⬆

Stabilirea graniţelor, un numitor comun pentru România şi Polonia în 1919

Autor: Henryk Walczak, Traducere din limba polonă: Adriana Panaite

Finalul Primului Război Mondial a adus schimbări fundamentale în ceea ce privește echilibrul de forțe în Europa Centrală și de Est. Dezastrul militar, la care se adaugă transformările sociale și naționale care au avut loc în Rusia, Germania și Austro-Ungaria au făcut ca primele două țări să-și piardă poziția de mare putere, iar influența lor asupra relațiilor internaționale în această parte a Europei să scadă semnificativ.

Pe ruinele monarhiei habsburgice s-au format noi state, iar granițele și întinderea Austriei și Ungariei s-au modificat în consecință. Beneficiari ai acestor transformări au fost, între alții, polonezii și românii. Primii, după 123 de ani de „sclavie” și multe eforturi la nivel politic, diplomatic și militar, și-au realizat visul de a-și recâștiga independența. Pentru români, alipirea Basarabiei, Transilvaniei, Crișanei, precum și a unor părți din Maramureș și Dobrogea la Vechiul Regat însemna realizarea visului lor de unire într-un singur stat.

Misiunea militară poloneză

Datorită eforturilor depuse de Koźmiński, a avut loc o întâlnire între Głąbiński, care s-a recomandat ca delegat extraordinar și plenipotențiar al guvernului polonez, reprezentanți ai autorităților române și generalul Henri-Mathias Berthelot – aproape atotputernic la București, în calitatea sa de comandant al Armatei Aliate a Dunării.

Subliniind interesul comun al Poloniei și României în stoparea planurilor de creare a unui stat ucrainean independent în Galiția Răsăriteană, oaspetele polon le-a propus gazdelor să coopereze pe plan militar și să-și stabilească împreună granița între statele lor. El a sugerat, de asemenea, încheierea unei convenții militare între cele două state. Românii însă nu s-au pronunțat în nici un fel în timpul convorbirilor. El nu a obținut nici un rezultat nici în discuțiile cu generalul francez, căruia i-a propus concentrarea în România a forțelor militare poloneze, dispersate în sudul Rusiei, Basarabia, Bulgaria și vecinătatea Istanbulului, pentru a lovi de acolo trupele ucrainene din estul Poloniei Mici.

La trei zile după plecarea lui Głąbiński din București la 10 februarie, o misiune militară poloneză, condusă de generalul Robert Salins Lamezan, sosește în capitala României. Scopul principal al acesteia era același cu cel al misiunii lui Głąbiński, și anume stabilirea cooperării militare cu românii și francezii împotriva ucrainenilor din Galiția Răsăriteană.

În perioada respectivă s-au făcut numeroase eforturi pentru a demonstra unitatea acțiunilor întreprinse de ambii reprezentanți diplomatici polonezi la București. Pe 17 februarie, la inițiativa Helenei și a lui Marian Linde, a fost organizată o recepție în cinstea generalului Lamezan într-unul dintre cele mai luxoase locuri din capitala română, Grand Hotel du Boulevard. Au fost de față și alți membrii ai delegației, căpitanul Józef Beck, delegat al KNP, Stanisław Koźmiński, secretar al Legației, Tadeusz Gwiazdoski și căpitanul Włodzimierz Dunin-Żuchowski, reprezentând Divizia IV Poloneză de pușcași, care staționa la Odessa.

Tadeusz Gwiazdoski, la conducerea Legaţiei

Destinatari ai dorințelor divergente ale Ministerului Afacerilor Externe al Poloniei și Comitetului din Paris (KNP), românii au subliniat, în legătură cu persoanele care urmau să reprezinte Republica Polonă în București, faptul că guvernul regal nu-l acreditase pe Linde și dezaproba activitatea lui în calitate de șef al Legației. La 27 februarie, ei au confirmat Comitetului din Paris (KNP) nominalizarea lui Koźmiński, cerând totuși, lămuriri în privința instituției pe care acesta o reprezintă: Primul Ministru al Republicii Polone sau întregul guvern polonez. Mai mult, au solicitat autorităților poloneze clarificarea rapidă a acestei probleme. Aceste demersuri, cauzate probabil de dorința de a obține confirmarea funcției lor, au fost încununate de succes la 23 februarie 1919, când Linde a plecat la Varșovia. A fost înlocuit la conducerea Legației de către Gwiazdoski, secretarul acesteia.

În timpul Primului Război Mondial, Tadeusz Gwiazdoski (care apare uneori sub numele Grostern sau Gwiazdowski) a activat ca jurnalist în Franța și Elveția, popularizând ideea independenței poloneze. După ce s-a întors în Polonia a început să lucreze la Departamentul de presă al Ministerului Afacerilor Externe al Regatului Poloniei. În noiembrie 1918 a luat parte la dezarmarea germanilor. În decembrie 1918 a sosit la București, unde a ocupat funcția de secretar al reprezentanței diplomatice poloneze, iar după plecarea lui Linde la Varșovia, l-a înlocuit pe acesta la conducerea Legației.

Românii au tolerat doar, în mod tacit, funcționarea misiunii diplomatice, care nu putea acționa oficial în interesul cetățenilor polonezi care locuiau în Regat. Plecarea lui Koźmiński la Paris pe 9 martie și întoarcerea aproape simultană a generalului Lamezan în Polonia au îngreunat semnificativ activitatea lui Gwiazdoski care, într-o cerere telegrafică adresată Comitetului din Paris (KNP), solicita măcar „o putere deplină provizorie”. Depeșa nu a declanșat nicio reacție din partea acestuia. La fel cum solicitarea prim-ministrului interimar Mihail Pherekyde, privind rezolvarea problemei reprezentatului Poloniei, adresată lui Ignacy Paderewski, nu a primit niciun răspuns. Șeful guvernului polonez și-a confirmat dorința de a-l menține pe Linde în calitate de însărcinat cu afaceri și a ordonat Comitetului din Paris (KNP) să fie de acord cu candidatul său, agreat deja de către Primul Ministru Ionel Brătianu. KNP s-a opus acestei nominalizări, argumentând nu numai cu lipsa calificării lui Linde, dar și cu acreditarea temporară a lui Koźmiński de către români.

Transportul trupelor ucrainene prin România

Problema reprezentării diplomatice oficiale a Republicii Polone în România rămânea în continuare nerezolvată. Ajuns la Paris la începutul lunii aprilie, Koźmiński a încercat să preia conducerea celeilalte reprezentanțe diplomatice, argumentându-i lui Gwiazdoski că autoritățile române au acceptat pașapoarte și documentele oficiale trimise de el acestora. Partea română a replicat că reprezentanța poloneză nu este acreditată oficial, aceasta putând fi înființată „numai pe baza împuternicirii semnate de șeful statului, primul ministru sau ministrul afacerilor externe”. Bucureștiul a subliniat clar că fără împuternicirea Varșoviei misiunea lui Koźminski are un caracter semioficial. În această situație, delegatul KNP nu a putut conduce efectiv Legația, aceasta întorcându-se – din nou – în mâinile lui Gwiazdoski.

Ofensiva Armatei Roșii împotriva Republicii Populare Ucrainene de pe Nipru și apropierea ei de granița estică a României pe râul Nistru, pe de o parte, și victoria revoluției bolșevice în Ungaria, pe de altă parte, reprezentau amenințări reale pentru existența Regatului și puteau, în opinia politicienilor polonezi, convinge Bucureștiul la o cooperare militară și economică cu Varșovia.

Înrăutățirea situației pe frontul din estul Galiției, unde, la sfârșitul lunii aprilie 1919, trupe ale armatei poloneze continuau lupta cu ucrainenii, a întărit și mai mult intenția părții poloneze de a stabili o cooperare strânsă cu România și o legătură directă între cele două țări. În vederea atingerii acestui obiectiv, Koźmiński a urmărit să împiedice trimiterea trupelor ucrainene în estul Galiției prin România. El le-a explicat autorităților de la București, printre altele, că aceasta poate duce la ocuparea Basarabiei de către ucraineni sau la creșterea influenței bolșevice în zonă. Pentru Polonia, aceasta însemna întărirea potențialului de luptă al trupelor ucrainene din Galiția de Est, care luptau contra polonezilor și trebuia să fie văzută ca un act ostil ce amenința „să ucidă din fașă orice tentativă de apropiere între Polonia și România“. Nici delegatul KNP și nici căpitanul Zygmunt Ołdakowski, membru al misiunii militare poloneze din București, nu au reușit să împiedice transportul trupelor ucrainene prin România.

Protestând împotriva acestui fapt, Koźmiński a cerut permisiunea de a transloca în Galiția Divizia IV de pușcași din Basarabia, unde se afla după evacuarea din Odessa. I s-a opus însă generalul Berthelot, care asocia cu ucrainenii speranța – puțin reală – a unui front anti-bolșevic comun ucraineano-polono-român. Doar plecarea din funcție a generalului francez, salutată de delegatul KNP, a făcut ca românii să aprobe transportul diviziei respective către Polonia.

Ataşatul militar Ferdynand Respaldiza soseşte la Bucureşti

Importanța evenimentelor desfășurate pe Nistru și în Galiția Răsăriteană impuneau ca o necesitate recunoașterea Legației polone de către autoritățile din România. La 21 aprilie, KNP i-a propus lui Paderewski să-l numească însărcinat cu afaceri la București pe Feliks Raczkowski, iar Koźmiński să ocupe funcția de prim secretar. Șeful guvernului nu s-a consultat cu nimeni pe acest subiect, dar a decis să-l recunoască pe Koźmiński ca reprezentant al statului polon la București. În consecință, actualul reprezentant al KNP a fost primit pe 19 mai de către regele României Ferdinand și soția sa, ceea ce a reprezentat un semn vizibil al creșterii importanței sale. De asemenea, românii au condiționat validitatea documentelor emise de Legație de semnătura lui Koźmiński.

Nevoia întăririi relațiilor Poloniei cu România stă la baza numirii în calitate de atașat militar a locotenentului colonel Ferdynand Respaldiza, care sosește la București pe 7 mai 1919. Koźmiński spera inițial la o strânsă colaborare cu el, fie și numai datorită faptului că amândoi proveneau din Galiția de Est. Speranțele sale s-au năruit foarte repede deoarece Respaldiza era dispus într-o foarte mică măsură să-i ofere informații și rămânea în strânsă legătură cu Gwiazdoski. Șederea la București a lui Respaldiza a arătat și mai limpede că, sub influența succeselor poloneze în războiul împotriva ucrainenilor, românii au decis să intre în Pocuția, oficial pentru a sprijini trupele poloneze dar, de fapt, pentru a asigura linia de cale ferată care lega Maramureșul de Bucovina, precum și paralizarea aspirațiilor Rusiei comuniste de a se conecta cu Republica Ungară a Sfaturilor (sau Republica Sovietică Ungaria).