Maria, regina tuturor românilor

În timpul războiului, Regina Maria a scris sute și sute de pagini de jurnal. Nota tot, zi de zi, cu o dedicație uimitoare, intuind parcă ce importanță vor avea, peste ani, însemnările sale. Dacă primele două volume ale Jurnalului de război, prezentate în numerele anterioare ale revistei noastre, au relatat izbucnirea conflicului și începutul ocupației germane (volumul I), respectiv cel de-al doilea an de război pentru România (volumul II), ultima parte a acestei trilogii memorialistice surprinde sfârșitul Marelui Război și îndeplinirea idealului național:România Mare.

Însă în 27 martie 1918, data primei însemnări din jurnal, România Mare părea un vis îndepărtat, aproape imposibil. Guvernul Marghiloman, pe care Regina nu contenește să-l critice, se pregătea să încheie o pace (viitoarea Pace de la București) dezastruoasă pentru țară. Se întâmplă atunci ceva neașteptat:Basarabia votează unirea cu România. O veste bună, dar pe care toată lumea o primește cu o bucurie stăpânită, aproape lipsită de entuziasm, chiar și Regina:„Nu încape îndoială că anexarea Basarabiei e un mare eveniment pentru țară, e primul pas către «unirea» poporului român la care am visat. S-a petrecut în mod neașteptat, prin destrămarea atotputernicei Rusii – s-a petrecut într-o vreme când inima îmi e prea îndurerată, ca să se bucure, nu mai sunt obișnuită cu bucuria și îmi zdrobesc atâtea greutăți sufletul, încât vestea aceasta bună e înăbușită de nenorocirea păcii detestabile și de îngrijorarea hidoasă pe care mi-o provoacă politicile noului guvern” [însemnare din 30 martie/12 aprilie 1918]. Bucuria unirii cu Basarabia era umbrită și de faptul că, în condițiile încheierii păcii cu Puterile Centrale, ea era percepută drept compensație pentru pierderea Ardealului. Nimeni nu putea prezice atunci ce se va întâmpla în decembrie 1918. 

„Aici nu prea e înțeles idealul de a trăi sau a muri pentru ori împreună cu o cauză”

Până atunci, România trece prin clipe grele. Guvernul negociază – sau mai degrabă acceptă pur și simplu – toate cererile ocupantului german și semnează o pace umilitoare, cu condiții foarte dure pentru țară. Atitudinea germanilor trezește în Regina Maria o furie aproape de nestăvilit și o ură de care nici ea nu se credea capabilă. Însemnările acelor săptămâni de disperare cumplită abundă în blesteme la adresa nemților:„Ah, brutele! Brute fără seamăn, îngrozitoare, băutoare de sânge. Cumplită va fi ziua pedepsei lor – li se vor ridica împotrivă înseși măruntaiele pământului ca să le arunce în față crima comisă”;„Să-i blesteme Dumnezeu din generație în generație și să-i învețe, într-o bună zi, să înghită țărâna umilinței și a disperării pe care o înghițim noi azi” [însemnări din 24 aprilie/7 mai și 26 aprilie/9 mai 1918].

În același timp, Regina se arată contrariată și de atitudinea românilor, nu doar a celor din guvern, ci și a celor care acceptă sclavia impusă de germani fără nici cea mai mică dorință de i se împotrivi:„Acum trec prin purgatoriu – fiindcă urăsc din toată inima ce văd în fața mea, e cea mai urâtă parte din dramă;ar putea fi partea care mă înlătură de pe scenă, caz în care, ei bine, am fost un episod din istoria României – dar, dacă se ajunge la situația cea mai rea, cel mai tare mă va supăra faptul că au fost în stare să fie atât de lași. Dacă se ajunge acolo, evident că adevărul e că nu merită să ții la ei și că ar trebui să te bucuri că ai scăpat de o asemenea nație de nemernici fără onoare, dar tot va durea foarte mult când va trebui să acceptăm că au fost, într-adevăr, nemernici și lași – cei cărora voiam să le dau viața, sufletul și iubirea mea, toată energia mea considerabilă, ceea ce nu e puțin lucru, și tot idealul meu curat, toată forța cu care muncesc și iubesc” [însemnare din 8/21 aprilie 1918].

În mijlocul acestei situații disperate, Regina Maria găsește un sprijin în Colonelul Boyle, personaj recurent în volumul de față. Joe Boyle, despre care s-a spus că a fost ultima mare dragoste a Mariei, apare aici ca prieten apropiat al suveranei, cu care ea simte că poate discuta orice, și pe al cărui ajutor, mai ales moral, se poate bizui oricând. Pe tot parcursul jurnalului, Maria are numai cuvinte de laudă pentru canadianul pe care îl cunoscuse la începutul lunii martie 1918:„n-am mai văzut un asemenea om, o asemenea voință, o asemenea concentrare a intențiilor plină de prevedere și altruism. Je m’incline devant– e un exemplar uman rar și atât de direct, de o sinceritate atât de nezdruncinată, și nu vrea nimic, nimic pentru el” [însemnare din 31 august/13 septembrie 1918].

„Carol a dispărut!”

La începutul lunii septembrie, când situația pe front se întorsese deja în favoarea Aliaților, iar pentru România se iviseră noi speranțe, în sânul familiei regale are loc o dramă care ajunge să pună în pericol chiar soarta dinastiei. Carol, prințul moștenitor, dispare fără urmă. Regina notează, la 2/15 septembrie:„Carol a dispărut! Se pare că a plecat de o săptămână de la Târgu Neamț și nu știe nimeni unde s-a dus”. 

După șocul inițial al veștii, instinctul matern îi spune Mariei ce s-ar fi putut întâmpla cu fiul ei:ea bănuiește că băiatul ar fi fugit cu iubita sa, Zizi Lambrino. În curând, teama i se confirmă:Carol fugise, într-adevăr, împreună cu cea pe care Regina o consideră „o aventurieră mică, nedemnă și vulgară”, și se căsătorise cu ea la Odessa. Ca mamă, dar și ca regină, Maria este disperată:„Cum a putut, cum a putut! Cum a putut! Acum, în clipele acestea, să ne părăsească pentru o asemenea ființă, să ne părăsească pe noi, țara lui, munca lui, regimentul lui, speranțele, ambițiile, visurile lui, ca un dezertor, să-și părăsească postul – cum a putut, cum a putut! Și întotdeauna a fost un fiu bun, un fiu încrezător, un băiat cinstit și sincer. Ce rătăcire l-a lovit? Ce nebunie i-a tulburat mintea?” [însemnare din 4/17 septembrie 1918]

Timp de câteva săptămâni, până la revenirea în țară a prințului moștenitor (care acceptă să se întoarcă și să se despartă, temporar, de soția sa) și găsirea unei soluții, Regina Maria se luptă din răsputeri împotriva politicienilor care doresc înlăturarea lui Carol de la succesiune. Conștientă că inamicii dinastiei profită de situație pentru a murdări numele familiei regale, percepută de germani drept o mare piedică în planul de supunere a României, Regina Maria refuză să renunțe la fiul ei și face tot posibilul pentru a-l convinge să renunțe la căsătorie.

Un vis devenit realitate:România Mare

Ultimele însemnări din jurnal relatează zilele agitate ale lunilor noiembrie și decembrie 1918, când „din toate părțile, românii se declară liberi să alcătuiască o singură națiune mare”. Era momentul culminant al Marii Uniri, pentru care România intrase în război în urmă cu doi ani și la care aproape încetase să mai spere. Și Regina gândește la fel:„Visul României Mari pare să devină realitate, e atât de neașteptat, încât nici nu-mi vine să cred. M-am obișnuit atât de tare cu dezastrul și necazurile de la începerea războiului, încât nu mă pot obișnui cu ideea că se poate să vină, în sfârșit, și ceasul nostru!” [însemnare din 25 octombrie/7 noiembrie 1918].

La 1 decembrie 1918, chiar în ziua proclamării unirii Transilvaniei cu România, familia regală se întoarce la București. După doi ani de exil, Regele Ferdinand și Regina Maria revin în capitală ca suverani ai unui stat întregit;ei defilează pe străzi alături de Armată și sunt aclamați de întreaga populație, alături de care sărbătoresc îndeplinirea idealului național:„Tot orașul era în delir. Lipsiserăm doi ani, cunoscuseră toate ororile ocupației, cu tot ce aduce ea, iar acum ne întorceam victorioși, în ciuda nefericirilor, ne întorceam după ce împliniserăm Visul de Veacuri, Visul de Aur al României. Ne întorceam cu România Mare – ne întorceam ca regele și regina tuturor românilor!” 

Regina Maria a României, Jurnal de război (III). 1918

Editura Humanitas;număr pagini:464;preț:69 lei