Vasile Luca către Dej: „Nu merit să mor în închisoare“
După 23 august 1944, Partidul Comunist Român a fost scena unor sângeroase şi dramatice lupte pentru putere între principalele facţiuni, care au dus la anihilarea politică, şi chiar fizică, a unora dintre protagonişti. Unul dintre învinşii acestor lupte este Vasile Luca, fost membru al Secretariatului PCR şi ministru de Finanţe între 1947 şi 1952.
Vasile Luca a fost arestat pe 12 august 1952. În timpul anchetei a fost demascat ca „vechi element contrarevoluţionar, fost voluntar în divizia contrarevoluţionară secuiască şi agent informator al Siguranţei între 1924-1940“.(1)
Înainte de a intra în partidul comunist, Luca s-a înrolat în divizia secuiască care lupta „pentru salvarea Transilvaniei de invazia românească“, dar şi pentru a opri extinderea spre est a „revoluţiei bolşevice din Ungaria“. (2) Arestarea majorităţii membrilor PCdR de către Siguranţă în 1924, anumite „împrejurări nefericite“, dar şi sentimentul abandonării de către tovarăşii de luptă, l-au determinat pe Luca să accepte colaborarea cu Siguranţa, după cum îi mărturiseşte lui Gheorghiu-Dej într-o scrisoare. În perioada ilegalităţii mulţi dintre membrii Partidului Comunist au jucat un rol dublu, aflându-se pe lista de plată atât a Uniunii Sovietice cât şi a Siguranţei „burghezo-moşiereşti“.
Suspiciuni în acest sens au planat şi asupra lui Gheorghiu-Dej, dar acest aspect nu a fost dezlegat până în prezent. În „Referatul asupra învinuiţilor din lotul Vasile Luca“ al Tribunalului Suprem al RPR din 20 septembrie 1954 se precizează că, deşi Luca a fost agent al Siguranţei şi a participat la luptele împotriva Armatei Roşii maghiare a lui Béla Kun, „activitatea criminală cea mai periculoasă“ a avut-o după 23 august 1944 în fruntea Ministerului de Finanţe:„El s-a înconjurat de elemente descompuse, oportuniste, duşmănoase, pe care le-a susţinut şi plasat în posturi de răspundere. În fapt, el a creat o adevărată bandă contrarevoluţionară, cu ajutorul căreia a desfăşurat activitatea de sabotaj pe mai multe linii:sabotarea finanţării economiei naţionale, sabotare în sectorul circulaţiei monetare, sabotarea politicii fiscale prin măsuri de avantajare a chiaburimii, sabotarea schimbului dintre oraş şi sat pe linia cooperaţiei de consum şi a politicii preţurilor, sabotarea reformei băneşti din 1952“.(3)
După doi ani de anchetă Luca a fost condamnat la 8 octombrie 1954 pentru „subminarea economiei naţionale“ la pedeapsa capitală, iar pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare“, la muncă silnică pe viaţă. În aceeaşi zi, prin Adresa nr. 44/BS a Prezidiului Marii Adunări Naţionale pedeapsa cu moartea i-a fost comutată în muncă silnică pe viaţă.(4) După o perioadă de detenţie petrecută la Jilava şi în spitalul penitenciar Văcăreşti, unde a beneficiat de tratament medical, fostul ministru de Finanţe a fost transferat în august 1955, la Râmnicu Sărat. (5) În acea perioadă, Râmnicu Sărat era un penitenciar special, destinat „duşmanilor cei mai periculoşi ai regimului“, iar „condiţiile grele din această închisoare conduceau în mod cert la exterminarea fizică“ a deţinuţilor din acest loc de detenţie, după cum se precizează într-un raport al Consiliului Securităţii Statului din 1968. Internarea în acest penitenciar se făcea numai din ordinul sau cu aprobarea conducerii Ministerului Afacerilor Interne „în atenţia căreia se afla tot timpul în mod nemijlocit, acest loc de detenţie“.(6)
Din penitenciarul de la Râmnicu Sărat Vasile Luca a trimis în perioada 1956-1959 mai multe scrisori şi memorii lui Gheorghiu-Dej prin care cerea revizuirea situaţiei sale şi eliberarea din închisoare. În sprijinul său, Vasile Luca reamintea luptele din anii ilegalităţii, acţiunile împotriva „reacţiunii“ după 1945, asigurându-l în acelaşi timp pe primul secretar al PMR de deplina lui credinţă în politica justă a partidului, dar şi de ura pe care o avea faţă de „statele imperialiste“.
Cronologic, scrisorile trimise de Vasile Luca către conducerea PMR, şi în special lui Gheorghiu-Dej, datează din perioada 1956-1959. Printre acestea se găseşte şi o cerere către Tribunalul Suprem al RPR, Colegiul Militar, din 20 decembrie 1956.
La 20 aprilie 1956, Vasile Luca trimitea un memoriu Secretarului General al PMR, Gheorghiu-Dej. Încă din primele rânduri, reiese ruşinea şi indignarea de care era cuprins Vasile Luca, ajuns din ministru şi secretar de partid „puşcăriaş sub regimul de democraţie populară“, egal cu cei „mai înverşunaţi duşmani de clasă“. După acest pasaj introductiv, petiţionarul recunoaşte, asemenea unui bun şi credincios comunist, că „forţat de anumite împrejurări în unele perioade am păcătuit grav împotriva mişcării“, dar considera că toate păcatele sale au fost răscumpărate de „suferinţele în închisori, prin munca cinstită, revoluţionară, credeam că am răscumpărat vina mea. Aşa am judecat“.
Nedumerirea acestuia este şi mai mare, lăsând să se înţeleagă, că se aştepta la achitarea lui sau eventual la o pedeapsă mai mică, după recunoaşterea acuzaţiilor care i-au fost aduse:„Nu aşteptam, şi nu credeam posibil o aşa mare exagerare a vinovăţiei mele, ca să ajung la bătrâneţe lovit în aşa groaznic de regimul şi de tovarăşii cu care am luptat împreună, am suferit laolaltă“. Luca precizează că el nu este vinovat de „subminarea economiei“, nu a făcut nici un fel de sabotaj, şi chiar dacă ar fi vrut, nu ar fi putut. De ce? Răspunsul lui este fără echivoc:consilierul sovietic din cadrul ministerului. În prezenţa lui erau luate toate deciziile, iar principalele linii de activitate erau trasate de către consilier. Acest aspect al relaţiilor româno-sovietice din anii ’50 îl reaminteşte şi interlocutorului său:„Fapt este că tocmai problema finanţării economiei naţionale a fost urmărită zilnic de către consilierul sovietic şi am urmat sfaturile şi învăţătura lui. Legislaţia în această privinţă a fost lucrată de el şi aprobată de toţi cei interesaţi [printre care şi Gheorghiu-Dej], aşa că eu susţin că deşi în unele sectoare am avut şi părţi negative în aplicarea legilor de disciplină financiară, în general legile şi măsurile au avut rezultate pozitive în muncă şi nici de cum nu a fost din partea mea nici un fel de sabotaj“. Memoriul se încheie cu rugămintea fostului ministru ca liderul PMR să intervină pentru schimbarea regimului de detenţie şi acordarea drepturilor stipulate în regulamentul de organizare a penitenciarelor:corespondenţa cu rudele apropiate, vizite din partea familiei, primirea de pachete, precum şi să primească cărţi de citit. Drepturi pe care nu le aveau toţi deţinuţii politici, nu numai Vasile Luca.(7)
La 20 decembrie 1956, Vasile Luca se adresa Tribunalului Suprem al RPR, Colegiului Militar cerând, ca şi în Memoriul precedent, revizuirea situaţiei sale. Motivele invocate erau lipsa unui proces corect şi condamnarea lui numai în baza documentelor de partid şi care au fost considerate de către anchetatori un „adevăr de netăgăduit“. Un alt argument era şi neacceptarea de către instanţă a martorilor apărării, „înalţi demnitari“. În această „Cerere“, menţionează faptul că arestarea sa a fost „ilegală“, nefiind respectată imunitatea de care beneficia în calitate de deputat al Marii Adunări Naţionale. Vasile Luca mai precizează că în timpul anchetei a fost avertizat că prin nerecunoaşterea acuzaţiilor se aventurează într-o luptă, fără sorţi de izbândă, împotriva partidului, ceea ce l-a determinat să recunoască toate învinuirile care îi erau aduse:„Nu putem accepta poziţia de luptă împotriva partidului, deci am luat asupra mea vina groaznică de sabotaj de care nu sunt vinovat şi la proces am renunţat la orice apărare pentru că nu puteam arăta adevărul“.(8)
„Am păcătuit grav împotriva comunismului“
La 21 februarie 1958, trimitea o nouă scrisoare lui Gheorghiu-Dej. Ca un soldat loial al comunismului, recunoştea greşelile faţă de partid şi deplângea soarta care i-a fost hărăzită, ca în ultimii ani de viaţă să moară în închisoare, renegat de foştii lui tovarăşi, asemenea unui „bandit, duşman de clasă, [pentru] că nu sunt – nu merit această soartă tragică“. Acest sfârşit în închisoare îl considera „mult prea aspru faţă de vinovăţia mea adevărată“. Prin această scrisoare, Luca recunoştea şi aproba măsurile arbitrare luate în perioada comunistă împotriva adversarilor politici şi ideologici. Acum, când el însuşi era o victimă a acestor măsuri, le dezavua, nu pentru că ar fi fost ilegale şi injuste, ci pentru că acestea erau destinate numai „contrarevoluţionarilor“, ceea ce el, cu siguranţă, nu era şi nu se considera a fi. În mod repetat cerea încă o şansă, să-i fie „acordată o încredere cât de mică“ pentru a demonstra că nu este „un duşman al Partidului şi al clasei muncitoare“.
Greşelile pe care le-a săvârşit faţă de partid le atribuia unor lacune în educaţia lui marxistă, lipsei de experienţă şi prostiei, considerându-le greşeli inconştiente.(9) Lui Vasile Luca i se părea de neconceput să fie aruncat în aceeaşi oală, pus pe picior de egalitate cu un duşman dovedit al comunismului şi tratat la fel ca un trădător, după cum menţionează în scrisoarea din 17 iunie 1958:„Nu sunt duşman al regimului n-am dorit şi nu doresc revenirea la capitalism dus pe vecie din ţară noastră. Urăsc imperialismul, n-am avut nici o legătură cu agenţii lui cu scopul de subminarea regimului de democraţie populară sau a partidului. Nu am trădat ţara, n-am dus cu nimeni şi nici singur în mod conştient vreo activitate duşmănoasă regimului sau a partidului ori împotriva conducătorilor şi totuşi am fost condamnat la fel ca Rajk şi alţii din partidele comuniste din alte ţări care au uneltit cu ţările imperialiste, au urmărit răsturnarea regimului de democraţie populară din ţara lor, au făcut spionaj şi au urmărit asasinarea conducătorilor lor. Eu am recunoscut şi nici nu neg acum singura mea crimă împotriva poporului muncitor şi a partidului săvârşită de mine în special în anii 1928-1930“.(10)
Colaborarea cu Siguranţa, aşa cum reiese din fragmentul redat mai sus, este unul dintre păcatele recunoscute în mod repetat de Vasile Luca în scrisorile adresate lui Gheorghiu-Dej. Această colaborare o atribuie sentimentului de trădare a lui de către ceilalţi membri ai partidului, în urma arestării sale în 1924, dar şi pentru a putea pleca în Uniunea Sovietică. Fostul ministru de Finanţe îşi arăta convingerea că pentru aceasta a suferit „prea de-ajuns“, atât în „temniţa burgheză“ cât şi după 1952.(11)
Dacă în scrisorile trimise în anii 1956-1958, Luca cerea revizuirea procesului, aducând şi argumente în favoarea sa, în cele trimise în 1959 renunţă să mai solicite acest lucru, „deşi în mod serios şi cinstit am documentat nevinovăţia mea în probleme de sabotaj şi alte acţiuni duşmănoase împotriva partidului, a regimului şi a construcţiei socialiste“, solicitând însă un act de clemenţă. Mai mult ca sigur, Luca, ca un fost membru al partidului, era conştient că dacă el are dreptate, partidul greşeşte, lucru de neacceptat pentru un comunist, fie el chiar decăzut. Iar dacă totuşi partidul recunoştea că a greşit, toate documentele de partid în baza cărora el fusese condamnat trebuiau revizuite. De asemenea, trebuia găsit un vinovat, sau mai mulţi, pentru aceste greşeli. De ce? Pentru că partidul nu greşeşte niciodată, ci numai oamenii. De altfel, aşa s-a şi întâmplat la Plenara din aprilie 1968 a Partidului Comunist, în cadrul căreia au fost reabilitaţi mai mulţi activişti „căzuţi la partid“, după expresia lui Bellu Silber, printre care şi Vasile Luca. Vinovaţi de aceste abuzuri şi greşeli au fost găsiţi Gheorghiu-Dej şi Alexandru Drăghici, unul dintre principalii lui colaboratori.
„Nu merit această soartă tragică“
Astfel, în scrisoarea din 18 ianuarie 1959, Luca solicită un act de clemenţă din partea partidului, mai ales că era anul în care se sărbătoreau 15 ani de la eliberarea ţării de sub jugul fascist. O eliberare la care a participat şi fostul ministru de Finanţe:„atât ca ofiţer în Armata Sovietică şi decorat pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor mele, cât şi după 23 August pentru răsturnarea reacţiunii şi construirii socialismului. Vă rog ca să folosiţi a 15-a aniversare a eliberării ţării de către eroica şi victorioasa Armată Sovietică şi aprobaţi graţierea mea de restul pedepsei“.
În scrisoare, Vasile Luca expune principalele sale argumente în favoarea unei graţieri, indicând în acelaşi timp şi aspectele care ar îngreuna adoptarea acestei soluţii, ceea ce arată o atentă cunoaştere a sistemului comunist:„Recunosc că revizuirea procesului ar fi foarte greu şi aproape imposibil de a răscoli din nou toate problemele care ar necesita revizuirea tuturor documentelor de partid scoase şi publicate în privinţa mea ce[e]a ce ar însemna recunoaşterea erorilor şi a denaturării adevărului din cauza împrejurărilor de atunci şi a rea-credinţei unora au pătruns în aceste documente.
Iar documentele de partid m-a[u] obligat ca atât la anchete cât şi la proces am recunoscut crime ce nu am săvârşit. M-a obligat conştiinţa mea de a nu face greutăţi partidului şi acesta cât mai mult întrucât am fost încărcat în conştiinţa mea cu o crimă serioasă săvârşită de mine în trecutul meu, care am ascuns faţă de partid şi astfel am pierdut încrederea partidului şi în consecinţă nu s-a mai crezut în buna credinţă care am avut în activitatea mea contrarevoluţionară şi în activitatea mea de după 23 august 1944“. În continuare, Luca reaminteşte deplina lui adeziune la comunism şi ura lui profundă faţă de duşmanii lui:„Nu am în suflet şi în conştiinţa mea nimic pentru duşmanii clasei muncitoare şi a comunismului decât ură împotriva lor.
Nu am avut legătura conştientă cu acest duşman, trădarea secretelor de stat şi de partid nu am făcut“. În favoarea sa, Luca invocă, ca şi în scrisorile anterioare, „bogata lui activitate revoluţionară“, cei „10 ani de temniţă burgheză“, bătăile şi tortura îndurate pentru activitatea lui de comunist în „regimul burghezo-moşieresc“. Graţierea lui de către partid însemna pentru Luca recunoaşterea meritelor lui din perioada de după 1944, ca „luptă împotriva reacţiunii“, şi participarea, alături de ceilalţi membri ai Comitetului Central, la construirea socialismului:„Prin această cerere rog cu toată încrederea Comitetul Central să recunoască părţile şi meritele mele revoluţionare şi suferinţele mele, pentru ele [am] îndurat din vechiul regim oarecum şi meritele mele în cadrul partidului după 23 august 1944“.
„Vă rog să aprobaţi graţierea mea“
În finalul scrisorii, Vasile Luca se declară demn, nefiind „un duşman de clasă în sufletul [meu]“, să lupte în continuare „pentru cauza clasei muncitoare, construcţia socialismului“. Această credinţă era întărită şi de faptul că anii din închisoare l-au ajutat să se purifice de „păcatele“ comise împotriva partidului, declarându-şi încă o dată apartenenţa şi loialitatea faţă de partid:„Sunt curat în conştiinţă că am scuturat bagajul negativ care m-a apăsat, am suferit dar rămân credincios partidului şi conducerii lui, până la moarte“, asta fiind şi soarta care îi fusese hărăzită de către partid, şi pe care probabil a dus-o până la final, ca un bun comunist.
Scrisoarea lui Luca se încheie, ca şi în alte rânduri, cu o rugăminte adresată Comitetului Central, în care solicită să fie salvat de la soarta rezervată de partid „duşmanilor adevăraţi“:„Vă rog încă odată salvaţi-mă din pierirea atât de ruşinoasă în închisoare şi aprobaţi această cerere de graţiere. Aştept cu toată încrederea răspunsul Comitetului Central“.(12)
Scrisorile lui Luca adresate Secretariatului PMR, şi în special lui Gheorghiu-Dej, au rămas fără un răspuns, lucru menţionat şi de expeditor în toate scrisorile trimise din penitenciarul de la Râmnicu Sărat. Chiar dacă nu au avut un răspuns, scrisorile au fost citite cu atenţie de către Dej, şi probabil, de alţi membri ai Comitetului Central, o dovadă fiind sublinierile realizate pe acestea. Vasile Luca va primi un răspuns în 1968, când a fost reabilitat, iar interlocutorul lui, decedat între timp, a fost găsit vinovat pentru toate abuzurile din anii 1945-1965, inclusiv condamnarea sa. Reabilitarea nu l-a mai găsit în viaţă pe fostul ministru de Finanţe. După cum se consemnează în fişa matricolă penală, la rubrica ieşiri definitive, Vasile Luca a decedat la 27 iulie 1963, în penitenciarul de la Aiud, decesul lui fiind înregistrat la Sfatul Popular omonim, cu numărul 1165/30 iulie 1963.(13)
