, Finlandia, Ungaria, România, Slovacia și Spania (celebra , , Divizie Albastră) ce se vor alătura Wehrmacht-ului în operațiunea de invadare a Rusiei.[28]

 În urma capitulării Franței la 22 iunie, Hitler decide la 28 iunie 1940, să viziteze Parisul, aici aflându-se lângă 2 acoliți de ai săi Tour Eiffel (printre alte locuri faimoase pe care acesta le-a vizitat numărându-se și mormântul lui Napoleon Bonaparte, din Dome des Invalides, Sursa: https://www.worldhistory.org/image/18902/adolf-hitler-in-paris/ )

 Cu toate acestea, în cele din urmă, Adolf Hitler neținând cont de părerea oficialilor săi din S.S, pretextând că îl are pe Hermann Goering (șeful Luwftwaffe, Aviației Germane), de partea sa, care îi spun că invadarea U.R.S.S-ului nu va avea niciun efect benefic pentru dezvoltarea puterii politice și economice a celui de Al Treilea Reich, lansează Operațiunea Barbarossa la 22 iunie 1941, împotriva Rusiei (ea fiind plănuită inițial pentru 15 mai, însă aplicarea sa întârzie 7 săptămâni, datorită problemelor de pe Frontul din Balcani și a celor logistice). Pentru această invazie a Uniunii Sovietice, Germania Nazistă urma să trimită 150 de divizii (reprezentând aproape 3.000.000 de soldați)19 divizii de panzere (reprezentând 3.000 de tancuri), 7.000 de piese de artilerie și 2500 de avioane. [29]

Toate aceste forțe sunt împărțite în 3 armate: Grupul de Armate Nord (condus de Generalul Wilhelm Von Leeb) ce trebuia să treacă prin statele baltice spre nordul Rusiei și să distrugă Leningradul, Grupul de Armate Centru (comandat de Generalii Fedor Von Bock, Herman Hoth și Heinz Guderian care vine cu un grup de blindate), având ca obiective să lovească Moscova, stepele din sudul Rusiei și resursele bogate de petrol din Caucaz, ajutații fiind și de 3 Luftflotten (Flote Aeriene):Luftflotte 1 în nord, Luftflotte 2 în centru și Luftflotte 4 în sud și Grupul de Armate Sud (comandat de Generalul Gerd Von Rundstedt, ajutat de grupul de blindate al Comandantului Paul Ludwig Von Kleist), ce era divizat în 2 secțiuni amplasate în sudul Poloniei și în România, având ca obiectiv să avanseze din Polonia spre Ucraina și să ajungă la Kiev.[30]

Tot acest plan, însă, este lovit incapacitatea nemților de a-și suplimenta rezervele de hrană și îmbrăcăminte (crezând că în maxim 2-3 luni, vor distruge toate capabilitățile militare ale Armatei Roșii, însă rușii aplică din nou, cu success, tactica , , pământului pârjolit” din vremea invaziei lui Napoleon Bonaparte de la 1812 și îi hărțuiesc în repetate rânduri prin atacuri ale cazacilor), toate acestea ducând, dup aproape 6 luni de rezistență în Bătălia de la Stalingrad (17 iulie 1942-2 februarie 1943) la înfrângerea Armatei a-VI-a Germane în această bătălie și a tuturor forțelor militare germane din această campanie.[31]

Incapacitatea de a captura câmpurile petrolifere din Caucaz și Orientul Mijlociu (întrucât în august 1941, Iranul, una din marile țări producătoare de petrol prin instalațiile petroliere de la Bandar Abbas și Shiraz este invadat concomitent, de trupele britanice și ruse) va reprezenta un obstacol major în câștigarea celui de Al Doilea Război Mondial pentru Germania Nazistă

 Înfrângerea lui Erwin Rommel și a imbatabilelor sale Afrikakorps de până atunci, din A doua Bătălie de la la El-Alamein (25 octombrie-11 noiembrie 1942) în fața Armatei A-8-a Britanice a Generalului Bernard Montgomery (care venise în fruntea trupelor anglo-americane alături de Generalul Archibald Wavell, după ce Claude Auchinleck fusese demis în urma înfrângerii din Asediul Tobruk-ului, cu 5 luni înainte), precum și capitularea Wehrmacht-ului (Armatei Germane) în cadrul Campaniei din Africa de Nord în aprilie 1943 vor reprezenta începutul sfârșitului pentru hegemonia Germaniei Naziste. Acest lucru le permite anglo-americanilor să intre în Sicilia („Operațiunea Huskey”, începută la 10 iulie 1943) și apoi, în întreaga Italie două luni mai târziu (în septembrie 1943), fapt ce va duce la demiterea lui Mussolini din funcția de Prim-Ministru al Italiei și la arestarea sa, toate acestea reprezentând o a doua lovitură (după eșecul Operațiunii Barbarossa), ce avea să clatine întregul edificiu politic și militar al celui de Al Treilea Reich…În cele din urmă, Aliații (alianță politico-militară formată la 15 august 1941, prin adoptarea unei „Charte a Atlanticului” în urma întâlnirii dintre Președinte Franklin Delano Roosvelt și Prim-Ministrul Marii Britani, Winston Churchill din Golful Placentia, Newfoundland și apoi a unei , , Declarații a Națiunilor Unite”, din ianuarie 1942) și în urma Conferinței de la Teheran (28 noiembrie-1 decembrie 1943) dă lovitura finală și fatală Germaniei Naziste, întrucât în cadrul acestei întâlniri se decide deschiderea unui al treilea front, de data aceasta în Europa de Vest. Acest lucru este reușit de Aliați prin debarcarea trupelor americane, canadiene și britanice din „Ziua Z” (Debarcarea în Normandia, 5 iunie 1944), zi care marchează începutul „Operațiunii Overlord” și a unor lupte intense contra forțelor naziste pe plajele Normandiei ce vor primi nume de cod precum Omaha, Utah, Gold sau Juno (lupte ce vor timp 2 de luni, până în august 1944). Aceasta operațiune este finalizată cu eliberarea unor orașe importante din Franța și Belgia precum Rennes (4 august 1944), Orleans (16 august 1944), Anvers (4 septembrie 1944), dar mai ales Paris, capitala Franței (25 august 1944) și Bruxelles, cea a Belgiei (3 septembrie 1944), forțele militare naziste, în speranța recuceririi zonei dintre Belgia și nordul Franței mai lansează o ofensivă, Ofensiva din Ardeni (16 decembrie 1944-25 ianuarie 1945), însă Mareșalul Von Rundstedt și trupele sale vor fi din nou înfrânte de trupele anglo-americane și canadiene, conduse de Generalii Bernard Montgomery, Dwight.D.Eisenhower și Omar Bradley.[32]

Puternic marcate de declinul Italiei Fasciste și executarea liderului acesteia, Benito Mussolini la 28 aprilie 1945 (bun prieten și aliat al lui Adolf Hitler, de altfel), trupele Germaniei Naziste suferă eșec după eșec pe Frontul de Est în fața Armatei Roșii, aceasta pătrunzând în cele din urmă în Berlin, la 21 aprilie 1945. De frica unei sorți similiare cu cea a lui Mussolini (al cărui trup a stat agățat de o sfoară împreună cu cel al amantei sale, Claretta Petacci, într-o benzinărie din apropierea zonei centrale a orașului Milano, fiind scuipat și batjocorit de oamenii care treceau pe lângă el, ca semn al răzbunării pentru suferințele și lipsurile îndurate de italieni în timpul celui de Al Doilea Război Mondial), Adolf Hitler decide pe 30 aprilie 1945 să se sinucidă, împușcându-se în cap, alături de jumătatea lui, Eva Braun, care hotărăște să facă și ea același lucru, dar luând o pastilă cu cianură.

 La 8 mai 1945, Generalul Jodl semnează la Reims, capitularea Germanie Naziste pe Frontul de Vest, iar la primele ore ale dimineții de 9 mai 1945, Generalul Keitel semnează capitularea Germaniei Naziste pe Frontul de Est, în fața Generalului Gheorghi Jukov, reprezentantul Uniunii Sovietice în momentul armistițiului. Astfel, ia sfârșit un regim inuman, înfricoșător, criminal, un „Doctor Faustus al Politicii Mondiale” ca să parafrazez titlul unui roman de Thomas Mann, care știa extrem de bine să-și organizeze „arhitectura terorii” și să administreze toate teritoriile cucerite în Europa de Est, Centrală și de Sud, dar în momentul când una din piesele de domino începe să se clatine (Italia Fascistă în Balcani și Africa de Nord sau Japonia Imperială împotriva forțelor militare americane în Pacific), exista pericolul ca tot sistemul ei de control politic și militar să cadă (ceea ce s-a și întâmplat, în cele din urmă), pentru că nu mai era capabilă să se folosească de resursele primite încât să fabrice armele necesare în masă și tehnologia de război care să le ajungă tuturor soldaților germani și corpurilor de armată (blindate, avioane, crucișătoare) pe toată durata războiului asemenea rușilor sau americanilor și tocmai de aceea, Germania Nazistă este înfrântă în mod clar și ireversibil în mai 1945.

Bibliografie

A.Surse secundare

1.     Ferguson, Niall, Războiul Lumii.Epoca Urii, Editura Polirom, Colecția Historia, Iași, 2022

2.     Frankopan, Peter, Drumurile Mătăsii.O nouă istorie a lumii, Editura Treia, Colecția Istorie, București, 2019

3.     Gerwarth, Robert, Cei învinși.De ce nu s-a putut încheia Primul Război Mondial, 1917-1923, Editura CPT, Bucureșți, 2019

4.     Kershaw, Ian, Drumul spre iad.Europa, 1914-1949, Editura Litera, Colecția Kronika, București, 2014,

5.     Simms, Brendan, Europa.Lupta pentru supremație de la 1453 până în prezent, Editura Polirom, Colecția Historia, Iași, 2015

B.Surse web

1.     https://www.smithsonianmag.com/history/adolf-hitler-coup-prison-beer-hall-putsch-180983207/

2.     https://www.britannica.com/event/Anti-Comintern-Pact

3.     https://en.wikipedia.org/wiki/Nuremberg_Laws

4.     https://www.britannica.com/event/Kristallnacht

5.     https://www.jewishgen.org/forgottencamps/general/languageeng.html

6.     https://www.britannica.com/event/German-Soviet-Nonaggression-Pact

7.     https://www.britannica.com/event/Operation-Barbarossa

8.     https://www.nam.ac.uk/explore/victory-europe

[1] Robert Gerwarth, , , Cei învinși.De ce nu s-a putut încheia Primul Război Mondial, 1917-1923”, Editura CPT, Bucureșți, 2017, Cap.5 (, , Când norocul se schimbă”), pp.111-112

[2]Ibidem, pp.324-329

[3] Ibidem

[4] https://www.smithsonianmag.com/history/adolf-hitler-coup-prison-beer-hall-putsch-180983207/

[5]Brendan Simms, , , Europa.Lupta pentru supremație de la 1453 până în prezent”, Editura Polirom, Colecția Historia, București, Capitolul , , Utopiile, 1917-1944”, pp. 250-283

[6]Ibidem

[7]Ibidem

[8] Ibidem

[9] Niall Ferguson, Războiul Lumii.Epoca Urii, Editura Polirom, Colecția Historia, Iași, 2022, , Cap.6 (, , Planul”)Subcap., , Fratele Hitler”, p.220

[10] Ibidem

[11] Brendan Simms, Op.cit, pp.259

[12] Ibidem

[13] https://www.britannica.com/event/Anti-Comintern-Pact

[14] Niall Ferguson, Op.cit, Cap.10 (, , O pace fără rost)pp.300-301

[15] Ibidem

[16] Ian Kershaw, Drumul spre iad.Europa, 1914-1949, Editura Litera, Colecția Kronika, București, 2014, Cap.6 (, , Zona de pericol), Subcap., , Germania lui Hitler:Comunitatea rasială, pp.354-355

[17] Ibidem

[18]Ibidem

[19] https://www.britannica.com/event/Kristallnacht

[20] https://www.jewishgen.org/forgottencamps/general/languageeng.html

[21] Ibidem

[22]Brendan Simms Op.Cit, pag.278

[23] https://www.britannica.com/event/German-Soviet-Nonaggression-Pact

[24] Peter Frankopan, Drumurile Mătăsii.O nouă istorie a lumii, Editura Treia, Colecția Istorie, București, 2019, Cap.19 (, , Drumul Grâului”), p.385

[25] Ibidem, p.392

[26] Brendan Simms, Op.cit, pp.274-276

[27] Ibidem

[28] Ibidem

[29]https://www.britannica.com/event/Operation-Barbarossa

[30]Ibidem

[31] Ibidem

[32] https://www.nam.ac.uk/explore/victory-europe