⬆

Asaltul asupra portului Damietta și eșecul celei de a Cincea Cruciade

Autor: David Linus Neagu

Jean de Brienne a convocat o adunare în cadrul căreia a fost luată decizia de a porni către Egipt, obiectivul cruciadei. Prima țintă era reprezentată de portul Damietta. La finalul lunii mai, oastea cruciată s-a îmbarcat la Acra, însă doar o parte dintre corăbii au putut porni spre Damietta, având în vedere că vântul se oprise. Primii cruciați au ajuns în fața portului în data de 27 mai, urmați, la două zile, de grosul armatei. Însă aceștia nu au mai așteptat sosirea întăririlor și au debarcat. După ce toate trupele s-au regrupat pe mal, s-au îndreptat către Damietta, unde și-au așezat tabăra pe malul apusean al fluviului Nil.

Primele atacuri urmau să vizeze Turnul cu lanțuri, o fortificație aflată pe o insulă în mijlocul Nilului, de unde fusese ridicat un lanț ce împiedica avansul flotei cruciate în amonte. Oliver de Paderborn, cel care a și scris principala cronică a expediției, a proiectat o mașinărie de asalt – o platformă construită pe baza a două bărci legate între ele, peste care fuseseră ridicate scări de asalt – care urma să fie folosită în timpul asediului. În data de 24 august a fost luat cu asalt turnul, pe care creștinii l-au cucerit, însă au ezitat să continue atacul și să încerce să escaladeze zidurile portului Damietta, hotărând să aștepte întăriri. Între timp, sultanul ayyubid al-Adil, fratele lui Saladin, a murit, iar Egiptul a ajuns să fie guvernat de fiul său, al-Kamil, care aștepta întăriri din partea fratelui său al-Mu'azzam, guvernatorul Siriei.

Al-Kamil a primit întăririle așteptate, iar în octombrie a hotărât să ia cu asalt tabăra cruciată, însă a fost respins – deja sosiseră contingentele franceze și engleze. Cruciații au hotărât să treacă la acțiune, astfel că au săpat un canal dinspre mare spre Nil care urma să îi ducă în apropierea unui pod construit de musulmani ce asigura legătura între oastea lui al-Kamil și Damietta. Însă o furtună puternică a inundat canalul şi, cu toate că au suferit pierderi, creștinii puteau acum să își aducă corăbiile pe acest canal și să urce mai ușor pe Nil.

După o iarnă grea în care atât cruciații, cât și musulmanii au suferit pierderi din cauza frigului și a unei molime, în luna februarie 1219, Pelagius a luat hotărârea de a-i ataca pe musulmani, cu speranța că în acest fel va crește moralul armatei. Vestea că al-Kamil a fugit i-a determinat pe latini să ia cu asalt tabăra musulmană, al-Adiliya, pe care au găsit-o abandonată. Sultanul Egiptului hotărâse să se retragă de lângă Damietta atunci când primise vestea unui complot împotriva sa. Situația s-a rezolvat atunci când a făcut joncțiunea cu fratele său al-Mu'azzam, care aducea cu el oști din Siria. Însă cei doi nu au mai putut reocupa tabăra de la al-Adiliya, astfel că s-au așezat la Fariskur, la câțiva kilometri sud de Damietta.

Prima ofertă de pace

În vara care a urmat, cele două armate s-au atacat reciproc, însă fără succes. În toamnă, fiind conștient că Damietta nu mai putea rezista, al-Kamil a hotărât să le trimită cruciaților o ofertă de pace: le dădea Ierusalimul, Palestina Centrală și Galileea și le returna și Sfânta Cruce. Însă musulmanii urmau să controleze în continuare fortărețele din Transiordania. La auzul veștii, Jean de Brienne a fost încântat și a cerut ca oferta să fie acceptată, însă s-a lovit de opoziția lui Pelagius. De partea celui din urmă se aflau și Marii Maeștri ai Templierilor și Ospitalierilor, care argumentau că fără castelele din Transiordania era cu neputință să apere Orașul Sfânt, ale cărui ziduri fuseseră dărâmate de al-Mu'azzam în cursul anului 1219. În consecință, oferta lui al-Kamil a fost respinsă.

La puțin timp după ce au fost purtate aceste negocieri, niște iscoade creștine i-au informat pe liderii cruciadei că unul dintre zidurile Damiettei nu era apărat. Astfel, la data de 5 noiembrie 1219, creștinii au luat cu asalt orașul, pe care l-au cucerit. Garnizoana nu putuse organiza apărarea, având în vedere că fusese decimată de boală. Acum era ridicată o nouă problemă: cine controla orașul?

Jean de Brienne a considerat că Damietta urma să intre sub autoritatea sa, pe când Pelagius susținea că trebuia să fie guvernat de Biserică. Însă legatul papal nu era popular printre cruciați, astfel că Jean de Brienne a pus presiune asupra sa până ce s-a ajuns la un compromis: regele Ierusalimului devenea stăpânul orașului până la sosirea lui Frederick al II-lea.

A urmat o perioadă letargică, în care Pelagius și regele Jean de Brienne se certau referitor la viitorul curs al cruciadei. În contextul în care antipatiile își atinseseră apogeul, regele Ierusalimului a hotărât să se retragă și să se îndrepte către Cilicia armeană, unde spera să obțină tronul, revendicarea sa bazându-se pe mariajul cu Rita/Stephanie, fiica lui Levon I, care decedase în 1219. Însă moartea soției precum și a băiatului în 1220 au pus capăt acestui plan. Prin urmare, Jean s-a dus la Acra, unde a stat în expectativă alături de armata sa, în contextul în care se zvonea că al-Mu'azzam se pregătea să atace regatul.

În Damietta, Pelagius dorea să lanseze un atac împotriva lui al-Kamil, însă nu se bucura de susținerea cruciaților. Abia sosirea lui Ludovic al Bavariei în primăvara lui 1221, care îndeplinea rolul de comandant al avangardei viitoarei armate cruciate imperiale, i-a convins pe nobilii din tabără că trebuie să treacă la acțiune. Al-Kamil a încercat din nou să îi convingă pe cruciați să accepte un tratat de pace, însă în zadar. La data de 12 iulie, după ce în Damietta se întorsese și Jean de Brienne, armata cruciată a pornit spre Fariskur, în timp ce musulmanii s-au retras la Mansurah.

Cruciații au înaintat și au ocupat localitatea Sharimșah. În acel moment, regele Ierusalimului i-a rugat să nu părăsească Sharimșah, deoarece nivelul Nilului începuse să crească, anunțând inundațiile anuale, și latinii primiseră vești referitoare la sosirea unor trupe siriene care veneau în ajutorul lui al-Kamil. Însă cruciații erau entuziasmați și au refuzat să asculte de sfatul acestuia. Astfel că tabăra a fost mutată la Bahr as-Saghir, în fața musulmanilor. Dar a fost comisă o greșeală fatală: latinii nu au lăsat în urmă corăbii care să apere un canal care asigura legătura între un braț și fluviul Nil. La puțin timp după sosirea cruciaților la Bahr as-Saghir, o parte din oastea musulmană a traversat acel canal și s-a așezat pe drumul ce asigura legătura între tabăra cruciată și Damietta. Mai mult, flota egipteană a ocupat canalul, blocând orice retragere a creștinilor. Conștient fiind de situația în care se afla oastea cruciată, Pelagius a ordonat retragerea către Damietta, însă al-Kamil a distrus unele stăvilare de pe malul fluviului, astfel că tabăra creștină a fost inundată, iar retragerea s-a făcut cu dificultate și în dezordine.

Pentru a evita anihilarea, în contextul în care cavaleria musulmană ataca ariergarda creștină, Pelagius i-a cerut lui Jean de Brienne să negocieze un tratat cu al-Kamil. Cei doi au ajuns la o înțelegere: cruciații se puteau retrage din Egipt și primeau și Sfânta Cruce, în schimbul predării orașului Damietta. Când vestea a ajuns la urechile garnizoanei din oraș, aceasta s-a răzvrătit și a devastat palatul lui Jean de Brienne și sediile ordinelor militare. Însă, în cele din urmă, ostașii au înțeles situația și au acceptat să se retragă. La data de 8 septembrie, cruciații s-au îmbarcat și au părăsit Egiptul.

Lipsa conducerii ferme și a coeziunii expediției

Cruciada s-a confruntat cu mai multe probleme. Una dintre acestea era reprezentată de lipsa unei conduceri ferme și unite. Inițial, după ce avangarda cruciadei a debarcat și și-a așezat tabăra pe malul stâng al Nilului, contele Simon de Saabrücken a fost ales în postura de lider – fapt care indica preponderența cruciaților din zona Renania. După ce s-a strâns întreaga armată, această poziție a fost ocupată de Jean de Brienne, în virtutea sa de rege al Ierusalimului, însă această decizie era bazată de considerente militare, nu politice – autoritatea sa de lider politic nu era acceptată de toți, având în vedere diversitatea contingentelor și legăturile de vasalitate dintre nobili. Sosirea cardinalului Pelagius de Albano a polarizat și mai mult conducerea, având în vedere că acesta deținea fonduri numeroase, în virtutea cărora revendica o influență sporită.

Ca și în cazul cruciadelor anterioare, cine avea cele mai adânci buzunare putea să influențeze decisiv cursul campaniei. Problema lui Jean de Brienne era reprezentată de fragilitatea poziției sale politice. Acesta a devenit rege prin mariajul cu regina Maria, fiica lui Conrad de Montferrat și a Izabelei I. După moartea soției sale, survenită în 1212, Jean de Brienne a acționat ca regent pentru fiica sa, Izabela. În 1214 s-a căsătorit cu Rita/Stephanie, fiica regelui armean Levon I, cu care a avut un băiat. După moartea lui Levon I în 1219, a părăsit cruciada pentru a încerca să ocupe tronul armean, însă moartea soției și a băiatului au pus capăt pretențiilor sale de a conduce noul regat armean din Cilicia. Poziția sa în cadrul regatului a fost șubrezită în 1225, când Frederick al II-lea s-a căsătorit cu Izabela, fiica sa, astfel că s-a retras o perioadă în Italia, după care a ajuns la Constantinopol, unde a ocupat funcția de regent pentru Balduin al II-lea și co-împărat. În cadrul cruciadei, poziția sa a fost slăbită de mecanismul decizional de factură colectivă. Avantajul era reprezentat de implicarea mai multor nobili în dezbaterile referitoare la modul în care trebuia să se desfășoare expediția, în încercarea de a conferi coeziune mișcării cruciate. Pe de altă parte, diversitatea opiniilor putea influența negativ bunul mers al campaniei.

Peste toate acestea plana promisiunea sosirii lui Frederick al II-lea de Hohenstaufen, susținută în mod constant de Sfântul Scaun și de cardinalul Pelagius. Astfel, campania nu a putut să hotărască un curs concret, iar în momente-cheie, cum a fost posibilitatea încheierii unui tratat de pace cu musulmanii în 1221, cruciații nu doreau să întreprindă vreo acțiune care nu ar fi beneficiat de susținerea împăratului german.

O altă problemă a fost reprezentată de întăririle care soseau în Orient. Cu toate că Inocențiu al III-lea stipulase în bula papală „Quia maior” și în canonul 71 al conciliului de la Lateran („Ad liberandam”) că expediția ar fi trebuit să dureze trei ani, nu exista nicio constrângere care să condiționeze indulgențele plenare de petrecerea unui anumit timp în Egipt. Astfel, mulți cruciați soseau în Orient, unde luptau pentru o perioadă limitată de timp, după care se întorceau acasă. Fluxul constant de recruți nu reușea, însă, să compenseze plecarea celor care deja participaseră la campanie și nici nu constituia un esprit de corps. Situația fusese diferită în cazul campaniilor anterioare, unde exista întotdeauna un nucleu de cruciați care să asigure coeziune expediției. Totodată, noii cruciați care soseau în Orient voiau acțiune, motiv pentru care, în 1220-1221, Pelagius a susținut o abordare mai agresivă.

Regele Ioan Plantagenet luptă împotriva francilor (stânga). Prințul Ludovic al VII-lea al Franței merge în marș. Miniatură de secol XIV

3 1 John of England vs Louis VIII of France jpg jpeg

O posibilă rezolvare a conflictului pe cale diplomatică

Cea de-a Cincea Cruciadă a fost percepută de liderii musulmani drept o amenințare cât se poate de serioasă, având în vedere că aceasta punea sub semnul întrebării capacitatea familiei ayyubide de a-i apăra pe musulmani în fața atacurilor venite din Apus. Teama de eșec, care ar fi putut surveni în urma unei bătălii în câmp deschis, i-a determinat pe liderii musulmani să apeleze la o rezolvare a conflictului pe cale diplomatică.

Astfel, al-Kamil a încercat de două ori să îi convingă pe creștini să se retragă din Egipt în schimbul predării Ierusalimului. Însă moartea sultanului al-Adil în august 1218 și lipsa unui succesor care să asigure unitatea lumii ayyubide însemnau că orice promisiune referitoare la Ierusalim era deșartă, având în vedere că al-Kamil nu își putea impune autoritatea asupra unui teritoriu aflat în sfera de control al fratelui său, al-Mua'zzam din Damasc. Prezența cruciaților în Egipt și pericolul pe care aceștia îl reprezentau la adresa stabilității puterii ayyubide în Orient i-au determinat pe fiii lui Saladin să se unească –iar al-Mu'azzam a atacat teritoriile frâncilor din Palestina.

În 1221, armata cruciată care a pornit spre Cairo număra doar 1.200 de cavaleri, 4.000 de arcași și câteva mii de trupe de infanterie și de turcopoli (conform estimărilor realizate de Oliver de Paderborn), adică un număr insuficient pentru a asedia Cairo. Cu toate acestea, locuitorii din oraș s-au înspăimântat când au aflat că oastea creștină se îndrepta spre ei, orașele Cairo vechi și cel nou fiind evacuate. Astfel, cea mai mare amenințare a cruciaților nu era neapărat de ordin militar, ci, mai degrabă, politic. Eșecul lui al-Kamil de a-i alunga pe cruciați putea duce la retragerea sprijinului emirilor, la rândul lor aceștia nemaifiind dispuși să își trimită trupele să lupte împotriva creștinilor.

Trebuie remarcat faptul că o bună parte din beduini i-au susținut pe cruciați, nefiind mulțumiți de unele măsuri fiscale ale ayyubizilor. În încercarea de a evita o înfrângere ce ar fi rezultat în urma unei confruntări directe, al-Kamil a încercat să îi convingă pe creștini să părăsească Damietta, oferindu-le ceea ce considera, pe bună dreptate, obiectivul acestora: Ierusalimul. Prima ofertă datează din august 1219, când cruciații au încercat să cucerească tabăra ayyubidă de la Fariskur. Conform martorilor, sultanul le-a promis că le va oferi Sfânta Cruce pierdută la Hattin (1187), alături de Orașul Sfânt și toate castelele situate la vest de Iordan, plus bani pentru a refortifica orașul, ale cărui ziduri fuseseră distruse în 1219.

Cruciații refuză oferta sultanului

Bineînțeles că Jean de Brienne a încercat să îi convingă pe cruciați să accepte această ofertă – ar fi guvernat un regat mult mai întins. Însă clericii, alături de italieni și de templieri și ospitalieri, s-au opus. Italienii, reprezentați – în mare parte – de venețieni, doreau să continue campania din Egipt ca să aibă acces la pradă, pentru a recompensa pierderile survenite din blocada asupra Egiptului instituită de Inocențiu al III-lea.

Cele două ordine militare aveau motive strategice pentru care au respins oferta sultanului. Ierusalimul nu putea fi apărat fără a controla Transiordania, în special fortărețele de la Kerak și Montreal, pe care al-Kamil dorea să le păstreze sub autoritatea sa. Este important de subliniat faptul că aceștia au avansat aceleași argumente ca și în 1191-1192, când Richard a pledat pentru un atac asupra Egiptului în defavoarea unui asediu al Ierusalimului. Oferta lui al-Kamil a fost reînnoită în august 1221, când cruciații se pregăteau să mărșăluiască spre Cairo.

Pe lângă încercarea de a-i convinge pe creștini să părăsească Egiptul, sultanul dorea să tragă de timp pentru a primi întăriri din Siria și de a amâna plecarea cruciaților din Damietta până la inundațiile anuale ale Nilului. Totodată, acesta dorea să scindeze tabăra latină, știind că existau susținători ai unei înțelegeri cu musulmanii. Spre deosebire de situația din 1219, de data aceasta Honorius al III-lea și Frederick al II-lea le-au ordonat cruciaților să nu încheie nicio înțelegere cu al-Kamil.

Încăpățânarea cruciaților de a refuza oferta lui al-Kamil se datora și unor serii de profeții care prevesteau victoria creștinilor. Acestea apăruseră, chipurile, în mediile creștine orientale, unele chiar dinaintea cuceririi orașului Damietta. Sub diverse forme, acestea prevedeau victoria creștinilor și, neîndoielnic, au fost folosite de Pelagius și de ceilalți clerici pentru a susține moralul creștinilor și a-i asigura că întreaga expediție beneficia de patronajul divinității.

O altă serie de profeții făceau referire la Preotul Ioan (legendarul rege-preot care trăia fie în estul Asiei, fie în estul Africii), care, în acel moment, era reprezentat de Genghis Khan. Liderul mongol începuse în 1219 cucerirea Imperiului Horezmian, acțiune ce era percepută de cruciați drept o campanie anti-musulmană. Zvonurile care ajungeau la Damietta referitoare la victoriile mongolilor i-au încurajat pe creștini, aceștia crezând că vor reuși să cucerească Egiptul și după vor ajunge și la Ierusalim.

FOTO: GETTY IMAGES