Mata Hari, de pe scenă în faţa plutonului de execuție

În topul celor mai cunoscute femei-spion din istorie, Mata Hari ocupă cu siguranță locul întâi. Născută Margaretha Zelle, Mata Hari a devenit cunoscută la Paris ca dansatoare exotică, în ajunul Primului Război Mondial. Trei ani mai târziu, faimoasa dansatoare era executată la Paris pentru spionaj în favoarea Germaniei. Cum a ajuns Mata Hari de pe scenă pe plutonul de execuție ?

Trecutul dansatoarei  Mata Hari este învăluit în mister. Se pare că s-ar fi născut în Olanda în 1876, iar la 18 ani s-ar fi măritat cu un ofițer mult mai în vârstă decât ea, pe care îl însoțește în Indonezia în 1897. Cuplul, care avea deja probleme, se întoarce cinci ani mai târziu în Europa și divorțează. Atunci, Margaretha Zelle pleacă la Paris și-și construiește o nouă identitate: își ia numele de Mata Hari și începe să dea spectacole de dansuri erotice orientale. Succesul vine aproape instantaneu:în curând, dansează în fața a mii de spectatori pe scene din Paris, Berlin, Viena, Madrid și celelalte mari capitale europene. În plus, Mata Hari își atrage și câțiva amanți bogați, proveniți din marile familii aristocratice ale Europei, care sunt dispuși să o recompenseze pentru companie.

Legăturile pe care le va forma în acei ani o aduc însă în fața atenției serviciilor de informații franceze, interesate de prieteniile pe care le leagă Mata Hari cu diverse personaje din armata și înalta politică germană. După izbucnirea războiului, este pusă sub supraveghere și chiar interogată. Se pare că francezii ar fi dorit să o convingă pe dansatoare să călătorească în Spania (țară neutră) pentru a dezvolta relații cu atașații militari germani de la Madrid, urmând ca apoi să transmită informațiile adunate înapoi la Paris.

Însă după ce o introduc în lumea încurcată a spionajului internațional pe timp de război, francezii o suspectează pe Mata Hari că joacă rol de agent dublu. Astfel, în februarie 1917, când ea se întoarce la Paris, este arestată și acuzată de spionaj în favoarea Germaniei. La procesul din luna iulie, acuzatorii ei o pun față în față cu niște dovezi pe care dansatoarea nu le poate explica, astfel că ea va fi condamnată la moarte și executată.

Execuția are loc în ziua de 15 octombrie 1917. Mata Hari este luată de la închisoarea pariziană în care era deținută și transportată, cu mașina, la o cazarmă militară din afara orașului. „Sunt pregătită”, ar fi spus ea atunci. Astfel reportează Henry Wales, un jurnalist britanic care a fost martor la execuție. Câteva zile mai târziu, a publicat un material cu privire la eveniment;aceasta este povestea lui.

[Mata Hari făcuse un apel direct la președintele Franței pentru clemență și, în ziua execuției, încă aștepta un răspuns.] „Primul semn care sugera că cererea ei fusese refuzată a fost atunci când a fost condusă, dis-de-dimineață, din celula ei din închisoarea Saint-Lazare la un automobil, apoi dusă rapid către cazarma unde o aștepta plutonul de execuție.

În niciun moment voința de fier a acestei femei frumoase nu a dezamăgit-o. Părintele Arbaux, acompaniat de călugărițe, Căpitanul Bouchardon, și dl. Clunet, avocatul ei, au intrat în celula sa, unde încă dormea – un somn calm, netulburat, după cum au remarcat temnicerii. Surorile au zdruncinat-o ușor. S-a trezit și i s-a spus că i-a venit vremea.

«Pot să scriu două scrisori?» a fost singurul lucru pe care l-a cerut.

I s-a dat imediat aprobarea de către căpitanul Bouchardon și i s-au adus un stilou, cerneală, hârtie și plicuri. S-a așezat la marginea patului și a scris scrisorile cu o grabă febrilă. Le-a dat apoi avocatului ei. Apoi și-a pus dresurile, negre, de mătase, grotești în acele circumstanțe. [...] S-a sculat și a luat o haină lungă de catifea, cu blană pe margini și un guler mare de blană atârnând pe spate. Și-a pus această haină peste kimonoul de mătase pe care-l purta peste cămașa de noapte. Și-a pus o pălărie mare, neagră, de fetru, care avea o fundă de mătase neagră. Încet și indiferent, și-a tras o pereche de mănuși negre. Apoi a spus calm:«Sunt pregătită.»

Grupul a părăsit încet celula și s-a îndreptat către automobilul care aștepta.

Mașina a gonit prin inima orașului care dormea. Era abia cinci și jumătate dimineața, iar soarele nu răsărise încă. Mașina s-a îndreptat rapid către Caserne de Vincennes, cazarma vechiul fort pe care germanii îl atacaseră în 1870. Soldații erau deja adunați pentru execuție. Cei 12 zuavi, care formau plutonul de execuție, se aflau în linie, cu armele la picior. În spatele lor stătea un subofițer, cu sabia scoasă.

Automobilul s-a oprit, iar oamenii au coborât din ea, Mata Hari fiind ultima. Au mers direct către locul [de execuție], unde era ridicat un mic deal de pământ, de 2-3m înălțime, drept zid pentru gloanțele care puteau rata ținta umană.

În timp ce Părintele Arbaux vorbea cu femeia condamnată, un ofițer francez s-a apropiat de ei purtând în mână o pânză albă. «Legătura pentru ochi», le-a șoptit călugărițelor care stăteau acolo. «Trebie să port asta?» a întrebat Mata Hari, întorcându-se spre avocatul ei, când ochii săi au zărit pânză. Clunet s-a întors, întrebător, spre ofițerul francez. «Dacă doamna preferă să nu o poarte, nu e nicio diferență», a răspuns ofițerul, întorcându-se repede cu spatele.

Mata Hari nu era legată la mâini și nici la ochi. Stătea în picioare uitându-se ferm la călăii săi când preotul, surorile și avocatul ei s-au îndepărtat de ea.

Ofițerul care comanda plutonul de execuție, care-și privise oamenii ca un vultur astfel încât niciunul să nu-și examineze pușca pentru a afla dacă era destinat să tragă cartușul gol care se afla pe țeava uneia dintre puști, părea ușurat că întreaga afacere urma să se termine în curând.

O comandă tăioasă și cei 12 oameni și-au asumat rigida poziție de drepți. Încă o comandă și puștile le erau pe umeri;fiecare om se uita de-a lungul țevii la pieptul femeii care le era țintă.

Ea nu s-a mișcat deloc. Subofițerul se mutase într-o poziție de unde soldații îl puteau vechea cu colțul ochiului. Sabia sa era întinsă în aer. A căzut. Soarele – care era acum pe cer – a fulgerat pe lama lustruită în timp ce aceasta descria un arc în cădere. Simultan s-a auzit sunetul salvei. O flamă și o urmă de fum negru au ieșit din țeava fiecărei puști. Automat, bărbații și-au lăsat brațele jos.

Mata Hari căzuse. Nu a murit precum actorii sau starurile din filme ne fac să cred că mor oamenii atunci când sunt împușcați. Nu și-a ridicat brațele și nici nu a căzut în fața sau pe spate. În schimb, a părut că se prăbușește. Încet, inert, a căzut în genunchi, cu capul mereu sus, și fără nici cea mai mică schimbare de expresie pe chip. Pentru o fracțiune de secunde parcă s-a clătinat acolo, pe genunchi, uitându-se direct la cei care-i luaseră viața. Apoi a căzut pe spate, îndoindu-se la mijloc,  cu picioarele sub ea. Zăcea întinsă, fără mișcare, cu chipul întors către cer.

Un subofițer, care însoțea un locotenent, și-a scos revolverul din tocul mare, negru, pe care-l avea prins în talie. Aplecându-se, a pus gura revolverului aproape – dar nu chiar fix – pe tâmpla stângă a spioanei. A apăsat pe trăgaci, iar glontele a pătruns în creierul femeii.

Mata Hari murise cu siguranță.”

Desecretizarea arhivelor germane în 1970 a demonstrat că Mata Hari a fost, într-adevăr, spion german. 

"The Execution of Mata Hari, 1917, " EyeWitness to History, www.eyewitnesstohistory.com (2005).