„Suportând insuportabilul şi tolerând intolerabilul”, Japonia capitulează: 2 septembrie 1945
Atacul de la Pearl Harbour eclipsează adevăratul debut al deschiderii războiului în Extremul Orient. * Japonezii constată că nu sunt invincibili. * Dilema Ţării Soarelui Răsare – calea diplomatică sau sinuciderea prin continuarea războiului. * Împăratul Hirohito îşi salvează supuşii. * Japonia, prima temă de confruntare dintre Truman şi Stalin pe interesele geopolitice din Asia.
Deşi purta, încă din iulie 1937, un război lung şi istovitor în China, unde se confrunta cu trupele comuniste ale lui Mao Zedong şi cele naţionaliste comandate de Jiang Jieshi (Ciank Kai-Şek), guvernul Japoniei a decis să atace, prin surprindere, în dimineaţa zilei de 7 decembrie 1941, baze militare aparţinând Marii Britanii şi Statelor Unite ale Americii. Factorii de decizie de la Tokyo au optat pentru soluţia militară, considerată singura viabilă să ducă la crearea „spaţiului vital”, sau, aşa cum l-au numit, „sfera de coprosperitate”, prin eliminarea forţată a prezenţei statelor care aveau colonii şi interese în Extremul Orient.
Japonia extinde taifunul militar
Cu 90 de minute înainte de bombardarea importantei baze navale a SUA de la Pearl Harbour, 5.000 de militari japonezi au atacat şi ocupat portul Kota Bharu, capitala Sultanatului Kelantan din Peninsula Malaya, deţinut de Marea Britanie. Evenimentul n-a fost anunţat, fiind de altfel pus în umbră de atacul de la Pearl Harbour, considerat momentul istoric al deschiderii teatrului de operaţii din Extremul Orient.
La ora 7:53, primul val format din 183 de avioane decolate de la bordul portavioanelor „Akagi”, „Soryu”, „Shokaku” şi „Zuikaku”, din puternica escadră comandată de viceamiralul Chuichi Nagumo, au bombardat Pearl Harbour. După o oră a urmat al doilea val, compus din 167 de avioane, importanta bază navală fiind parţial distrusă. În aceeaşi zi japonezii au surprins şi distrus forţe aeriene ale SUA din Filipine.
Peste ani, Winston Churchill avea să descrie în mod corect situaţia:„Stăpânirea asupra Pacificului căzuse în mâinile japonezilor, iar echilibrul strategic al lumii fusese schimbat fundamental pentru moment” . Şi până pe 18 aprilie 1942, Japonia a părut de neoprit...
La 28 decembrie 1941, trupe japoneze au debarcat pe insula Wake. Concomitent, au atacat insula Guam, cea mai mare din Arhipelagul Mariane, reuşind să taie linia de comunicaţii a SUA în Pacific, iar Filipinele au fost izolate, atacurile principale fiind îndreptate împotriva insulelor Luzon şi Mindanao, cele mai mari şi importante ale arhipelagului. La 22 februarie 1942, preşedintele Roosevelt i-a ordonat generalului MacArthur, comandantul trupelor americane din Filipine, să se retragă în Australia.
Pe 24 decembrie 1941, trupele care apărau Hong-Kong-ul au capitulat. Cu toate măsurile luate pentru întărirea efectivelor care luptau la Singapore, rezistenţa s-a dovedit inutilă, oraşul predându-se la 15 februarie 1942. După cinci luni şi jumătate, bătălia pentru Burma s-a încheiat cu victoria japonezilor, China fiind izolată. Pe 7 martie 1942, garnizoana olandeză din insula Java s-a predat. Victoriile au dus cuceririle japoneze la limitele propuse în planurile de dinainte de război. „Înaltul Comandament Japonez” a decis să extindă linia cuceririlor prin includerea în zona de coprosperitate a insulelor Aleutine, insula Midway, Samoa, Fiji, Noua Caledonie şi îndeosebi Port Moresby din Guineea de Sud, scopul fiind totodată învăluirea Australiei.
Statele Unite ripostează:„Raidul Doolittle”
La începutul lunii ianuarie 1942, amiralul Chester Nimitz, comandantul „Zonei Pacificului”, a aprobat pregătirea unui îndrăzneţ bombardament aerian asupra câtorva importante oraşe japoneze. Operaţiunea a intrat în istoria celui de-al Doilea Război Mondial sub denumirea de „Raidul Doolittle”. Locotenent-colonelul James Doolittle a primit ordinul să constituie o escadrilă alcătuită din 24 de bombardiere „B-25 Mitchell”, care au început pregătirea riscantei misiuni. Întrucât japonezii patrulau până la 800 km de arhipelag, avioanele trebuiau lansate în afara limitei.
După o perioadă de instruire intensă, 16 bombardiere au fost îmbarcate la bordul portavionului „Hornet”. Întrucât combustibilul nu le ajungea şi pentru întoarcere, Doolittle şi subordonaţii săi nu aveau altă soluţie, după îndeplinirea misiunii de bombardament, decât să-şi continue zborul spre China.
La 18 aprilie, avioanele au decolat de pe puntea portavionului. După patru ore de zbor, la ora 12:15, au început lansarea bombelor asupra capitalei Tokyo. Clădiri, fabrici, depozite de petrol, uzine electrice, obiective militare ş.a. au fost incendiate şi distruse. Bombe incendiare au fost lansate şi asupra oraşelor Kobe, Nagoya şi Yokohama. 71 de aviatori din cei 80 de participanţi la misiune au supravieţuit.
După atâtea înfrângeri şi pierderi, locotenent-colonelul James Doolittle şi bravii săi aviatori au demonstrat că japonezii pot fi surprinşi şi loviţi în inima ţării lor. Atât în rândul trupelor, cât şi a americanilor de rând, succesul „Raidului Doolittle” a produs satisfacţie şi a renăscut speranţa.
„Pentru prima oară de la începutul războiului, înaintarea niponă a fost blocată”
Reuşind să spargă codul secret naval „YM-25” utilizat de japonezi pentru comunicare, un alt important succes al SUA, amiralul Nimitz a aflat despre pregătirea comandamentului flotei japoneze a unei operaţii în Marea de Corali. Aici, la începutul lunii mai 1942 s-a derulat o importantă bătălie aero-navală. Navele Japoniei şi ale Statelor Unite nu s-au întâlnit, aviaţia având rolul decisiv. Amiralul Chester Nimitz avea să conchidă:„Din punct de vedere strategic, ea (bătălia din Marea de Corali – n.n.) a fost o victorie americană. Pentru prima oară de la începutul războiului, înaintarea niponă a fost blocată” .
Formaţie de bombardiere americane, în apropierea Insulei Midway – una dintre cele mai importante baze strategice ale Statelor Unite în Pacific
Beneficiind de rezultatele echipei de criptografi, comandaţi de comandorul Joseph R. Rochefort, care a spart codul marinei japoneze, amiralul Nimitz a fost informat că amiralul Yamamoto, comandantul flotei japoneze, pregăteşte o importantă operaţiune navală în Pacific. Solicitând informaţii despre situaţii deosebite din bazele navale, s-a aflat că atacul japonez viza atolul Midway .
Bătălia a început pe 4 iunie 1942, iar Japonia a primit o lovitură decisivă. În numai cinci minute, celebrele „cinci minute de la Midway”, flota japoneză a pierdut portavioanele „Akagi”, „Soryu” şi „Kaga”, „Hiryu” fiind scufundată după câteva ore. După Midway, flota niponă a fost obligată să treacă în apărare.
Pagini de eroism au înscris puşcaşii marini ai SUA şi în bătălia de la Guadalcanal, desfăşurată între august 1942 până la 1 februarie 1943. Victoria de la Guadalcanal a „asigurat forţelor terestre prima punte spre Tokyo” . Au urmat victoriile obţinute în cursul anului 1942 în Papua-Noua Guinee şi insula Bougainville, care au restrâns semnificativ perimetrul defensiv japonez în zona Pacificului de Sud.
Anul 1943 a adus Statelor Unite, după operaţii complexe, eliberarea insulelor din nordul şi centrul Oceanului Pacific, Arhipelagul Aleutine, capturarea insulelor Tarawa şi Makin. Tarawa a constituit o lecţie importantă de război sub aspectul tehnicii operaţiilor amfibii .
MacArthur:„M-am întors”
Pe 22 februarie 1944 s-au încheiat luptele pentru eliberarea Arhipelagului Marshall, succesul deschizând drumul spre insulele Mariane. Începând cu 15 iunie 1944 s-a derulat una dintre marile bătălii aeronavale ale celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe insula Saipan trupele japoneze au trecut printr-un dezastru, urmat de cel de pe insula Guam şi Tinian. Victoria din insulele Mariane a permis revenirea în Filipine şi a adus avantaje strategice aviaţiei americane – avioanele „B-29” au început să bombardeze sistematic Japonia. Începând cu vara lui 1944, generalul MacArthur a primit undă verde şi forţele necesare reîntoarcerii în Filipine. S-a realizat un raport de forţe copleşitor faţă de Japonia. Bătălia pentru Filipine a înregistrat utilizarea de către aviaţia niponă a atacurilor sinucigaşe Kamikaze şi creşterea sacrificiului nipon în rândul voluntarilor japonezi, prin care s-a încercat blocarea eficientei strategii a amiralului Nimitz, denumită saltul oii:bazele japoneze importante erau neutralizate prin bombardamente, debarcările executându-se pe atoli mai puţin apăraţi, reuşindu-se eliberarea, insulă după insulă, arhipelag după arhipelag .
Recucerirea insulei Leyte i-a dat prilejul generalului MacArthur să declare cu satisfacţie:„M-am întors”. În preajma insulei, patru bătălii aeronavale, în Marea Sibuyan, strâmtoarea Surigao, capul Engano şi Samar au diminuat forţa navală şi aeriană a Japoniei . La 9 ianuarie 1945 a debutat debarcarea pe insula Luzon, „cea mai mare operaţie de invazie de pe teatrul de război al Pacificului” .
Victoriile de la Iwo Jima din 16 martie 1945 şi Okinawa, cea mai mare insulă din Arhipelagul Ryukyu, la 21 iunie, considerată de Lidell Hart, unul din cei mai avizaţi istorici ai celui de-Al Doilea Război Mondial, drept „poarta interioară de acces în Japonia”, au agravat situaţia Imperiului nipon. Succese s-au obţinut, după lupte foarte grele, şi pe continent. Mareşalul Joseph Slim, comandantul Armatei a 14-a britanico-indiene – considerat strateg genial – a eliberat Myanmar .
Statul Major Unificat al SUA a trecut la pregătirea planului de invadare a principalelor insule nipone Kyushu şi Honshu, denumit „Downfall” (Prăbuşirea). La rândul său, Comandamentul japonez a întocmit planul de apărare „Ketsu-Go”, prin care două armate sprijinite de kamikaze trebuiau să apere insulele.
11 mai 1945:atac Kamikaze asupra „USS Bunker Hill”, în largul insulei Kyushu. Morţi:372. Răniţi:264.
Presiunea asupra Japoniei s-a amplificat, un rol major avându-l avioanele „B-29”, bombardiere cu rază lungă de acţiune. Un exemplu edificator îl constituie atacul din noaptea de 9 spre 10 martie 1945, când 334 de avioane „B-29” au lovit Tokyo. Au fost distruse 267.000 clădiri, şi-au pierdut viaţa 83.000 de locuitori, 100.000 au fost răniţi, în timp ce 1, 5 milioane şi-au pierdut locuinţele. Sursele istorice descriu atacul drept cel mai „distructiv bombardament aerian convenţional din istorie” . Raidurile au continuat până pe 13 august 1945.
Se caută soluţii
Cu populaţia demoralizată, lipsită de materii prime strategice, petrol şi minereu, izolată internaţional după ce URSS a denunţat, la 5 aprilie 1941, Tratatul de neutralitate pe care îl avea cu Japonia, factorilor de decizie de la Tokyo li s-au restrâns opţiunile pentru a-şi salva ţara.
La nivelul guvernului amiralului Suzuki, ministrul Afacerilor Externe, Shigenori Togo, nutrea speranţa unei soluţii diplomatice pentru ieşirea din război, apelând la medierea cu URSS. La mijlocul lunii mai 1945, Togo l-a rugat pe fostul prim-ministru şi ministru al Afacerilor Străine, Hiroto, să discute cu ambasadorul URSS la Tokyo, I. Malik. Hiroto l-a contactat pe Malik informându-l că ţara sa doreşte un nou pact de neagresiune. Neavând mandat pentru negocieri, Malik nu s-a angajat cu nimic. Încercări de a obţine sprijinul URSS s-au făcut şi la Moscova, prin intermediul ambasadorului Naotake Soto. Ambasadorul a informat guvernul URSS despre dorinţa împăratului de a se încheia pacea, dar nu printr-o înţelegere simplă de acceptare a capitulării necondiţionate. A solicitat primirea prinţului Konoye ca trimis special. Moscova nu a dat curs solicitărilor.
Aliaţii stabilesc soarta Japoniei
Primele decizii publice ale Aliaţilor referitoare la Japonia le regăsim în „Declaraţia comună a primului ministru Winston Churchill şi a preşedintelui Roosevelt”, semnată la 24 august 1943, la Quebec, în cadrul Conferinţei Quadrant (17-24 august 1943). Documentul aproba recomandările şefilor de State Majore privind operaţiunile militare împotriva Japoniei şi chestiunile politice derivate, fără a se da explicaţii clarificatoare .
În cadrul primei conferinţe de la Cairo (Sextant I, 23-26 noiembrie 1943), Winston Churchill, preşedintele Roosevelt şi preşedintele Chinei, Jiang Jieshi, au ajuns, după cum reiese din „Comunicatul Comun”, la un acord privind derularea operaţiunilor militare împotriva Japoniei. Luptele Aliaţilor, se menţiona în document, au ca obiectiv pedepsirea agresiunii şi nu vizează cuceriri teritoriale. Zonele „furate” de la China trebuiau retrocedate, Coreea urmând să fie eliberată şi să redevină independentă. Documentul se încheia cu un avertisment clar, fără echivoc, pentru guvernul de la Tokyo:ieşirea din război se va putea face numai prin capitularea necondiţionată .
La Ialta (Argonaut 4-12 februarie 1945), problema Japoniei avea să fie mai mult o afacere a SUA şi a URSS-ului, după cum aprecia ulterior W. Churchill . În „Acordul privind intrarea în război a URSS împotriva Japoniei” semnat de I.V. Stalin, F.D. Roosevelt şi W. Churchill s-a prevăzut ca trupele sovietice să se alăture Aliaţilor pe teatrul de operaţii din Extremul Orient după capitularea Germaniei, „la două sau trei luni”. SUA şi Marea Britanie recunoşteau URSS-ului drepturile asupra teritoriilor solicitate. Astfel, partea de nord a insulei Sahalin şi insulele adiacente urmau să fie preluate de URSS. Dairenul căpăta statutul de port internaţional, iar Port Arthur devenea bază navală închiriată de sovietici. Căile ferate din estul Chinei şi Manciuria urmau să fie administrate de o societate mixtă chino-sovietică. Insulele Kurile trebuiau cedate URSS-ului. Aranjamentele necesită acordul lui Jiang Jieshi, pe care Roosevelt se obliga să-l obţină. Documentul accentua că pretenţiile URSS „vor trebui incontestabil satisfăcute după înfrângerea Japoniei” . Era un prim succes a lui Stalin în conturarea glacisului postbelic în Extremul Orient.
Tema Japoniei a revenit şi pe agenda Conferinţei de la Potsdam (Terminal, 16 iulie-2 august 1945), în care cei Trei Mari s-au reunit mai întâi în formula H. Truman-I.V. Stalin-W. Churchill, iar după alegerile generale din Marea Britanie, al căror rezultat a fost anunţat pe 26 iulie, şef al delegaţiei britanice a devenit Clement Attlee, care primise mandatul de premier.
La 26 iulie 1945 s-a dat publicităţii Proclamaţia cu privire la termenii capitulării Japoniei, care purta semnătura preşedintelui SUA şi a premierului Marii Britanii. Liderul Chinei, Jiang Jieshi, şi-a dat acordul. Lipsea semnătura lui Stalin întrucât URSS avea relaţii diplomatice cu Japonia.
Documentul fixa oportunităţile oferite Japoniei pentru a ieşi din război, proclamând „imediat capitularea necondiţionată a forţelor japoneze”, alternativa fiind „promptă şi completă distrugere” . Condiţiile cerute pentru capitulare se refereau la îndepărtarea militarismului, dezarmarea şi judecarea celor vinovaţi de crime de război şi cruzimi asupra prizonierilor;limitarea suveranităţii ţării la insulele Honshu, Hokaido, Kyushu, Shikoku şi câteva mici insule;revenirea la regimul democratic şi respectarea drepturilor fundamentale ale omului;plata reparaţiilor, Japoniei asigurându-i-se acces la materii prime şi comerţ internaţional. Ţara urma să fie ocupată militar, regimul impus de Aliaţi încheindu-se când Japonia îndeplinea toate obiectivele.
Împăratul Hirohito, alături de un grup de şcolari japonezi, la finalul războiului
„Vom distruge complet puterea Japoniei de a mai desfăşura un război”
La Tokyo documentul a fost cunoscut prin intermediul transmisiei făcute de un post de radio local din San Francisco. Analizat la nivelul Ministerului Afacerilor Externe, documentului i s-a dat o interpretare pozitivă, existând premise pentru obţinerea unor condiţii bune pentru ţară. S-a observat lipsa semnăturii lui Stalin şi înlocuirea formulei „capitulării necondiţionate” cu fraza „capitularea necondiţionată a tuturor trupelor japoneze”. Ministrul Togo a reuşit cu mare greutate să-şi convingă colegii pentru acceptarea contactării guvernului URSS.
Pe ansamblu, guvernul a luat decizia de a diminua importanţa documentului. Premierul Suzuki l-a apreciat în conferinţa de presă din 28 iulie ca „repetare a Declaraţiei de la Cairo” şi, în consecinţă, Japonia nu îşi va schimba politica . Aliaţii au concluzionat că Japonia va continua războiul.
Preşedintele Truman primise cu o zi înainte de începerea reuniunii de la Potsdam informaţia secretă că „Proiectul Manhattan” se finalizase cu succes, SUA deţinea bomba atomică pe care o experimentase cu succes la Almogardo, în deşertul New Mexico. De la bordul crucişătorului „Augusta” a ordonat, la 2 august 1945, ca Japonia să fie lovită cu noua armă. În consecinţă, la 6 august 1945, ora 8:15, bombardierul „Enola Gay” a lansat prima bombă atomică „Little Boy”, cum a fost botezată, asupra Hiroshimei, distrugerile şi pierderile umane fiind de neimaginat la Tokyo .
În aceeaşi zi a fost transmisă Declaraţia preşedintelui SUA care făcea cunoscut poporului american şi întregii lumi că în urmă cu 16 ore (diferenţa de fus orar) un avion american a aruncat o bombă atomică ce a adus „o nouă şi revoluţionară sporire a forţei de distrugere”, japonezii fiind „răsplătiţi înzecit” pentru atacul de la Pearl Harbour. Comunicatul avertiza fără echivoc:„Vom distruge complet puterea Japoniei de a mai desfăşura un război”, dacă nu acceptă Declaraţia de la Potsdam .
Guvernul Japoniei se menţinea în indecizie, nefiind hotărât să-şi afirme capitularea în condiţiile în care reprezentanţi ai armatei erau decişi să continue lupta.
Preşedintele Truman a aprobat a doua lovitură nucleară asupra unuia din cele două oraşe, Nagasaki şi Kokura. Ultimul, fiind acoperit de nori, Nagasaki a suportat, la 9 august, a doua lovitură nucleară. Cu o zi înainte, la Moscova, ambasadorul Soto fusese informat oficial că începând cu 9 august 1945 URSS declară război ţării sale.
Atât în Consiliul de Război, cât şi în guvern nu s-a putut lua o decizie, opiniile fiind împărţite. În situaţia dramatică în care se afla ţara, încălcând tradiţia, primul ministru a apelat cu profund respect la împăratul Hirohito, caz unic în istoria Ţării Soarelui Răsare, solicitându-i poziţia. Hirohito s-a declarat pentru acceptarea Declaraţiei de la Potsdam. Consiliul de Miniştri s-a supus şi a adresat SUA răspunsul:„Guvernul japonez este gata să accepte condiţiile enumerate în Declaraţia făcută la Potsdam, la 26 iulie 1945”, cu unica rezervă că nu „se va aduce nicio atingere prerogativelor Majestăţii Sale, ca suveran” .
Preşedintele Truman şi majoritatea colaboratorilor s-au pronunţat pentru menţinerea regimului imperial, acesta fiind, în opinia SUA şi al Japoniei, singurul care putea asigura stabilitate în societate. Într-un document dat publicităţii de Departamentul de Stat s-a precizat poziţia SUA faţă de statul împăratului. Se sublinia că „puterea cu care sunt investiţi împăratul şi guvernul japonez în conducerea ţării va fi subordonată Comandamentului Suprem al Forţelor Aliate” .
Proclamaţia împăratului Hirohito, un document unic şi tulburător
Condiţiile cerute de SUA au dezamăgit la Tokyo. Au apărut noi poziţii pro şi contra. Tineri ofiţeri au cerut vehement respingerea documentului, în timp ce Ministerul de Externe a agreat acceptarea poziţiei SUA. Ministerul de Război s-a poziţionat pe continuarea războiului „până la ultima suflare” . A învins raţiunea, poziţia împăratului fiind decisivă, el şi-a prezent liber voinţa, „fără a viola autoritatea şi responsabilitatea nimănui”, după cum avea să se relateze ulterior . Prin intermediul unui mesaj înregistrat, la 15 august, vocea împăratului a fost auzită de supuşi, deşi puţini au înţeles limbajul său, utilizat la curte, diferit de vorbirea cotidiană.
Proclamaţia împăratului este un document unic şi tulburător prin mesajul transmis supuşilor în cuvinte simple, clarificatoare la momentul în care se afla ţara şi viitorul ei. Mesajul explica motivul intrării ţării în război, acela „de a salvgarda integritatea Japoniei şi stabilitatea Asiei de Est”. Ţara se confrunta însă cu o coaliţie mondială şi cu o nouă bombă care putea duce la „nimicirea naţiunii japoneze”. Avertizând că ţara „va trece prin grele încercări”, Hirohito anunţa hotărârea sa:„Ascultând de dictatul timpului şi al destinului am hotărât să deschidem calea unei păci durabile generaţiilor viitoare, suportând insuportabilul şi tolerând intolerabilul”. Hirohito cerea poporului să evite „izbucnirile emotive”, iar naţiunea „să fie de acum înainte, din generaţie în generaţie, o unică familie”, capabilă să ridice „la o înălţime şi mai mare gloria imperiului şi a ţine pasul în progresul timpului”.
2 septembrie 1945, ora 9:25 – cel de-Al Doilea Război Mondial se încheie
În corespondenţa dintre Truman şi Stalin, capitularea Japoniei devine subiect prioritar. Preşedintele l-a informat pe Stalin despre decizia de a-l numi pe generalul MacArthur, Comandant Suprem, cu dreptul de a reprezenta „puterile Aliate spre a primi, coordona şi traduce în fapt capitularea generală a forţelor armate japoneze” . Stalin a solicitat completarea ordinului cu enumerarea teritoriilor japoneze care se predaseră trupelor sovietice:insulele Kurile şi partea de nord a insulei Hokkaido, motivând necesitatea satisfacerii orgoliilor poporului URSS care ştia că între 1919-1921 Extremul Orient rus s-a aflat sub ocupaţie japoneză. Truman l-a refuzat pe liderul rus în problema ocupării unei zone în Hokkaido, iar Stalin, la rândul său, a respins cererea lui Truman de a avea o bază în Kurile.
La 30 august, două divizii americane au intrat în Japonia fără luptă. Peste trei zile, la 2 septembrie 1945, la bordul navei „Missouri”, ancorată în portul Tokyo, a avut loc ceremonia semnării Actului capitulării Japoniei. Pe document şi-au pus semnătura, din ordinul şi în numele împăratului Hirohito şi a guvernului, reprezentanţi ai Ministerului Afacerilor Străine şi al Marelui Stat Major. Din partea SUA au semnat Douglas MacArthur, comandant suprem al Puterilor Aliate, şi amiralul Chester Nimitz. S-au alăturat reprezentanţi ai Chinei, Marii Britanii, URSS, Australiei, Canadei, Franţei, Olandei şi Noii Zeelande.
Cel de-Al Doilea Război Mondial se încheia. Era ora 9:25. Început la 1 septembrie 1939 ca un conflict local prin atacul Poloniei de către Germania, a căpătat, după numai două zile, dimensiuni internaţionale, iar din 7 decembrie 1941, mondiale.
Poporul japonez a găsit în împăratul său salvatorul. Hirohito însuşi va fi salvat de orice răspundere privind războiul de către generalul MacArthur, între ei existând relaţii de apropiere şi preţuire.
Soluţia extremă cerută supuşilor de a capitula necondiţionat şi poziţia SUA implementată de generalul MacArthur au deschis Ţării Soarelui Răsare calea spre reconstrucţie, demnitate şi către „miracolul japonez” în economie, ceea ce a aşezat-o, nu peste mulţi ani, între marile puteri ale economiei mondiale, respectată şi admirată.
