Marele drum către Est: cum s-a construit calea ferată transsiberiană
Calea ferată transsiberiană, care leagă capitala Rusiei de Orientul Îndepărtat, este cea mai lungă cale ferată din lume:măsoară nu mai puțin de 9.289 de kilometri, iar ramurile sale secundare fac legătura și cu Mongolia, China și Coreea de Nord. De ce, când și cum a fost construită această cale ferată?
Către sfârșitul secolului al XIX-lea, dezvoltarea economică a teritoriilor siberiene din Rusia era încetinită de lipsa unei infrastructuri adecvate care să lege această imensă regiune de Vestul mai dezvoltat al țării. Exista deja un drum de-a lungul Siberiei, construit încă din secolul al XVIII-lea, dar acesta nu era adecvat pentru circulația vehiculelor, și singura modalitate de a traversa Siberia era pe apă, de-a lungul fluviilor – care deveneau și ele impracticabile pe timpul înghețului.
Primul proiect de cale ferată prin Siberia a fost conceput abia după finalizarea rutei Moscova – Sankt Peteresburg, în 1851, și a fost propus de un antreprenor american, care a beneficiat de sprijinul ministrului Transporturilor și de cel al guvernatorului Siberiei, care dorea să colonizeze estul îndepărtat al țării. Această colonizare era însă imposibilă dacă nu exista o modalitate mai simplă de a transporta din alte zone ale țării alimente și grâne. În plus, guvernul rus nu dorea ca acest proiect să fie realizat de străini.
Aceste proiecte au fost ignorate de autoritățile centrale înainte de anii 1880. În cele din urmă, Țarul Alexandru al III-lea a hotărât că proiectul nu mai poate fi amânat, căci devenise vital pentru economia Rusiei. Chiar și așa, proiectul era de o asemenea amploare încât numai planificarea sa a durat zece ani de zile.
Costul total al proiectului a fost estimat la 35 de milioane de lire sterline și a fost acoperit exclusiv din fondurile vistieriei imperiale. Construcția căii ferate a fost împărțită în zece secțiuni, la care s-a lucrat aproape simultan, iar forța de muncă necesară a ajuns la 62.000 de oameni.
Drum prin Siberia
În martie 1890, viitorul Țar Nicolae al II-lea a inaugurat personal construcția segmentului de cale ferată din Estul Îndepărtat, la Vladivostok. Cu acea ocazie, și-a notat în jurnal gândurile despre viitoarele călătorii ce le va putea face cu trenul imperial de-a lungul sălbaticei Siberii.
Ca și în cazul căii ferate transcontinentale din Statele Unite ale Americii, inginerii ruși au decis să înceaă construcția din ambele capete pentru ca cele două segmente să se întâlnească la mijloc. În 1890 a fost ridicat un pod de-a lungul râului Ural, iar noua cale ferate a pătruns în Asia. Opt ani mai târziu, primele trenuri ajungeau pe malurile Lacului Baikal. Până la terminarea segmentului de cale ferată care înconjura lacul (în 1904), traversarea Baikalului se făcea un feribot special. Pe malul celălalt, calea ferată continua de acolo spre est, peste fluviul Amur, până la Habarovsk, unde începea segmentul care făcea legătura cu Vladivostok.
La construcția căii ferate au muncit atât soldați ruși, cât și prizonieri din cei condamnați la muncă silnică.
Oficial, calea ferată transsiberiană a fost finalizată în 1916, un timp de record pentru un proiect de o asemenea amploare. De-atunci înainte, în doar opt zile se putea ajunge din Europa la Oceanul Pacific.
Război și revoluție
În timpul războiului ruso-japonez (1904-1905), calea ferată transsiberiană s-a dovedit a avea un mare dezavantaj. Calea ferată avea o singură linie, astfel încât permitea doar circulația unui singur tren, într-o singură direcție. Acest fapt le-a pus probleme strategice și de aprovizionare rușilor, care nu puteau să-și deplaseze resursele către Est atât de repede pe cât aveau nevoie. De aceea, pe front japonezii au putut avansa foarte repede în timp ce rușii trebuiau să aștepte soldații și proviziile.
Aproape cincisprezece ani mai târziu, în timpul Războiului Civil ce a urmat revoluției bolșevice, calea ferată transsiberiană a fost folosită ca principala linie de legătură a armatelor Aliate venite, via Vladivostok, în sprijinul Albilor. Intervenția lor a fost însă în cele din urmă slăbită de activitatea partizanilor, care au detonat poduri și segmente ale căii ferate pentru a întârzia avansul inamicilor.
Calea ferată transsiberiană în Al Doilea Război Mondial
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, calea ferată transsiberiană a fost vitală pentru aprovizionarea frontului. Până la declanșarea Operațiunii Barbarossa, rușii au permis folosirea acestei rute ca legătură între Germania și Japonia. Germanii importau în special cauciuc (adus de japonezi din Asia de Sud-Est):spre exemplu, în primăvara anului 1941, până la 300 de tone de cauciuc erau transportate prin Siberia către Reich.
Tot atunci, calea ferată transsiberiană s-a dovedit a fi salvatoare pentru evreii care doreau să scape din Europa și să se refugieze în Japonia (și de acolo, în America).
Această situație s-a schimbat însă după 22 iunie 1941. Calea ferată transsiberiană a devenit atunci esențială pentru transportul proviziilor trimise de americani. Cum Japonia a permis navelor sovietice să traverseze nordul Oceanului Pacific, rușii au putut stabili o legătură directă și sigură cu americanii și au folosit calea ferată transsiberiană pentru a aduce din estul țării către zona de front toate proviziile necesare.
În prezent, calea ferată transsiberiană e folosită nu numai de locuitorii Rusiei, ci și de călătorii străini în căutare de aventuri. O călătorie de șase zile (cât durează acum drumul) de-a lungul continentului asiatic, care traversează pustia Siberie, nu este însă una ieftină, mai ales pentru cei care aleg să călătorească în lux, ca pe vremea Țarilor vechiului imperiu.
