Victoria talibanilor în Afganistan

Afganistanul, țară cu o suprafață relativ mică, având o populație alcătuită dintr-un melanj de popoare – paștuni (38%), tadjici (25%), hazarahi (19%), uzbeci (6%)1 , a cunoscut de-a lungul timpului numeroase invazii, fiind stăpânit printre alții de perși, greci, sasanizi, arabi, mongoli.

Scurtă istorie afgană

Primul stat afgan centralizat, poate fi considerat imperiul Durrani (un trib paștu), care a luat naștere la mijlocul secolului 18, în timpul șahului Ahmad (1747 – 1772), acesta extinzându- și cuceririle asupra Kașmirului, Punjabului, Belucistanului, precum și a unor părți din Uzbekistan și Tadjikistan. După moartea șahului Ahmad cei ce vor urma la tron nu vor reuși să păstreze intactă moștenirea primită. Imperiul Durrani se va destrăma, dând naștere principatelor Herat, Kandahar, Kabul și Peșawar².

Ulterior Kabulul va deveni centrul unei noi reunificări sub Dost Muhammad (1826 – 1863)³. În această perioadă Marea Britanie, care ocupase deja India, își va îndrepta privirile și spre Afganistan. Deși cele două războaie anglo- afgane (1839 – 1842 și 1878 – 1880) se vor încheia cu înfrângerea britanicilor, aceștia își vor instala, în 1880, protectoratul asupra Afganistanului, transformat astfel într-un stat tampon între Imperiul țarist și India britanică.

În urma unei noi confruntări, Anglia va recunoaște independența Afganistanului prin tratatul de la Rawalpindi (9 august 1919). În perioada care va urma, în Afganistan vor avea loc o serie de insurecții și răsturnări prin forță a regimurilor șahilor locali. În 1933 va urca pe tron șahul Muhammad Zahir, care va rămâne la putere până la 17 iulie 1973, când, aflat într-o vizită în Europa va fi înlăturat printr-o lovitură de stat condusă de fostul premier Mohammed Daud. Monarhia este abolită, iar Afganistanul se proclamă republică.

La 27 aprilie 1978 armata afgană va da o nouă lovitură de stat. Muhammad Daud este asasinat, iar puterea va fi preluată de către Consiliul Democratic Republican de orientare comunistă, condus de Nur Muhammad Taraki, care proclamă noua Republică Democrată Afganistan. Ajuns la putere, Taraki va trece la adoptarea unui program de reformare radicală a structurilor tradiționale, punând accent pe un nou statut al femeii și pe rolul educației ceea ce va stârni nemulțumirea clerului și a populației islamice conservatoare, nemulțumire ce va degenera, în martie 1979, într-o revoltă armată.

Odată cu restabilirea situației, în septembrie, premierul Hafizullah Amin îl asasinează pe președintele Taraki și preia puterea⁴. Moscova, care începând cu 1953 căutase să își extindă sfera de influență asupra Afganistanului, acesta fiind de altfel singurul stat necomunist care beneficiase de ajutor sovietic⁵, se va arăta îngrijorată de perspectiva pierderii controlului în regiune și va decide invadarea Afganistanului.

Astfel la 27 decembrie 1979 se produce o nouă lovitură de stat, ocazie cu care președintele Amin este asasinat și înlocuit cu Babrak Kamal (fost adjunct al președintelui Taraki). Potrivit colonelului KGB, Oleg Gordievski⁶, Amin a fost asasinat de către o echipă specială Spetsnaz desantată pe aeroportul din Kabul. Acesteia îi vor urma alte unități sovietice incluzând infanterie, blindate și aviație⁷.

Războiul din Afganistan

Bazându-se pe informațiile furnizate de KGB, potrivit cărora intervenția urma să fie de ordinul săptămânilor, iar SUA nu vor interveni, Moscova subestima atât reacția Occidentului cât și opoziția fermă a rebelilor afgani, mujahedinii (războinicii sfinți)⁸. Într-un discurs fulminant președintele Carter va caracteriza invazia sovietică din Afganistan ca fiind „cel mai serios pericol pentru pace începând din 1945”⁹.

Totodată, el va decide stoparea exportului de cereale către URSS, precum și boicotarea Jocurilor Olimpice de la Moscova din 1980¹⁰. Pe de altă parte invazia sovietică va constitui un liant pentru grupările divergente afgane, care, trecând peste deosebirile etnice, se vor uni în lupta contra ocupanților sovietici și a regimului lui Babrak Karnal. Ca urmare a apelului la jihad, lansat de rețelele religioase islamice transnaționale, rezistenței locale i se vor alătura voluntari veniți din țările arabe, voluntari ce vor fi instruiți în taberele de antrenament din Pakistan.

Trupele sovietice se retrag din Afganistan

Întrezărind ocazia de a plăti polița Uniunii Sovietice pentru eșecul suferit în Vietnam, eșec la care aceasta contribuise într-o mare măsură, Statele Unite vor decide să susțină rezistența afgană, încurajând, în același timp, și statele arabe să se alăture coaliției antisovietice¹¹. La apelul Statelor Unite Beijingul va condamna, la rândul său, invazia sovietică, și va acorda sprijin formării luptătorilor afgani¹².

Dacă inițial, ca urmare a poziției liderilor fundamentaliști afgani, care se pronunțau pentru puritatea mișcării islamice și nu acceptau ajutorul Occidentului, sprijinul militar american a fost mai discret¹³, fiind furnizat, în special, prin intermediul Pakistanului, în martie 1985, președintele Ronald Reagan va semna Directiva 166/Hotărârea de Securitate Națională, prin care autoriza sporirea ajutorului militar acordat mujahedinilor și operațiile militare în favoarea acestora în scopul, clar afirmat, de a-i îndepărta pe ruși din Afganistan¹⁴.

Urmare a noii politici, o impresionantă cantitate de armament și echipament militar american va fi furnizată mujahedinilor, iar începând cu 1986 Pentagonul va aproba livrarea de rachete Stinger, care vor paraliza în scurt timp aviația sovietică. În plus americanii vor mai furniza o serie de informații privind țintele sovietice, planuri pentru operațiunile militare bazate pe datele obținute de sateliți și informații obținute prin mijloace de transmisiuni¹⁵.

La rândul lor țările arabe nu vor rămâne mai prejos. În special Arabia Saudită îngrijorată de faptul că revoluția din 1979, din Iran, țară nonarabă și șiită, îi va diminua hegemonia în lumea arabă, va acorda un sprijin substanțial rezistenței afgane prin intermediul unui mare număr de organizații publice și private, printre cele mai importante fiind Liga Islamică Mondială, organizație creată în 1962, la Mecca și care își propunea apărarea intereselor islamice în întreaga lume, comitetul de ajutor ad hoc, prezidat de prințul Salman Bin Abdul- Aziz al Saud, guvernator al Riadului și serviciile de informații saudite, conduse de prințul Turki Ibn Faysal, nimeni altul decât fiul întemeietorului Ligii Islamice Mondiale¹⁶.

Acesta din urmă va stabili legături cu rezistența afgană și în cooperare cu serviciul de informații pakistanez ISI (Directorate of Inter-Services Intelligence) va juca un rol important în aprovizionarea și recrutarea gherilelor afgane. Rezistența afgană grupată în jurul mai multor partide islamice nu va beneficia însă, în mod echitabil, de ajutorul extern acordat.

Astfel Jamiat Islami, mișcare fondată în 1970 de Burhanuddin Rabbani absolvent al universității Al Azhar, și care cuprindea mai ales tadjici, vorbitori de persană, evoluând spre un islamism moderat, va deveni populară în rândul partizanilor occidentali ai rezistenței afgane, dar acest lucru îi va reduce accesul la sprijinul saudit. Din contră Hezb Islami (Partidul Islamic), organizație condusă de Gulbuddin Hekmatyar, formată mai ales din paștuni și promovând un islamism radical va fi un interlocutor privilegiat al rețelelor islamiste mondiale. În sfârșit o a treia mișcare, creată de către Abdul Rasul Sayyaf, Ittihad Islami, de inspirație wahhabistă, va beneficia în special de subsidiile saudite¹⁷.

Accentuarea presiunii externe și venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov la Moscova, în 1985, va decide soarta conflictului. Într-o ședință a Biroului Politic din 13 noiembrie 1986 acesta va hotărî să renunțe la un război costisitor și care devenea tot mai impopular în Uniunea Sovietică:

„Am luptat în Afganistan timp de șase ani. Dacă nu ne revizuim atitudinea, vom continua să mai luptăm încă 20 – 30 de ani... Armata noastră trebuie să înțeleagă că nu a învățat nimic din acest război… O să luptăm în continuare la nesfârșit, pentru a demonstra că trupele noastre nu sunt capabile să facă față situației? Trebuie să punem capăt acestui proces cât mai curând posibil”¹⁸.

La 14 aprilie 1988, la Geneva, Statele Unite și Uniunea Sovietică vor semna un acord care prevedea retragerea trupelor sovietice, crearea unui stat afgan neutru și repatrierea milioanelor de refugiați afgani.

Fenomenul taliban

Retragerea trupelor sovietice din Afganistan, încheiată în februarie 1989, nu va duce la instalarea liniștii în țară. La 16 aprilie 1992, în urma ofensivei mujahedinilor, guvernul prosovietic al președintelui Muhammad Najibullah, care-l înlocuise în primăvara anului 1986 pe Karmal, este înlăturat de la guvernare de către un grup de generali (Burhanuddin Rabbani, Ahmad Shah Masud și Abdul Rashid Dostum, lideri ai unor facțiuni aflate în competiția pentru putere)¹⁹.

La scurt timp după aceasta, Consiliul Mujahedinilor, constituit la 28 aprilie 1992 la Kabul, va proclama Afganistanul republică islamică iar la 2 ianuarie 1993, liderul tadjik Burhanuddin Rabbani este numit președinte. Dar divizate după criterii etnice, politice și religioase și beneficiind fiecare de sprijin extern, facțiunile locale vor relua ostilitățile. În 1994, în lupta pentru putere va intra o nouă mișcare armată, cea a talibanilor.

Avându-l la conducere pe mollahul Muhammad Omar, mișcarea talibană era constituită, în general, din tineri de etnie paștună, seminariști ai școlilor coranice deschise în perioada războiului anti-sovietic în apropierea taberelor de refugiați din Pakistan. Copii ai refugiaților afgani, crescuți izolați de familiile lor și educați de mollahi simpli, proveniți din mediul rural, talibanii manifestau ostilitate și suspiciune față de cultură, tehnologie și tot ceea ce însemna modernism. În cartea sa „Taliban, Islam, Oil and the New Great Came”, ziaristul pakistanez Ahmed Rashid realizează o descriere evocatoare a acestor tineri:

„Acești băieți constituiau o lume aparte față de mujahedini, pe care ajunsesem să-i cunosc prin anii ’80 – oameni care puteau să-și spună originile lor tribale și de clan, să-și reamintească cu nostalgie de fermele și văile lor abandonate și să povestească legende și întâmplări din istoria Afganistanului. Acești băieți proveneau dintr-o generație care nu-și văzuse niciodată țara în stare de pace. Nu aveau amintiri despre triburile, bătrânii și vecinii lor, și nici despre amestecul etnic complex de popoare care era patria lor. Ei admirau războiul pentru că era singura ocupație la care se puteau adapta. Simpla lor credință într-un Islam mesianic, puritan constituia singurul stâlp de care se puteau agăța și care dădea un sens vieții lor”²⁰.

În septembrie 1996 talibanii ocupă capitala Kabul, pentru ca în scurt timp să-și extindă controlul asupra celei mai mari părți a teritoriului. La 26 octombrie 1997, noile autorități proclamă Emiratul Islamic al Afganistanului, noul regim fiind recunoscut doar de trei state: Pakistanul, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite. Această ascensiune a mișcării talibane se poate explica prin concursul unor factori externi și interni.

Susținerea pakistaneză

Principalul susținător al mișcării talibane a fost Pakistanul, care mânat de interesele geo-strategice și economice avute în zonă, prefera un Afganistan controlat de talibani celui al președintelui Rabbani, ostil guvernului de la Islamabad și care căutase să se apropie de India. Dușmani ireconciliabili, prin religie, ai Iranului șiit, Indiei și Rusiei necredincioase, talibanii erau în cea mai mare parte de etnie paștună, etnie ce popula nord-vestul pakistanez, în jurul orașului Peshawar, regăsindu-se totodată în număr mare în corpul ofițerilor din armată și serviciile speciale. Aceasta forma convingerea că, un guvern taliban ar fi fost solid legat de Pakistan și ar fi echilibrat raportul de forțe cu cei trei inamici regionali²¹.

Intereselor strategice li se vor adăuga și cele economice, generate de poziția Afganistanului în Asia. Aici prăbușirea Uniunii Sovietice redeschidea vechile drumuri comerciale ale Asiei centrale spre mările calde. Pakistanul, țară lipsită de surse de energie, era direct interesat ca aducerea hidrocarburilor din Turkmenistan prin Afganistan să se facă în condiții de deplină siguranță. Or, în condițiile în care țara era frământată de luptele ce se duceau între diverși baroni ai războiului, unificarea acesteia sub o singură autoritate, cea a talibanilor, ar fi garantat siguranța transporturilor.

Sprijinită de Pakistan, mișcarea talibană se va dezvolta în scurt timp ajungând la o armată de 20.000 de luptători, bine înarmați, dotați cu tancuri, artilerie, aviație și beneficiind de consilierea instructorilor pakistanezi. În acest sens un observator remarca:

„Este de neconceput ca o forță compusă în mare parte din războinici și studenți amatori să opereze cu un grad înalt de precizie militară și să aibă o organizare riguroasă ca cea dovedită de talibani în operațiunile lor. Dacă este neîndoielnică prezența în rândul talibanilor a unor foști militari de carieră afgani, viteza și gradul de sofisticare al atacurilor talibane, comunicațiile, suportul aerian, artileria dovedesc fără dubii prezența unor ofițeri pakistanezi”²².

Acestor factori externi li se vor adăuga și factorii interni. Astfel, populația afgană, sătulă de luptele interminabile purtate între facțiuni, după căderea Kabulului, în 1992, în mâinile mujahedinilor, va accepta, mai ales în zonele locuite de paștuni, instalarea talibanilor fără a se opune. Instalați la putere, talibanii vor impune un islam extrem de rigorist, bazat pe respectarea strictă a codului de conduită tribală paștun și a shariei.

Ei vor închide cinematografele, vor scoate în afara legii muzica și dansul, vor interzice consumul de alcool, impunând cenzura și distrugând toate simbolurile religioase preislamice, unele dintre acestea opere de artă aparținând patrimoniului mondial. Bărbații vor fi obligați să-și lase barbă în timp ce femeilor li se va impune să se ascundă din cap până în picioare sub așa numitul burka, un văl prevăzut doar cu o deschidere zăbrelită în dreptul ochilor.

În plus acestea nu vor avea dreptul să aibă un serviciu sau să iasă din casă neînsoțite, iar fetelor li se va interzice accesul la învățământ. Atentatele teroriste, asupra Statelor Unite, din 11 septembrie 2001 vor determina constituirea unei coaliții antiteroriste internaționale, sub patronajul SUA, și înlăturarea guvernului taliban de la putere.

NOTE

1. Horia C. Matei, Silviu Neguț, Ion Nicolae, Enciclopedia statelor lumii, București, Editura Meronia, 2005, p. 15
2. Gen. Oleg Sarin & col. Lev Dvoretsky, Război contra speciei umane. Agresiunile Uniunii Sovietice împotriva lumii 1919 – 1989, București, Editura Antet, 1997, p. 246
3. Ibidem
4. Gheorghe Onișoru, Istoria contemporană universală după 1945, București, Editura Fundației România de Mâine, 2004, p. 98
5. Peter Calvocoressi, op. cit., p. 518
6. Christopher Andrew și Oleg Gordievski, KGB – istoria secretă a operațiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, București, Editura ALL, 1994, p. 411, 412
7. Gen. Oleg Sarin & col. Lev Dvoretsky, op. cit., p. 258, 259
8. Gheorghe Onișoru, op. cit., p. 98, 99
9. Ibidem, p. 98
10. Ibidem
11. Ali Laidi, op. cit., p. 80
12. Ibidem
13. Gen. Oleg Sarin & col. Lev Dvoretsky, op. cit., p. 260
14. Jeffrey T. Richelson, Un secol de spionaj. Serviciile de informații în secolul XX, București, Editura Humanitas, 2000, p. 462
15. Ibidem
16. Gilles Kepel, Op. cit., p. 233
17. Ibidem, p. 228 – 230
18. Apud. Vasili Mitrokhin, Christopher Andrew, op.cit., p. 383
19. Tiberiu Tănase, Războiul din Afganistan, în Dosarele istoriei, an II, nr. 10 (15), 1997, p. 53
20. Apud. Tariq Ali, Ciocnirea fundamentalismelor. Cruciade, jihaduri și modernitate, București, Editura Antet, 2006, p. 188
21. Gilles Kepel, op. cit., p. 352, 353
22. Apud. Vladimir Alexe, Talibanii, Statele Unite și resursele din Asia Centrală, în Ziua, nr. 3894, 31 martie 2007