«Pluta Meduzei» de Géricault - Imaginea foamei dezumanizante și a luptei pentru supraviețuire

O dramă petrecută pe mare, acum aproape două sute de ani, a impresionat profund pe contemporani. Scurgerea timpului a estompat-o și apoi a șters-o din memoria colectivă. Doar cei care astăzi trec pragul Muzeului Luvru spre a vedea tabloul pictorului Théodore Géricault (1791-1824), intitulat „Pluta Meduzei”, mai sunt zguduiți de acea dramă.

Tabloul, expus în 1819, este cea mai importantă lucrare a acestui artist, întemeietor al romantismului în pictură. Ce s-a întâmplat de fapt? Și care sunt conotațiile de astăzi ale expresiei „Pluta Meduzei”? Vom afla în continuare.

Cum a început povestea…

Pe scurt evenimentele au fost următoarele: în 1815, după Waterloo, are loc cu adevărat restaurația Bourbonilor. Ludovic al XVIII-lea este instalat pe tronul Franței. Cu acest prilej, britanicii returnează francezilor Senegalul. Din 1677, de când i-au gonit pe olandezii de aici, și până la sfârșitul Vechiului Regim, francezii au fost cei care au controlat Senegalul. În perioada napoleoniană, teritoriul a fost însă dominat de britanici. În anul 1816, Senegalul, cu principalele sale obiective, orașul Saint-Louis și insula Goree, a fost restituit francezilor.

La 17 iunie 1816, o mică flotilă formată din patru corăbii, pornește spre orașul Saint -Louis, pentru a-l instala pe noul guvernator al coloniei, colonelul Julien Désiré Schmaltz, care era însoțit de familie și personalul necesar administrației. Flotila era compusă din fregata „Meduza”, corveta „L’Echo”, fleuta „Loira” și bricul „Argus”. Navele s-au înșirat pe drum, unele fiind mai rapide decât altele. „Meduza” era socotită chiar foarte rapidă și modernă pentru acele timpuri.

Căpitanul, în loc să ordone micii flotile navigarea în convoi, a preferat să se grăbească, fregata navigând, practic, singură. La 2 iulie 1816, „Meduza“, care avea la bord circa 400 de pasageri, se izbește însă de coasta de apus a Africii. Acest fapt s-a întâmplat datorită unor greșeli de navigație, imputabile comandantului, un ofițer neexperimentat, Hugues Duroy de Chaumareix.

Ofițer de origine nobilă, fugit din țară în timpul Revoluției, Chaumareix se întorsese în Franța în 1814 și a fost numit de regimul Restaurației, comandant al navei „Meduza”. Dar din 1789, timp de 25 de ani, el frecventase doar saloanele de refugiați de la Coblenz și Londra și nu mările lumii.

Când Bourbonii s-au reîntors la putere, ei l-au răsplătit pe Chaumareix numindu-l căpitan de vas. Sentimentele regaliste au fost pentru Bourboni, evident, mai importante în această numire, decât experiența marinărească a slujitorului lor. Neînțelegerile dintre comandant și locotenenții săi, Espiaux și Reynaud, provoacă însă eșuarea navei pe bancul Arguin, la 160 de kilometri de coasta Mauritaniei.

Și asta în condițiile în care zona nisipoasă era marcată pe toate hărțile nautice, vremea fusese calmă iar vizibilitatea foarte bună. Marinarii și soldații primesc ordin să construiască o plută în care să fie mutată încărcătura vasului, ca acesta, ușurându-se, să se poată desprinde din nisip. După ce pluta este gata, se pornește însă o furtună năprasnică, iar vasul, pierzându-și cârma, devine o epavă bătută de vânturi, plină de apă.

Vasul trebuia părăsit cât mai repede. Nu existau însă decât șase bărci de salvare în care încăpeau doar jumătate din naufragiați. 250 de pasageri privilegiați, printre care căpitanul Chaumareix, guvernatorul Schmaltz și familia lui, precum și majoritatea ofițerilor, s-au salvat folosind bărcile. Ele au ajuns la țărm după patru zile, fără prea mari complicații. 50 de oameni de pe „Meduza”, crezând că sunt mai în siguranță pe nava eșuată decât pe pluta fragilă și supraaglomerată, rămân pe loc. Din cei 50, vor supraviețui doar trei, care vor fi salvați după 45 de zile.

Tragedia Meduzei

Căpitanul Chaumareix abandonase însă pe plută 147 de persoane, majoritatea soldați, aceasta navigând în derivă, vreme de 13 zile. Pluta avea dimensiunile de 8 x 15 m. Aici s-a desfășurat o adevărată tragedie. Nici un ofițer navigator nu rămăsese pe plută, comanda dându-i-se unui tânăr ofițer de marină, handicapat din cauza unei răni la picior. Greutatea celor 147 de pasageri făcea ca fragila ambarcațiune să se afunde, unii oamenii stând în apă până la genunchi, alții până la brâu.

Unii și-au fracturat picioarele între scândurile plutei, alții au căzut în mare. Toată lumea se înghesuie spre centru. Printre ei, câțiva civili și foarte puținii ofițeri rămași pe plută. Aceștia sunt însă înarmați, pe când marinarii și soldații fuseseră dezarmați înainte de a fi urcați pe plută. Supraviețuitorii suferă cumplit de foame ajungând să-și mestece hainele și cizmele. Cei de pe plută nu au avut decât o ladă cu biscuiți, pe care au terminat-o încă din prima zi.

Câteva butoaie cu vin era tot ceea ce aveau de băut. Cei care mai erau încă sănătoși, i-au aruncat peste bord pe cei bolnavi, pentru a-și mări, cât de cât, șansele de supraviețuire. În prima noapte, 20 de oameni, de la marginile plutei, se sinucid sau sunt masacrați de camarazi. În a doua noapte a început însă cu adevărat lupta pentru supraviețuire, toată lumea încercând să ajungă spre centrul plutei. A avut loc chiar o „răscoală”.

Oamenii, beți sau înnebuniți de frică, au încercat să pună stăpânire pe plută, atacând pe ofițeri. În legitimă apărare, aceștia au omorât 65 de oameni. A fost o „oportunitate” pentru ofițeri de a se descotorosi de o parte din cei care supraaglomerau pluta. Canibalismul a început după a treia zi. După prima săptămână, din cei 147 de naufragiați mai rămăseseră 28 de oameni. Chiar și așa erau prea mulți. Doar 15 dintre ei păreau capabili să reziste mai multe zile.

După o lungă deliberare a ofițerilor de pe plută, cei care aveau răni sau își pierduseră mințile de suferință, au fost aruncați în ocean. Henry Savigny, doctorul expediției, a selectat chiar el victimele. Ulterior, el va realiza o teză de doctorat cu titlul „Efectele foamei și setei asupra naufragiaților”, în care, folosindu-se de experiența de pe pluta „Meduzei„, a arătat că, după a patra zi de la naufragiu, oamenii și-au „suplimentat” rațiile de vin cu apă de mare și urină.

A vorbit și despre cazurile de canibalism, mărturisind că a mâncat și el din cadavrele unor foști camarazi. După 13 zile, supraviețuitorii văd o navă care venea să-i recupereze. Era bricul „Argus”, din convoiul lor, dar care dorea, mai degrabă, să recupereze cele 9000 de monede de aur de pe nava eșuată. În sfârșit, „Argus” oprește și salvează pe cei 15 supraviețuitori de pe plută. Cinci dintre ei au murit însă, ulterior, pe navă, după ce au mâncat prea mult și prea repede.

Ce s-a întâmplat după întoarcerea acasă…

Tot în 1816, Chaumareix se întoarce în Franța și cere de la superiorii lui câteva luni de concediu „pentru restabilirea sănătății”. Povestea „Meduzei” apare în ziare la 8 septembrie 1816. La 13 septembrie, Journal de Debats, publică raportul chirurgului Savigny, despre ororile petrecute pe plută. Un an mai târziu, mai precis în noiembrie 1817, Henry Savigny și cartograful Alexandre Corréard, publică o carte în care relatau toată povestea.

În februarie 1817, căpitanul „Meduzei” apare în față unui tribunal, dar procesul devine un pretext pentru disputele politice dintre liberali și regaliști. Liberalii doreau să folosească procesul pentru a ilustra declinul monarhiei franceze după Napoleon. Chaumareix a fost totuși radiat din corpul ofițerilor de marină și condamnat la trei ani de închisoare. A devenit un personaj detestat, hulit permanent. Copiii din satul de lângă castelul său, când îl întâlneau, dădeau cu pietre după el. Fiul său n-a vrut să se însoare pentru ca numele tatălui, și al său, evident, să nu se perpetueze. Într-o bună zi, tatăl l-a găsit mort. Se sinucisese, fiindu-i rușine de numele său. Bătrânul castelan a murit în singurătate.

Personajele principale ale dramei

Tabloul lui Géricault va fi expus la Salonul de la Paris, în anul 1819. A iscat, evident, un mare scandal. Bourbonii erau doritori de o artă care să demonstreze stabilitatea și prosperitatea națiunii sub conducerea lor. Regaliștii se simțeau amenințați de acest tablou și au criticat cu vehemență „acea grămadă de cadavre”. Majoritatea artiștilor de la Salonul acelui an au prezentat scene din viețile sfinților, iar câțiva au preferat prezentarea unor scene istorice.

Prin contrast, tabloul lui Géricault era de-a dreptul scandalos. El reamintea oamenilor o poveste pe care regimul o dorea uitată. „Pluta Meduzei” era privită ca o provocare. Artistul surprinde momentul salvării naufragiaților. Printre ei se află însă și morți sau muribunzi.

Se disting mai multe personaje: Jean Charles – este negrul care, din punctul cel mai înalt al plutei, flutură o basma pentru a fi văzuți de cei de pe „Argus”, vasul venit în ajutorul lor. El era cel care îi arunca de pe plută pe cei slăbiți, indicați de doctorul expediției. Este singurul dintre supraviețuitori care era un „tip comun”, ceilalți supraviețuitori fiind ofițeri, oameni de știință sau preoți. Charles și alți patru inși vor muri la bordul lui „Argus”, deoarece au mâncat cu lăcomie.

Henri Savigny, doctorul fregatei, cel care a lăsat ulterior mărturii despre eveniment. Géricault îl prezintă în fața catargului, cu mâna indicând spre bricul salvator, fiind alături de un alt supraviețuitor, Corréard. Alexandre Corréard, cartograful expediției, era unul dintre cei 60 de oameni de știință din această misiune. Géricault se întâlnise personal cu cei doi. Citise și cartea în care aceștia își povestiseră cumplita experiență.

Ulterior, Savigny și Corréard au încercat să obțină despăgubiri de la guvernanți, pentru traumatismul provocat de naufragiul „Meduzei”. Autoritățile le-au provocat însă numeroase necazuri. Cei doi și-au pierdut slujbele și, pentru scurt timp, au fost chiar întemnițați. Un supraviețuitor ce revendică trupul unui decedat! Este o referință „criptică” la un personaj dantesc din „Infernul”, contele Ugolino, care și-ar fi mâncat fiii morți, toți fiind deținuți într-o închisoare. Este singura referire din tablou la canibalism!

Géricault însuși. Se pare că artistul s-a reprezentat pe sine în acest tablou. Este cadavrul (sau muribundul) din partea stângă a tabloului. Astăzi, se susține că nu convingerile politice, cât mai ales povestea lui personală, l-au determinat pe artist să realizeze tabloul și să se reprezinte pe sine în el. În 1819, Géricault trăia o dramă personală. Avusese o aventură de iubire cu tânăra soție a unchiului său. Fata fusese însă izgonită din Franța, iar copilul născut, dat spre adopție.

Evident, Géricault nu a putut opri toate acestea. De altfel, despre această dramă a artistului s-a aflat însă târziu, după circa 150 de ani, familia păstrând, cu multă grijă, acest secret. Tabloul este o formă de expiație pentru autor, a cărei viață personală eșuase precum viețile celor de pe „Pluta Meduzei”. Artistul va muri în 1824, la vârsta de 32 de ani, după ce încercase de mai multe ori să se sinucidă.

Câteva concluzii

În afara acestei povești tulburătoare, mai sunt cel puțin două lucruri de reținut despre această lucrare. Unul este de natură artistică. Géricault se dovedește aici un continuator al artistului baroc Caravaggio. Tabloul prezintă un joc teribil de lumini și umbre, marea se vede prea puțin și nu este deloc albastră; tabloul nu este deci unul despre mare! Predomină maroul, ca și în lucrările maestrului baroc. Celălalt lucru important este de natură morală.

Mesajul tabloului este de un patetism tulburător: este imaginea foamei dezumanizante. Este și o mărturie puternică a suferinței umane. Prin acest subiect se anunța romantismul plin de pasiune care va urma cu Eugéne Delacroix. Să nu uităm. Subiectul lui Géricault era unul contemporan și nu inspirat din mitologie sau antichitate. Arta „eroică”, neoclasică, inspirată din istoria Romei, este înlocuită cu drama unui eveniment întâmplat cu trei ani înaintea pictării tabloului. „Pluta Meduzei” a fost semnalul asaltului romantismului în pictură.