Nebunia împăratului Caligula

De-a lungul secolelor numele lui Caligula a fost asociat cu nebunia, infamia, sadismul şi perversiunea. Sadicii notorii ai istoriei, cum ar fi Gilles de Rais, se pare cã şi-au modelat comportamentul dupã cel al cezarilor nebuni, aşa cum reiese din surse precum Suetonius. Cunoştinţele noastre despre Caligula depind în bunã mãsurã de Suetonius.

Din pãcate, partea din “Analele” lui Tacitus care se ocupa de domnia lui Caligula s-a pierdut. Alte surse ar mai fi Dio Cassius, Flavius Iosephus şi Philo Iadaeus, al cãrui pamflet “Legatio ad Gaium” poate fi considerat o scriere contemporanã. Toate sursele sunt destul de colorate şi de o credibilitate relativ redusã. Cu toate acestea, ştim cã împãratul s-a nãscut pe 31 august în anul 12 în Antium, fiu al lui Germanicus Iulius Caesar şi al Agrippinei. La doi ani ajunge la frontiera renanã, unde primeşte porecla de “caligula” datoritã încãlţãrilor militare în miniaturã. În anii 18-19 îşi însoţeşte pãrinţii în orient, unde Germanicus moare şi viitorul împãrat se întoarce cu ama sa la Roma.

Dupã arestarea sa, locuieşte cu cu Antonia, bunica lui, pânã în 32 p.Hr., când Tiberius îi cere sã se alãture casei imperiale în Capreae. Devine pontifex în 31 şi quaestor doi ani mai târziu. Dupã moartea fratelui sãu Drusus, este declarat co-moştenitor alãturi de Tiberius Gemellus, nepotul sãu. La moartea lui Tiberius beneficiazã de susţinerea prefectului pretoriului, Macro, fiind aclamat doar el împãrat. Se pare cã în primii ani de domnie a guvernat admirabil, probabil sub influenţa Antoniei. Dupã ce aceasta piere în anul 37, Caligula se îmbolnãveşte serios, arãtând semne de tulburare mentalã. Revenindu-şi cât de cât, începe o lungã serie de episoade care i-au atras eticheta de cezar nebun.

Ordonã moartea lui Macro şi a lui Tiberius Gemellus;condamnã senatul pentru greşelile din timpul domniei lui Tiberius;ordonã trupelor sale sã culeagã scoici de pe plajã;îl executã pe Cornelius Lentulus Gaetulicus, acuzat cã a pus la cale o conspiraţie;în genere instaureazã un regim al terorii, obsedat pânã la paranoia de teama cã va fi asasinat. Acceptã onoruri extravagante care îl apropie de deificare;este responsabil de tulburãrile din Ierusalim cauzate de intenţia de a impune venerarea sa în templu. Pânã la urmã are parte de sfârşitul care l-a obsedat, pe 24 ianuarie 41 p.Hr., împreunã cu soţia sa, Caesonia, şi fiica lor. Îi succedã unchiul sãu Tiberius Claudisu Nero Germanicus. Cam acestea ar fi faptele cu un grad de certitudine ridicat.

Suetonius ne povesteşte cã împãratul Caligula, chia de când avea 19 ani, nu-şi putea controla pornirile vicioase şi cruzimea inerentã, bucurându-se de torturi şi execuţii, de desfrâu şi excese. Dupã moartea lui Tiberius, ar fi trãit într-un incest permanent cu surorile sale, având de asemenea relaţii homosexuale, de pildã cu Mnester, actorul sãu favorit, dar şi cu Marcus Lepidus sau Valerius Catullus. Se spune şi cã ar fi profitat de numeroase doamne de rang înalt şi cã şi-ar fi deschis chiar un bordel în palat, unde se prostituau atât matroane cât şi copii. Tot Suetonius mai pomeneşte de obiceiul împãratului a o expune pe Caesonia goalã prietenilor sãi, precum şi de faptul cã se delecta uneori îmbrãcându-se în veşminte femeieşti şi vorbindu-i lui Iupiter Capitolinus.

Printre atrocitãţile comise de împãrat se numãrã transformarea prizonierilor în hranã pentru animale, arderea oamenilor de seamã, uciderea prin bãtãi repetate cu lanţuri sau pedeapsa cu tãierea limbii. Pune la pãmânt statui ale unor personaje faimoase, denigreazã operele lui Homer sau Vergilius, ordonã ca cei cu pãr bogat sã fie raşi în cap. Nu exista om, indiferent de pozitia sociala, pe care sã nu-l invidieze dintr-un motiv sau altul.

Suetonius mãrturiseşte cã împãratul nu era foarte sãnãtos nici fizic, nici psihic. Câteodatã nu se putea mişca, sã gândeascã coerent sau sã doarmã mai mult de trei ore pe noapte. Slãbiciunile erau amplificate de temerile exacerbate, chiar de fumul care ieştea din Etna. Dio Cassius vorbeşte şi el despre nebunia, sadismul şi înclinaţiile sale incestuoase. Iosepuhus atribuie dezechilibrul sãu excesului de putere.

Sã aruncãm o privirea asupra comentatorilor moderni. Jerome (1923) pune accent pe lipsa de credibilitate a lui Suetonius şi Dio, pentru cã informaţiile nu corespund întordeauna. Cât despre evrei, se prea poate sã fi fost influenţati de pretenţia împãratului de a I se ridica o statuie în templu. Jerome sugereazã cã a avut un comportament adecvat când a urcat pe tron, dar treptat a degenerat din cauza unei posibile epilepsii. Deşi mania este rareori provocatã de epilepsie, episoadele de exaltare şi exces similare maniei apar la mulţi bolnavi. Nici etilismul nu este de exclus. Charlesworth (1934) se îndoieşte şi el de exactitatea informaţiilor din surse. Cert ar fi doar cã în ultimii ani de domnie a existat în fapt un regim al terorii, o tiranie alimentatã de suspiciuni şi de nevoia lui Caligula de a fi exaltat în orice sferã a vieţii publice şi private. Balsdon (1934) crede cã boala împãratului ar fi fost o cãdere nervoasã, subliniind lipsa vreunui sentiment de ostilitate din partea populaţiei înainte de 41 p.Hr. De asemenea, credinţa sa în propria-I divinitate, apariţia sa în imaginea lui Venus sau Iupiter, pretenţiile la prosternarea supuşilor, sãrutarea picioarelor, erau elemente caracteristice monarhiei de tip elenistic.

De altfel, ca şi incestul practicat de dinastia ptolemeicã. Balsdon îl descrie pe împãrat ca pe un om cultivat, citit, original, viaţa sa personalã nereflectând altceva decât slãbiciunile epocii – hedonism, imoralitate, cruzime, extravaganţã. Este cu neputinţã a-i înţelege popularitatea iniţialã fãrã existenţa unei personalitãţi cât de cât atractive la început. Nici data schimbãrii sale radicale nu este certã, posibil sã fie 38-39 conform lui Iosephus, sau 40, când are loc complotul împotriva sa. Relatãrile lui Suetonius şi Dio Cassius au fost cel mai probabil determinate politic. La moartea sa populaţia nu era nici demoralizatã nici exaltatã. Maranon (1956), cel care a elaborat o monografie a împãratului Tiberius menitã sã-i reabiliteze imaginea, crede în nebunia lui Caligula – un epileptic tipic suferind de delir şi devieri sexuale.

Epilepsia era comunã în familia iulienilor. Bunica lui, Iulia, suferea de aşa ceva, ca şi Agrippina. Gaius Caesar, fiul lui Agrippa şi a Iuliei, era instabil mental şi Agrippa Posthumus, al treilea copil din aceeaşi cãsãtorie, avea accese frecvente de violenţã. Ireland (1893) mai aduce în discuţie faptul cã sãnãtatea mintalã reprezintã şi produsul educaţiei, care implicã controlul asupra pasiunilor. Cei care îşi supun apetitul pentru distrugere limitãrilor sociale ajung în pragul nebuniei. Efectele puterii absolute conduc de la libera alegere a plãcerilor senzuale la patimã nemãsuratã, nevoie de dominare, dereglãri psihice. Falsã sau nu, ipoteza puncteazã riscul coruperii de cãtre putere.

Pe scurt, în ochii lui Suetonius este un sadic pervers care se crede zeu, Iosephus îl considerã pervertit de putere, iar Philo insistã cã a fost puternic afectat de boala din 37. Istoricii recenţi oscileazã între imaginea de epileptic, de paranoic hrãnit cu suspiciune şi fricã, de personaj corupt de putere, cea de monarh de tip elenistic sau cea de împãrat cu o istorie familialã problematicã. Poate reprezenta şi un caz de demenţã precoce (determinatã sau nu ereditar). Dincolo de absenţa unui consens asupra naturii bolii, nu putem neglija preţioasa informaţie a lui Philo, care ne spune cã la început împãratul nu suferea de nebunie.

Simptomele s-ar potrivi cu meningita severã, neoplazia cerebralã, demenţa precoce, o boalã cerebro-vascularã sau sindromul post-encefalitic. Meningita lasã urme neurologice dar de cele mai multe ori este fatalã;neoplazia este improbabilã pentru cã împãratul îşi revine cât de cât;la vârsta sa nu se prea putea sa sufere de vreo deficienţã cerebro-vascularã, iar demenţa nu se potriveşte cu acţiunile conştiente ale lui Caligula. În schimb în cazul epilepsiei schimbãrile de stare caracterizate de excitabilitate ridicatã pot precede criza dar se pot manifesta şi independent. Psihoza epilepticã implicã halucinaţii, tremor, iritabilitate şi uneori extaz religios. Epilepticii se încadreazã în tipologia paranoicului. Nici sindromul post-encefalitic nu este exclus.

Caligula suferea de insomnie severã şi vise lucide. Poate fi efectul anxietãţii, necazurilor sau alcoolismului, dar pe termen prelungit este mai probabil urmarea unei encefalite acute. Alte manifestãri post-encefalitice includ alterarea caracterului, degenerarea progresivã a funcţiilor motorii şi mentale. De asemenea, epilepsia se poate instala dupã ce persoana a suferit de encefalitã, provocând stãri paranoice şi halucinaţii. Epidemiile de encefalitã (denumitã şi Schlafkrankheit/ boala somnului) sunt documentate în Europa în ultimele 4-5 secole şi ar fi putut izbucni şi în vremuri mai vechi. Cu alte cuvinte, personalitatea lui Caligula se prea poate sã fi fost normalã în momentul ascensiunii, modificându-se ulterior din cauza encefalitei, ale cãrei consecinţe pe plan neurologic se potrivesc cu situaţia clinicã a împãratului (insomnia, paranoia, sadism, perversiune, visare lucidã, autodeificare).

Referinţe:

BALSDON, J. P. V. D. (I934), The Emperor Gaius (Caligula), Oxford;

CHARLESWORTH, M. P. (I934), 'Gaius and Claudius', capitolul 20 in Cambridge Ancient History, Cambridge, vol. x;

IRELAND, W. W. (I893), 'The Blot upon the Brain', Paper IV, capitolul I, Edinburgh, Bell&Bradfute.

JEROME, T. S. (1923), Aspects of the Study of Roman History, capitolul VIII, New Yor&Londra, Putnam;

MARANON, G. (1956), Tiberius:a Study in Resentment, Londra.