Scăpăm de ciumă, dăm peste holeră!
Paradoxal, abia scăpaţi de ciumă, o nouă molimă se abate peste români, făcând distrugeri la fel de mari:holera. Boală contagioasă provenind din India şi Asia de Sud‑Est.
Prima pandemie de holeră porneşte în 1817 din regiunea Bengal (India), trece prin Singapore, Filipine, China, Japonia, afectează Arabia şi sudul Rusiei (1823‑1824), unde se opreşte datorită unei ierni aspre. Pandemia va reizbucni la Moscova în 1829, se îndreaptă spre Sankt‑Petersburg, de unde este răspândită de armatele ruse în Polonia şi statele baltice. Holera îşi face simţită prezenţa la Budapesta, Viena şi Berlin, după care atinge Franţa (1832), ţările scandinave, traversează oceanul în America.
La noi, holera este adusă în 1831 de armatele ruse, Moldova şi Ţara Românească aflându‑se sub administraţia militară rusească. Iaşiul primeşte lovitura în plin. Consulul francez Charles Lagan raporta, la 22 mai/3 iunie 1831, că, în patru zile, din 126 de oameni afectaţi de holeră, mor 54 (aşa cum notează Paul Cernovodeanu în lucrarea „Biciul holerei pe pământ românesc“). Generalul rus Pavel Kiseleff (cel care practic conducea Muntenia şi Moldova) hotărăşte evacuarea a două treimi din populaţia Iaşiului, însă se înregistrează în continuare un ritm de 150‑180 de morţi pe zi.
În oraş se instalează haosul. Mor cinci medici, restul fug. Tâlharii pun stăpânire pe urbe, jefuind casele boiereşti. În partea de sus a oraşului, izbucneşte un incendiu ce va arde liber 14 ore, nemaifiind niciun pompier. Diplomaţii puterilor străine se refugiază la Bucureşti, continuând să raporteze dezastrul ce cuprinsese Moldova.
Potrivit unei statistici, în 1832, Moldova număra 1.130.000 de locuitori, din care se îmbolnăvesc de holeră 8.445, murind 5.182 de oameni. Cu toate că generalul Kiseleff a luat măsuri de carantină, pandemia de holeră trece în Muntenia, izbucnind cu virulenţă în Bucureşti. Nefericitul oraş este descris de consulul Lagan:„Murdăria numeroşilor săi locuitori, întinsele mlaştini ce îl înconjoară, apele stătute ce băltesc în faţa fiecărei case, lipsa oricăror denivelări la mai mult de 20 de leghe împrejur, neputinţa de a le imprima deodată românilor obişnuinţa ordinelor şi de a‑i forţa pe boieri să respecte măsurile luate, fac să sporească din ce în ce mai mult teama ca Bucureştii să nu împărtăşească aceeaşi soartă ca Iaşii, cu toate că o treime din locuitorii săi s‑au împrăştiat şi că fuga nu conteneşte defel“.
Previziunile consulului francez se adeveresc. Mizeria din oraş, lipsa unor măsuri de carantină eficiente fac să se îmbolnăvească de holeră 14.236 de oameni în Muntenia, dintre care 6.960 vor muri. Pandemia va trece munţii în Transilvania, unde se înregistrează 1.436 de decese.
„Elixirul de Voronej“ şi alte leacuri
A doua pandemie de holeră porneşte tot din India, în jurul anilor 1841‑1842 şi se va întinde în toată Asia şi în estul Europei (1847‑1848). Holera este adusă în portul Galaţi de un vas turcesc, izbucneşte cu furie în oraş, după care urcă spre nord şi, prin Bârlad şi Bacău, ajunge din nou la Iaşi. Medicii români şi cei străini aflaţi pe meleagurile noastre au imaginat diverse leacuri pentru vindecarea bolnavilor de holeră.
Erast Stepanovici Andreevski, medic militar rus, popularizează în Moldova „elixirul de Voronej“:un amestec din spirt de vin, sare de ţipirig, silitră (praf de puşcă), piper, apă tare, oţet, naftă, untdelemn de măsline, mentă piperată. Mixtura era lăsată 12 ore la cald, după care era administrată în doze pe cale orală. Inutil să mai spunem că asemenea leacuri nu au dat rezultate. Pe scară largă se utiliza şi „dezinfectarea“ caselor:camerele erau „afumate“ cu oţet aruncat pe cărămizi fierbinţi, pucioasă, răşină. Profilactic, soldaţii primeau porţii duble de rachiu.
La momentul acela, medicii încă mai credeau că holera era transmisă prin aer (aşa‑numita teorie miasmatică):dacă vântul bătea dinspre Turcia şi Muntenia, era de aşteptat ca boala să se înteţească.Pandemia va fi cu atât mai puternică cu cât soldaţii ruşi intraţi în cele două ţări române pentru a potoli Revoluţia de la 1847‑1848 erau ei înşişi infestaţi. Holera a lăsat urme adânci în memoria colectivă şi oamenii simpli au început să îşi calculeze vârsta după anul holerei din 1831.
Trimişi să lupte cu bulgarii, dar înfrânţi de holeră
În iunie 1913, armata română trece Dunărea în Bulgaria, în cadrul celui de‑al doilea Război Balcanic. Nu au avut loc lupte, însă soldaţii români au avut de înfruntat un duşman de temut:holera.
Dezordinea din rândul armatei, mijloacele sanitare precare au dus la îmbolnăvirea a 15.000 de militari, din care au murit 1.600. Principesa Maria s‑a implicat în luarea de măsuri împotriva holerei, iar medicul Ion Cantacuzino a produs un vaccin antiholeric.
Din păcate, măsurile de carantină nu au fost respectate de comandanţii militari, holera fiind adusă la nord de Dunăre. Holera a continuat să facă victime şi după al Doilea Război Mondial. În 1981 sunt înregistrate 766 de cazuri, iar în 1984, 4 cazuri de îmbolnăviri, urmate de alte 8 cazuri în 1991.
Constantin Argetoianu:„Bătea pacea la uşile noastre, dar bătea şi holera“
Afiş din Rusia cu mesajul:„Cetăţeni, vaccinaţi‑vă împotriva holerei”, de Ivanov
Viitorul politician Constantin Argetoianu a făcut campania din Bulgaria din 1913 ca medic căpitan. În celebrele sale „Memorii“ de mai târziu, Constantin Argetoianu ne va oferi o radiografie nemiloasă a felului în care Armata Română s‑a confruntat cu holera.„Nu ştiu prin ce minune Spitalul Mobil îşi procurase trei răniţi români. Erau uşor răniţi aşa încât am putut să‑i luăm cu noi la masă şi să bem în sănătatea eroilor noştri. Această masă a fost ultima notă de netulburată bucurie în această campanie care începuse atât de bine şi care, după câte le aflasem, trebuia să se termine repede şi tot atât de bine.
Trebuia, dar nu prevăzusem un oaspete nepoftit:bătea pacea la uşile noastre, dar bătea şi holera. Primul caz de holeră l‑am întâlnit la Vraţa, două ceasuri după ce prăznuisem la Spitalul Mobil apropiata şi glorioasa pace. Mă înapoiam la bivuacul nostru, împreună cu Laugier, ajunsesem pe şosea la câţiva paşi de corturile Ambulanţei, când o fetiţă care ne pândea ne chemă într‑o casă mică, peste drum, în fundul unei curţi mari în care soldaţii Regimentului 3 Olt, bivuacaţi alături îşi spălau rufele în fântână. Intrarăm într‑un locaş de mizerie;în fundul unicei şi întunecoasei încăperi zăcea pe o laviţă o femeie bătrână.
Ne apropiarăm de ea şi Laugier începu să o examineze;după câteva minute se uită lung la mine şi‑mi spuse un singur cuvânt:holeră! [...] Rămăsei ca trăsnit, şi în înţelegere cu Laugier alergai la Ambulanţă să chem şi pe alţi colegi. Găsi vreo patru, veniră cu toţii şi toţi confirmară diagnoza lui Laugier. Nu era timp de pierdut, constatasem cazul în mijlocul trupelor şi pericolul ne păru mare. [...] Chiar a doua zi după sosirea noastră – zi nenorocită de 13 – au început să vie veştile de holeră de la trupele cantonate şi bivuacate în jurul Orhaniei, şi chiar de la cele din Divizia I, care se contaminaseră probabil şi ele în Vraţa şi în Orhanie. Se cereau medici pretutindeni, dar medicii erau neputincioşi.
Ar fi putut face mult, prin măsuri profilactice şi igienice, dar nu erau ascultaţi. Îmi aduc aminte că, câteva cazuri fiind semnalate într‑un regiment de călăraşi la vreo 10 kilometri de Orhanie, un medic trimis în grabă constată că izvorul de contaminare era o fântână din mijlocul bivuacului şi definse să se ia apă din ea. Colonelul, un ignorant curajos, luă în zeflemea pe doctor şi ca să dea bunul exemplu bău un pahar de apă din fântâna cu pricina. Trei zile după aceea era mort.
Toţi ofiţerii şi toţi gradaţii n‑au fost la înălţimea acestui umorist, dar rămâne totuşi stabilit că foarte puţini s‑au supus prescripţiilor profilactice medicale. Cei care au ascultat de ele – foarte puţini la număr – au putut să‑şi ferească până la sfârşit oamenii de molimă.”Constantin Argetoianu, „Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991
Ion Creangă:„Peste noapte a şi dat holera peste mine şi m‑a frământat şi m‑a zgârcit cârcel“
În frumoasele sale „Amintiri“, Ion Creangă ajunge şi la povestea holerei care năpădise Moldova în 1848. Avea 11 ani pe‑atunci şi trata în glumă „boliştea“. Dar când el însuşi s‑a îmbolnăvit, „doftorii satului“ l‑au frecat bine cu oţet şi leuştean şi l‑au înfăşurat într‑o pânză cu „hoştine fierbincioase“.„Şi, după cum am cinste a vă spune, multă vorbă s‑a făcut între tata şi mama pentru mine, până ce a venit în vara aceea, pe la august, şi cinstita holeră de la ’48 şi a început a secera prin Humuleşti în dreapta şi‑n stânga, de se auzea numai chiu şi vai în toate părţile. Şi eu, neastâmpărat cum eram, ba ieşeam la pârleaz când trecea cu mortul pe la poarta noastră şi‑l boscorodeam cu cimilitura:«Chiţigaie, gaie, ce ai în tigaie?/ Papa puilor duc în valea socilor./ Ferice de gangur, că şede într‑un vârf de soc / Şi se roagă rugului, şi se‑nchină cucului! / Nici pentru mine, nici pentru tine;/ Ci pentru budihacea de la groapă, / Să‑i dai vacă de vacă şi doi boi să tacă».
Ba îl petreceam până la biserică şi apoi veneam acasă cu sânul încărcat de covrigi, mere turture, nuci poleite, roşcove şi smochine din pomul mortului, de se crucea tata şi mama când mă vedeau cu dânsele. Şi ca să mă scape de belea, m‑au trimes la stână în dumbrava Agapiei, lângă podul Cărăgiţei, unde erau şi oile noastre, să şed acolo până s‑a mai potoli boliştea. Însă peste noapte a şi dat holera peste mine şi m‑a frământat şi m‑a zgârcit cârcel, şi‑mi ardea sufletul în mine de sete şi ciobanii şi baciul habar n‑aveau de asta, numai se întorceau pe ceea parte în ţipetele mele şi horcăiau mereu. Iară eu mă târâiam cum puteam până la fântână, în dosul stânei, şi pe nimică pe ceas beam câte‑un cofăiel întreg de apă.
Pot zice că în noaptea aceea la fântână mi‑a fost masul, şi n‑am închis ochii nici cât ai scăpăra din amânar. Abia despre ziuă s‑a îndurat Vasile Bordeianu, strungarul nostru, de s‑a dus în Humuleşti, cale de două ceasuri cu piciorul, şi a înştiinţat pe tata de a venit cu căruţa şi m‑a luat acasă. Şi pe drum, necontenit ceream apă, iar tata mă amâna cu momele de la o fântână la alta, până a dat Dumnezeu de am ajuns în Humuleşti. Şi când colo, doftorii satului, moş Vasile Ţandură şi altul, nu‑mi aduc aminte, erau la noi acasă şi prăjeau pe foc într‑un ceaun mare nişte hoştine cu său.
Şi după ce mi‑au tras o frecătură bună cu oţet şi leuştean, mi‑aduc aminte ca acum, au întins hoştinele fierbincioase pe o pânzătură şi m‑au înfăşat cu ele peste tot, ca pe un copil;şi nu pot şti cât a fi trecut la mijloc până ce am adormit mort, şi de‑abia a doua zi pe la toacă m‑am trezit sănătos ca toţi sănătoşii;Dumnezeu să odihnească pe moş Ţandură şi pe tovarăşul său! Şi, vorba ceea:«Lucrul rău nu piere cu una, cu două». Până‑n sară, am şi colindat mai tot satul, ba şi pe la scăldat am tras o raită cu prietenul meu Chiriac al lui Goian, un lainic şi un pierde‑vară ca şi mine. Dar tata nu mi‑a zis atunci nimică:m‑a lăsat în voia mea pentru o bucată de vreme“.Ion Creangă, „Amintiri din copilărie. Poveşti şi povestiri“, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1984
Mai citeşte:
Ciuma, holera, tifosul şi gripa în istorie
Prăbuşindu‑se dintr‑o dată asupra Atenei...
Fum şi oţet pentru ciumaţii Bucureştilor
