Vizita discretă a lui Ariel Sharon la București. Israelul a cerut României un tanc sovietic T-72
La 6 iunie 1982, Israelul a declanșat Operațiunea „Pace pentru Galileea”. Armata israeliană a invadat teritoriul libanez și s-a îndreptat spre Beirut, pentru a elimina din regiune forțele armate palestiniene conduse de Yasser Arafat. Era începutul unui război care va angrena Siria și care va dura trei ani. În aceeași zi, la București, ministrul român al Apărării, generalul Constantin Olteanu, lua masa de prânz cu generalul Ariel Sharon, omologul său israelian. De față mai erau și alte persoane, printre care și Uri Dan, consilierul lui Sharon. Oaspetele era pe punctul de a părăsi România, fiind la finalul unei vizite de patru zile, făcută în interes particular. Despre rostul și detaliile acestei vizite private, în rândurile de mai jos.
În timpul mesei oferite de Olteanu, înaltul oaspete a simțit nevoia să deschidă discuția despre o posibilă colaborare în sectorul industriei aeronautice, unde gazdele erau foarte interesate să obțină un radar performant, în vederea realizării unui avion de luptă supersonic. În cartea sa, Ariel Sharon: An Intimate Portrait, Uri Dan a povestit că ministrul israelian a afirmat că țara sa ar putea oferi asistență României, cu condiția ca românii să furnizeze statului evreu un tanc sovietic de tipul T-72 (foto). Brusc s-a făcut liniște! Românii încremeniseră... Lui Uri Dan i s-a părut că era atât de multă tensiune în aer, încât uriașul candelabru de deasupra mesei a început să trepideze. „Toată lumea știa de ce Sharon dorea acest model de tanc: Uniunea Sovietică tocmai îl furnizase Siriei, iar Israelul dorea să-l analizeze și să-i descopere secretele. După un scurt moment de gândire, ministrul român al Apărării a răspuns: «Domnule general Sharon, de ce aveți nevoie de noi pentru a obține acest tanc? Puteți să luați unul de la vecinii sirieni». Toată lumea a izbucnit în râs, dar nimeni nu știa exact ce să înțeleagă din acest răspuns” (Uri Dan, Ariel Sharon: An Intimate Portrait).
Câteva ore mai târziu, avionul fără însemne al delegației israeliene a decolat de pe Aeroportul Otopeni și s-a îndreptat spre Orientul Mijlociu. La București, ministrul Olteanu a căzut pe gânduri: ratase cumva o șansă nesperată ca industria aeronautică română să fabrice – în sfârșit – un avion de vânătoare supersonic, un deziderat vechi de 15 ani?
Originile supersonicului românesc
În vara anului 1967, la București, cu acceptul lui Nicolae Ceaușescu, un grup de experți a realizat un studiu privind revigorarea industriei aeronautice române. Sub conducerea generalului Ștefan Ispaș din Ministerul Forțelor Armate (M.F.A.) și a profesorului Ion Grosu de la Politehnică, experții au înaintat Comitetului Central al Partidului Comunist Român un proiect de anvergură: până în 1980 urmau să fie produse 1600 de aeronave militare și civile. În plan militar, pe lângă elicoptere, trebuia realizat un avion de luptă supersonic, superior MiG-ului 21, pe care să-l înlocuiască în cadrul regimentelor românești de aviație de vânătoare. De fapt, sub impresia recentului „Război de șase zile“ (5-10 iunie 1967), se propunea achiziționarea licenței aparatului francez Dassault Mirage III. În mai 1968, în timpul vizitei președintelui Charles de Gaulle la București, Nicolae Ceaușescu a propus ca statul român să fabrice sub licență Mirage III și a rămas cu impresia că de Gaulle era de acord. În următorii ani, francezii au acordat numai licențele elicopterelor Aérospatiale Alouette III și Puma, pe care românii le-au fabricat la Brașov, începând cu 1971 și, respectiv, 1974. Cum achiziționarea licenței unui supersonic din Franța nu s-a materializat, la București s-a luat decizia realizării unui proiect autohton, denumit IAR-95. Acesta nu a fost finalizat niciodată.
Acest text este un fragment din articolul „Eșecul supersonicului IAR-95. Câteva întâmplări cu români, englezi, chinezi și israelieni”, apărut în Historia Special nr. 26, disponibilă la toate chioşcurile de presă în perioada 28 martie-01 iulie 2019 şi în format digital pe paydemic.com.
