Revoluția franceză: idei și ideologie

Edmund Burke a fost printre primii care a sugerat că filosofii Iluminismului francez erau într-o oarecare măsură responsabili pentru Revoluție. Această idee a fost adoptată și analizată ulterior atât de filosofi, cât și de istorici. Fără îndoială că filosofia a dat ideile, dar cauzele prăbușirii Vechiului Regim trebuie căutate și în consecințele problemelor socio-economice. Însă în desfășurarea Revoluției, ce s-a gândit și ce s-a spus a fost exprimat în termeni proveniți de la teoreticienii politici ai Iluminismului.

Acești teoreticieni promovau idei diferite, dar nici Revoluția nu a fost animată de un singur program revoluționar. Spre deosebire de revoluțiile engleză și americană, cea franceză a trecut prin mai multe faze, fiecare dintre ele o revoluție în sine;pe măsură ce revoluționarii repudiau o politică pentru a adopta o alta, mai mult sau mai puțin diferită de cea precedentă, ei treceau de la ideile unui filosof la ideile altuia.

Prima etapă a Revoluției. Montesquieu și separarea puterilor în stat.

Prima fază a Revoluției Franceze a fost cea dominată de ideile lui Montesquieu, cu precădere cele exprimate în Spiritul legilor. Montesquieu susținea că monarhia constituțională liberală era cel mai bun sistem de guvernământ pentru un popor care își dorea libertatea, argumentând că prin împărțirea suveranității între mai multe centre de putere, acestea se puteau controla reciproc pentru a preveni tendințele despotice. Montesquieu era de părere că englezii reușiseră să construiască un asemenea sistem împărțind puterea între Coroană, curțile aristocratice, biserică, nobilime și orașe.

Proiectul lui Montesquieu acorda o bună parte a puterii în stat aristocrației, clasa din care făcea și el parte, atât acelei noblesse de robe(aristocrația administrativă), cât și aristocraței tradiționale (noblesse de race). Unii dintre cei mai activi participanți în primele stadii ale Revoluției au fost aristocrații care înțeleageau cauza libertății naționale ca fiind legată de interesele proprietăților lor. Când a început Revoluția, Ludovic al XVI-lea a înțeles-o însă ca fiind o încercare a unora dintre cei mai privilegiați supuși ai săi de a face ceea ce făcuseră nobilii englezi în 1688, adică să înlocuiască un monarh absolut cu unul constituțional. Astfel, pentru a nu deveni un alt James al II-lea al Angliei, Ludovic a încercat să fie un William al III-lea.  

Contele de Mirabeau, principalul orator revoluționar în prima parte a Revoluției, a promovat ideile lui Montesquieu, cerând o monarhie constituțională. El credea că singurul mod de a asigura libertatea era instituirea unei suveranități împărțite, dar nu era de acord cu Montesquieu cu privire la beneficiarii acestei diviziuni a puterii. Deși făcea parte din nobilime, Mirabeau avea prea puțină simpatie vis-a-vis de egalii săi. Una din principalele diferențe dintre nobilii francezi liberali care s-au afirmat în primele etape ale revoluției – Lafayette, Condorcet, Liancourt, Talleyrand, Mirabeau-și aristocrații englezi din 1688 a fost că ei nu reprezentau ideile majorității membrilor clasei din care făceau parte.

Chiar dinainte de moartea lui Mirabeau, în aprilie 1791, devenise clar că visul lui Montesquieu de a vedea mai multă putere acordată nobilimii și Bisericii era irealizabil. Ordinele privilegiate nu erau dispuse să renunțe la privilegiile pe care le aveau în favoarea unei puteri ce trebuia supusă unui control. În schimb, cei mai puțini privilegiați – oamenii de rând – au fost cei care au cerut să beneficieze de împărțirea suveranității.

Ideea suveranității împărțite a însuflețit lupta pentru libertate, iar Montesquieu a rămas cel mai important filosof politic al Revoluției. Chiar și acei oratori și scriitori care invocau numele lui John Locke ca fiind cel mai mare teoretician al libertății moderne nu se îndepărtau prea mult de concepțiile lui Montesquieu. La urma urmei, acesta se considera ca fiind succesorul lui Locke în tradiția liberală, și pretindea, modest, că doar adaptează principiile generale ale britanicului la situația Franței.

Exista însă un element al gândirii lui Locke de care Montesquieu nu era foarte atras, spre deosebire de revoluționarii francezi, anume teoria sa a drepturilor naturale ale omului la viață, libertate și proprietate. Revoluționarii din Franța au pus foarte mare accent pe această teorie de care se folosiseră și revoluționarii americani cu câțiva ani înainte. Lafayette, care a luptat în Războiul de Independență american, și Condorcet, ce fusese numit cetățean de onoare în New Haven, au fost printre cei mai activi promotori ai Revoluției franceze. În august 1789, Lafayette a elaborat faimoasa Déclaration des droits de l'Homme et du Citoyen. Insă, după cum aveau să sublinieze și criticii, o ”declarație” nu are nicio putere legislativă, iar proclamarea drepturilor nu a adus nicio modificare în instituțille și procedurile de guvernare. La acel moment, reușita principală a Revoluției era considerată împărțirea suveranității între Coroană și legislativ.

Reușita a fost însă anulată de fuga regelui la Varenne, arătând că Regele nu era deloc dispus să-și împartă suveranitatea cu legislativul. Teoria suveranității împărțite a ajuns să fie dată la o parte în favoarea suveranității nedivizate, iar monarhia constituțională s-a transformat în Republică. Montesquieu a pierdut în fața lui Rousseau.

A doua etapă a Revoluției. Rousseau și Republica.

Burke îl considera pe Rousseau principalul ideolog al Revoluției încă din 1790, dar abia după fuga regelui republicanismul a ajuns în fruntea agendei revoluționarilor. Odată ce Rousseau l-a înlocuit pe Montesquieu, concepția sa asupra libertății a înlocuit-o pe cea din Spiritul legilor. Dacă Montesquieu înțelesese libertatea ca fiind lipsa restricțiilor în a face ce dorești în limitele legii, Rousseau definea libertatea ca posibilitatea de a te conduce singur, trăind sub o lege pe care tu însuți ai adoptat-o. La Rousseau nici nu se punea problema împărțirii puterii între oameni, pentru că poporul era singura sursă a suveranității.

A doua fază a Revoluției poate fi observată între septembrie 1792 și noiembrie 1799 (momentul loviturii de stat napoleoniene).  Aceasta e faza republicană, pentru care Rousseau a furnizat terminologia discursului revoluționar. Spre deosebire de Montesquieu, care era citat cu același repsect calm ca și un Locke sau un Aristotel, Rousseau a fost idolatrizat, venerat. Rousseau murise în 1778, dar trupul său a fost dezgropat de la Ermononville și depus la Pantheonul din Paris în cadrul unei ceremonii solemne.

Dacă lucrarea sa, Contractul social, nu fusese citită pe scară largă, totuși ideile lui Rousseau au fost intens promovate în presă. El a încercat să se prezinte ca un om al poporului, care nu doar că își proclamase dragostea față de virtute și libertate, dar care o și demonstrase printr-o viață exemplară și o luptă constantă împotriva oprimării. El era, într-un fel, plebeul din rândul filosofilor, martirul și campionul oamenilor simpli. Cu toate acestea, tot el a furnizat și argumentele pentru Teroarea ce avea să urmeze. Deși a spus că un popor poate fi liber dacă se conduce, Rousseau a spus și că un om poate fi forțat să fie liber.

Ar fi nedrept să spunem că Robespierre a pus în pratică teoria din Contractul social, dar el a folosit însă limbajul lui Rousseau, exploatând și distorsionând unele din ideile sale. Totuși, discreditarea lui Robespierre nu a atras și discreditarea lui Rousseau. Dacă dispariția lui Cromwell de pe scena politicii britanice i-a lăsat pe englezi cu o ură durabilă față de guvernarea republicană, execuția lui Robespierre nu însemna că francezii au încetat să mai fie republicani. După aceea, ideea suveranității națiunii nu a încetat niciodată să trezească sentimente profunde în Franța, și niciun rege (sau împărat) francez nu a mai fost la fel de sigur pe tron după ce credința în suveranitatea națiunii a prins rădăcini în conștiința națională a francezilor.

A treia etapă. Napoleon, imperiul și absolutismul luminat al lui Voltaire.

Când Prima Republică a fost înlăturată de Napoleon, lovitura sa de stat nu a marcat și sfârșitul revoluției, ci doar trecerea la a treia fază:cea imperială. Încă o dată, Napoleon nu a trebuit decât să se inspire din ideile Iluminismului francez. De data aceasta, a fost rândul lui Voltaire și al doctrinei sale a absolutismului luminat. Teoria, ca cea a lui Rousseau, păstra suveranitatea statului nedivizată, dar în acest caz ea nu era transmisă poporului, ci rămânea în mâinile monarhului.

Voltaire pretindea, ca și Montesquieu, că este un discipol al filosofilor englezi, cu precădere al lui Locke. Vizitase Anglia și descria acest regat ca fiind țara libertății. Lucrarea lui Voltaire, Traite sur la tolerance, se aseamănă extrem de mult cu Letter for tolerational lui Locke, aducând prea puține argumente în plus. Dar Voltaire nu a acceptat ideile suveranității împărțite și guvernului constituțional, așa cum le-a prezentat Locke. Voltaire era mai atras de ideile politice ale altui englez, Franics Bacon. Deși acesta murise în 1626, Voltaire considera că ideile sale puteau fi considerate potrivite pentru Franța secolului al XVIII-lea, depășindu-l chiar pe și pe Locke.

Voltaire îl admira pe Bacon ca om de știință, nu pentru că Bacon venise cu vreo importantă descoperire științifică, ci pentru că promovase ideea că știința ne poate salva. Bacon a argumentat că știința nu este doar un exercițiu intelectual, ci poate ajuta omul să controleze natura. Odată ce oamenii știu cum funcționează natura, ei o pot exploata în avantajul lor, îmbunătățind viața oamenilor prin tot soiul de dezvoltări în tehnologie și industrie.

Viziunea progresistă a lui Bacon și planul pentru progres al acestuia l-au atras pe Voltaire. Bacon susținea întârirea prerogativelor regale în defavoarea drepturilor Bisericii, Parlamentului și Curții. În opinia lui Voltaire, planul lui Bacon ar fi putut avea mai mult succes în Franța care, credea el, avusese o experiență fericită cu monarhia absolută sub regii Bourboni din secolul al XVII-lea. E ușor de înțeles admirația lui Voltaire pentru Henri al IV-lea;e însă mai greu de înțeles venerația sa față de Regele Soare, persecutorul protestanților și protectorul pioșilor. A fost sugerat că Ludovic al XIV-lea a atras latura estetică a imaginației voltairiene, care vedea în rege un artist ce impunea unitatea în haosul societății. Voltaire nu vedea niciun pericol în centralizarea puterii regale;în schimb, considera că marii inamici ai libertății sunt Biserica și instituțiile controlate de nobilime, inclusiv parlamentele. Eliminând aceste instituții, un guvern central puternic putea extinde și întâri libertățile cetățenilor. Voltaire nu putea accepta doctrina lui Montesquieu a puterilor care se controlează și limitează reciproc pentru a produce libertatea prin echilibru.

Ideea regelui-filosof datează încă din antichitate. În secolul al XVIII-lea, mai mulți monarhi europeni au fost convinși de filosofii iluminiști să joace acest rol. Printre ei, Ecaterina cea Mare a Rusiei, Împăratul Iosif al Austriei, Frederic al Prusiei. În schimb, regii francezi nu au fost atrași de ideile lui Voltaire. Dar Napoleon da. Odată ce a preluat puterea, el a adoptat proiectul voltairian. El putea pretinde că este ceva mai mult decât un dictator militar. A puz bazele unui guvern de intelectuali:Destutt de Tracy, Volney, Cabanis și Daunou, oameni care se considerau moștenitori ai iluminismulului, exponenți a ceea ce ei numeau ”știința ideilor”. Napoleon a sprijinit crearea unor instituții de esență baconiană, precum institutele politehnice sau liceele, transformând educația într-una din principalele priorități ale politicii imperiale.

După cum era de așteptat, Napoleon a modificat teoria voltairiană a absolutismului luminat în direcții pe care Voltaire nu le-ar fi acceptat, introducând un element cvasi-democratic:plebiscitul, ca modalitate de legitimare a despotismului. Voltaire nu fusese niciodată un admirator al ideilor democratice, considerând că marea masă poporului nu era suficient de ”luminată”. După cum avea să afle Napoleon, odată ce poporul a fost adus în arena politică a Franței, el nu a mai putut fi dat la o parte. Trebuia doar să fie convins să se lase condus de cineva, iar Napoleon a dat dovadă de geniu politic în acest sens. Pentru reușita sa în acest domeniu, ar fi câștigat admirația lui Voltaire. Și-ar fi atras, în schimb, critica filosofului pentru restabilirea drepturilor Bisericii Catolice și pentru aventurile militare.

Cei 15 ani de Consulat și Imperiu, deși Napoleon a respins instituțiile republicii, au contribuit la consolidarea și perpetuarea acelor instituții introduse în fazele timpurii ale revoluției. Napoleon nu a fost un contrarevoluționar. Chiar și restaurarea Bisericii a fost de fapt reintroducerea unui cult pe care îl ținea sub control, nu căruia i se supunea. Napoleon a păstrat caracterul republican al imperiului, așa cum o făcuseră romanii în antichitate. Odată ce revoluționarii francezi au scăpat de regi, au început să se considere romanii lumii moderne. Arta și arhitectura în stil empire, organizarea militară a armatei, chiar și numele rangurilor civile precum consulși senatorerau direct inspirate de modelul roman. Astfel, francezii nu s-au îndepărtat prea mult de ideile moderne și democratice ale lui Rousseau care, deși prefera Sparta Romei și credea că libertatea poate fi obținută într-un mic oraș-stat, și el era de acord cu reînvierea idealurilor romane în locul celor creștine, așteptând emergența unui nou tip de om, în vechea formă a cetățeanului-soldat din Antichitate.

Rousseau chiar prevăzuse că micuța insulă Corsica avea, într-o bună zi, să dea un lider care va uimi lumea. Acest lider și-a datorat o bună parte din succes adoptării politicilor despotismului luminat al lui Voltaire, îmbrăcându-le însă în limbajul republican inspirat de Rousseau. Nu a fost o sinteză veritabilă, căci a luat fondul uneia și formele celeilalte. Însă această sinteză i-a permis lui Napoleon să devină atât de popular în Franța, încât regimul său nu a putut fi dărâmat decât de coaliția marilor puteri europene.

www.historytoday.com