Insulele Falkland (1982), un conflict fără o declarație de război

"Colegul meu argentinian şi cu mine am putea dezbate la nesfârşit bunele şi relele istoriei, şi mă îndoiesc că vom cădea vreodată la înţelegere". Sir Anthony Parson, reprezentantul britanic pe lângă O.N.U., rostea aceste cuvinte, la 1 aprilie 1982, în cadrul celei mai înalte instanţe a Naţiunilor Unite-Consiliul de Securitate.

În ziua următoare izbucnea, violent, diferendul dintre Marea Britanie şi Argentina pe care trecerea timpului l-a transformat, în opinia noastră, într-un nou război uitat alături de conflictul din Coreea, cel care a consacrat conceptul în istoriografia americană. Falkland a reprezentat un punct de cotitură în istoria relaţiilor internaţionale postbelice, atât prin evoluţia încleştării militare, cât şi prin semnificaţiile politice ale disputei.

De aceea o reevaluare a evenimentelor din petrecute în Atlanticul de Sud este imperios necesară din perspectiva consecinţelor conflictului şi reprezintă un mic omagiu adus participanţilor la acest război uitat.

Repere istorice

Insulele Falkland situate în Oceanul Atlantic de Sud, la aproximativ 500 de km de coasta statului Argentina şi la 13.000 de kilometri de Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord au fost denumite astfel în onoarea Trezorierului Marinei britanice, vicecontele Falkland, de către primul european a cărui debarcare în arhipelag este consemnată oficial-căpitanul englez John Strong (1690). Acestea cuprind două insule principale, Falklandul de Vest şi Falklandul de Est, ultima găzduind capitala coloniei-Port Stanley, şi un număr de circa 200 de insule mai mici printre care se numără Georgia de Sud şi Sandwich de Sud care nu aparţin arhipelagului, dar sunt dependente de acesta.

Nu este în intenţia noastră să ne referim la trecutul colonial tumultuos al insulelor, dar câteva aspecte trebuie menţionate. Descoperite, se pare, la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea de către olandezi, insulele care ulterior vor primi denumirea de Falkland au constituit subiect de dispută pe tot parcursul secolului al XVIII-lea între Spania, Franţa şi Marea Britanie. Despre dovezile referitoare la descoperirea şi la evoluţia colonială a arhipelagului, din perspectiva disputei juridice privind suveranitatea asupra sa dintre Argentina şi Marea Britanie, se poate trage concluzia că aceste dovezi sunt incomplete şi incoerente, adâncind caracterul vag al revendicărilor ambelor tabere cu argumente verosimile. La începutul secolului al XIX-lea, odată cu câştigarea, în defavoarea Spaniei, a independenţei de către Argentina, aceasta din urmă a revendicat insulele în baza dreptului de succesiune preluat de la spanioli. Cu toate acestea, insulele Falkland au intrat, în anul 1833, în posesia Marii Britanii, fiind populate de către coloniştii anglo-saxoni, iar Londra a exercitat o suveranitate continuă de aproape 150 de ani până în momentul invaziei argentiniene din 2 aprilie 1982.

După cel de-al II-lea război mondial ambele naţiuni au intrat ca membri cu drepturi şi obligaţii depline în O.N.U., acceptând astfel, potrivit articolului 2, alineatul 3 din Cartă să-şi rezolve orice dispută internaţională prin "mijloace paşnice", fără a recurge la violenţă. Când această chestiune a fost adusă în faţa organelor O.N.U. de către Argentina, Marea Britanie a menţionat că insularii erau descendenţii direcţi ai coloniştilor englezi care beneficiau de dreptul la autodeterminare pe care nu îl exercitau pentru că doreau să menţină legătura politică cu metropola. În schimb, Argentina a pretins că arhipelagul constituia una din ultimele rămăşiţe ale colonialismului european în America Latină şi că principiul autodeterminării nu avea în acest caz nici o relevanţă datorită caracterului britanic al populaţiei din insule menţinut artificial.

Argumente britanice şi argentiniene

Negocierile care au debutat în 1965 nu au ajuns la nici un rezultat deoarece ambele părţi nu au încetat în a-şi apăra poziţia cu argumente solide. Conform unora dintre aceste aserţiuni schimbarea produsă în statutul internaţional al insulelor după 1833 a fost una semnificativă. Din punct de vedere britanic, titlul de suveranitate a fost transferat către Marea Britanie pentru că aceasta a cucerit insulele şi prin acest act şi-a exercitat suveranitatea asupra lor de-a lungul timpului. De asemenea controlul ambiguu al Argentinei asupra insulelor, transformate din 1832 într-o colonie penitenciar, şi pretenţiile Statelor Unite asupra drepturilor de pescuit din zonă au oferit Londrei posibilitatea de a le revendica. Dreptul britanic asupra insulelor Falkland nu este bine argumentat de prima descoperire geografică sau de prima ocupare a lor, însă Marea Britanie putea susţine că începând cu anul 1833 a avut un drept tot mai fundamentat asupra insulelor derivat din administrarea lor continuă.

Argentina, pe de altă parte, nu a acceptat niciodată un transfer al suveranităţii în ceea ce priveşte insulele (aşa cum a făcut Spania în cazul Gibraltarului), protestând în mod frecvent împotriva "uzurpării britanice", astfel că titlul de posesie argentinian asupra insulelor, din punctul de vedere al Buenos Aires-ului, rămânea la fel de infailibil în 1982 ca şi în 1833, mai ales că britanicii nu au reclamat insulele pe baza principiului juridic "terra nulla". Dacă din punct de vedere al relaţiilor internaţionale, diferendul de suveranitate dintre Buenos Aires şi Londra poate fi comparat cu disputa dintre Japonia şi Federaţia Rusă privind suveranitatea asupra arhipelagului Kurile, în Extremul Orient, atunci tentativa argentiniană de a recupera insulele prin forţă, diferenţiază în mod evident cele două situaţii prezentate.

Un alt argument argentinian este acela potrivit căruia, din punct de vedere al dreptului internaţional, insulele nu au fost cucerite propriu-zis, deoarece Marea Britanie nu a declarat război statului argentinian, iar acesta nu a dispărut ca entitate politico-militară la momentul incidentelor din 1833 şi nici ulterior. Astfel, se poate emite, din punctul de vedere argentinian, ideea că insulele nu ar fi fost cucerite pentru că cele două ţări nu s-au aflat în stare de război în 1833. În acest context Argentina nu a recunoscut niciodată oficial pierderea arhipelagului. Aşadar, se poate trage concluzia că ocuparea insulelor şi stabilirea de colonişti în secolul al XIX-lea i-a acordat Marii Britanii până în 1982 controlul de facto asupra acestui teritoriu, în timp ce argentinienii s-au folosit de pretenţiile lor de jure şi de drepturile istorice pe care le-ar fi preluat de la Spania, spre a justifica acţiunea pe care au întreprins-o, în aprilie 1982, drept un incident intern, fără implicaţii internaţionale, deşi standardele din domeniu în privinţa folosirii violenţei o catalogau drept o evidentă agresiune.

O problemă complexă

Chestiunea revendicării insulelor Falkland este una extrem de complexă din prisma dreptului internaţional, legându-se de dreptul mării şi de aceea nu intenţionăm a ne implica în această lungă dezbatere referitoare la disputa drepturilor de exclusivitate asupra platformei continentale din zonă. Totuşi, câteva elemente necesită a fi prezentate din acest punct de vedere. În primul rând, remarcăm faptul că veleităţile Argentinei faţă de Marea Britanie privesc mult mai extinsa problemă a solicitărilor acesteia şi a statului Chile, referitoare la zona britanică din Antarctica, precum şi a disputei dintre cele două naţiuni sud-americane privind suveranitatea asupra Canalului Beagle. De asemenea, trebuie remarcat faptul că, odată cu trecerea anilor, în cadrul rundelor de negocieri, a apărut în tabăra britanică faţă de subiectul disputei o percepere a acestuia ca având o importanţă periferică pentru Regatul Unit.

În concluzie, în Falkland s-a acutizat sentimentul insularilor potrivit căruia ar fi fost "abandonaţi"de Londra. În paralel, revendicările Argentinei s-au acutizat şi datorită succedării la conducerea ţării, începând cu 1976, a unor dictaturi militare înclinate în a deturna atenţia propriei populaţii traumatizate de ororile regimului, prin recâştigarea încrederii acesteia cu ajutorul tezelor şi sloganurilor naţionaliste. Astfel, încercarea regimului de la Buenos Aires de a câştiga suveranitatea asupra a trei mici insule, la sud de Tierra del Fuego, în dauna statului Chile a sfârşit lamentabil în 1977-1978, când arbitrajul Curţii Internaţionale de Justiţie a acordat câştig de cauză statului chilian în "disputa Canalului Beagle", determinând o stare de tensiune între cele două state sud-americane. Îngheţarea disputei cu Chile a determinat reorientarea guvernului militar argentinian în-spre est, către alt obiectiv de politică externă, în vederea distragerii atenţiei propriei populaţii de la dificila situaţie economică internă:recuperarea insulelor Falkland/Malvinas.

Din perspectiva dreptului internaţional, conceptul de conflict asimetric îşi găseşte o puternică susţinere în teoria lui Nigel Purvis care menţiona că:" ... la un nivel elementar, suveranii par să ia în serios proprietatea de a se angaja în discursul internaţional juridic când ei caută să-şi rezolve problemele internaţionale."Această interesantă teorie afirmă că, de obicei, actorii internaţionali se folosesc de dreptul internaţional prin intermediul căruia revendică poziţia lor în termeni de posesie a unor drepturi legale. Astfel, când o naţiune decide să apeleze la forţa armată pentru a recupera /câştiga un teritoriu, acesta va prezenta revendicarea sa, invariabil, în termeni de drept internaţional. În acest context teoria lui Purvis se potriveşte conflictului din Falkland.

Argentina atacă, Anglia răspunde

Percepţia guvernului conservator de la Londra potrivit căreia arhipelagul avea o importanţă periferică, a determinat acceptarea unor reduceri bugetare la capitolul apărare, ceea ce s-a concretizat în Atlanticul de Sud prin retragerea singurei nave militare britanice care activa în zonă (HMS Endurance). Acest lucru a determinat impulsul comercianţilor argentinieni care, în martie 1982, au ridicat steagul Argentinei pe insula Georgia de Sud, aflată la sud-est de Falkland, şi izgonirea lor de către marina britanică. Iniţial guvernul argentinian lua în considerare o posibilă acţiune militară pentru perioada cea mai favorabilă, adică către sfârşitul anului, dar evenimentele din Georgia de Sud, dintre 19-26 martie, au determinat devansarea proiectului.

Ca urmare a acestui incident, la 2 aprilie forţele militare argentiniene au debarcat în Falkland şi au întâmpinat rezistenţa îndârjită a micii garnizoane britanice, în jurul reşedinţei guvernatorului britanic, Rex Hunt. Operaţiunea "Rosario"a continuat în ziua următoare cu invadarea şi ocuparea insulelor Georgia de Sud şi Sandwich de Sud. Reacţia Londrei nu a întârziat să apară şi în aceeaşi zi primul-ministru al Marii Britanii, Margaret Thatcher, declara în Camera Comunelor următoarele:"Trebuie să spun Camerei că insulele Falkland şi dependenţele lor rămân un teritoriu britanic. Nicio agresiune şi nicio invazie nu pot afecta acest simplu fapt. Obiectivul Guvernului este acela ca insularii să fie eliberaţi de sub ocupaţie şi să se întoarcă sub administraţia britanică cât mai repede cu putinţă."

În cadrul guvernului britanic a luat fiinţă un Cabinet de Război condus de "Doamna de Fier"care avea să gestioneze acţiunile legate de operaţiunea Corporatecare viza recuperarea insulelor. O serie de factori au concurat tranzitul eficient al Forţei Expediţionare Britanice din porturile engleze până în Atlanticul de Sud. Unul dintre aceste elemente este menţionat de amiralul Sandy Woodward, comandantul operaţiunii Corporate, care în însemnările sale a specificat importanţa din punct de vedere logistic a susţinerii Statelor Unite, în special prin intermediul Secretarului Apărării-Caspar Weinberger, de care au beneficiat britanicii în a utiliza facilităţile instalaţiilor militare americane din insula Ascension, aflată în mijlocul Atlanticului. Această insulă face parte din dependenţele insulei Sf. Elena, colonie a Regatului Unit.

Implicarea SUA

În primăvara anului 1982 Statele Unite se aflau într-o poziţie delicată din punct de vedere al relaţiilor internaţionale deoarece factorii de decizie americani conştientizau faptul că erau puşi în situaţia de a alege între aliatul lor tradiţional şi un regim politic care, oricât ar fi fost de nociv, era susţinătorul fervent al politicii de îngrădire a comunismului în America Latină practicată de Washington. Ferm ataşată de valorile care ghidau dreptul internaţional, America nu putea fi de acord cu o încălcare a principiilor menţionate în Carta O.N.U. potrivit cărora, un teritoriu nu putea fi preluat prin forţă de către un stat. Statele Unite au abordat, astfel, o poziţie de neutralitate binevoitoare faţă de Marea Britanie, iar colaborarea între cele două naţiuni s-a realizat în mod discret, aproape clandestin. La nivel oficial, însă, Statele Unite şi alte ţări latino-americane au încercat să medieze conflictul dintr-o poziţie de distanţare faţă de ambele părţi.

Război fără declaraţie de război

Este interesant de precizat, din perspectiva relaţiilor internaţionale, faptul că niciuna dintre părţi nu a declarat război celeilalte, datorită în mare parte restricţiilor impuse lor de către Carta O.N.U., iar ostilităţile militare au avut un caracter limitat. Se poate afirma că articolul 2, alineatul 3, dar mai ales alineatul 4, din Carta O.N.U., scot practic în afara dreptului internaţional posibilitatea unei ţări membre a organizaţiei de a recurge la război în a-şi rezolva disputele internaţionale.

De observat faptul că nici în 1833, când Marea Britanie a preluat arhipelagul, între ea şi Provinciile Unite (Argentina) nu a intervenit starea de război, lucru care susţine teza Buenos-Aires-ului conform căreia Regatul Unit era ilegal, în 1982, în posesia unui teritoriu naţional argentinian faţă de care Argentina nu renunţase niciodată să-şi reclame suveranitatea. Intenţiile belicoase ale Marii Britanii au fost puse în evidenţă prin declararea unei Zone de Excludere Maritimă, iar ulterior datei de 30 aprilie 1982 a unei Zone de Excludere Totală în jurul insulelor.

La 25 aprilie Marea Britanie a obţinut un prim succes militar prin recuperarea insulei Georgia de Sud. Au urmat luptele din 1 mai care, împreună cu primele angajamente navale, au avut drept scop crearea unei diversiuni capabile a permite infiltrarea echipelor de comando în arhipelag. Posturi de observaţie au fost amplasate de către britanici în jurul celor mai importante localităţi din insule, dar o semnificaţie crucială a deţinut-o un post de observaţie amplasat de către membrii S.A.S. în Chile.

Necesitatea ca avioanele de tip Sea Harrier să primească o avertizare din timp a determinat această acţiune. Zvonurile susţineau că sateliţii americani furnizau informaţii britanicilor, dar adevărul este că acest post monitoriza decolările avioanelor argentiniene şi transmitea în timp real informaţii utile flotei britanice prin intermediul unui echipament de ultimă generaţie în domeniu. Chiar şi în aceste condiţii britanicii au pierdut multe nave, dar acţiunile echipei S.A.S., care a evitat capturarea, au redus mult numărul pierderilor. Ulterior, cu ocazia reţinerii la Londra a generalului Augusto Pinochet, liderul de la acea dată al statului Chile sub acuzaţia de genocid, acesta a fost vizitat de Margaret Thatcher. Specialiştii britanici consideră că Doamna de Fier a rămas profund îndatorată dictatorului chilian pentru sprijinul acordat de acesta Marii Britanii în conflictul din Falkland.

Pe apă, în aer şi pe uscat

Pe 2 mai 1982 crucişătorul argentinian "General Belgano"a fost torpilat şi scufundat de submarinul nuclear britanic "Conqueror".Peste 370 de militari argentinieni şi-au pierdut viaţa, iar consecinţa imediată a acestui tragic eveniment a fost retragerea marinei militare argentiniene în porturi. Acest lucru a însemnat şi diminuarea pericolului reprezentat de portavionul argentinian "25 Mayo"pentru flota britanică. Două zile mai târziu, în replică, două avioane argentiniene Super Etendard au lovit şi scufundat cu rachete anti-navă din clasa Exocet distrugătorul HMS Sheffield provocând moartea a 20 de militari şi rănirea altor 24 de marinari, acesta fiind primul conflict militar în care s-a folosit acest tip de rachetă.

Unii istorici au susţinut că atacul a provocat retragerea grupării de portavioane britanice mult la est de arhipelag, slăbind astfel defensiva aeriană a navelor din avangardă precum şi a infanteriei debarcate. De altfel, după 2 mai, se poate trage concluzia că forţele aeriene argentiniene au fost singurele care au opus o rezistenţă veritabilă Forţei Expediţionare Britanice, trupele terestre fiind copleşite de superioritatea tehnică, profesionalismul şi eficienţa adversarilor britanici, în timp ce marina a preferat să se retragă în porturi după dezastrul crucişătorului "General Belgrano".

Pe 21 mai a avut loc o debarcare amfibie a trupelor britanice în Port San Carlos, pe insula principală a arhipelagului. După stabilirea unui cap de pod la San Carlos militarii britanici s-au îndreptat către capitală, dar pentru că înaintarea lor era ameninţată din flanc de prezenţa trupelor argentiniene în jurul locaţiei de la Goose Green, în sudul insulei, şi-au concentrat atenţia în acea direcţie. Aici, în noaptea zilei de 28 spre 29 mai 1982 a avut loc o lungă luptă nocturnă în care membrii batalionului 2 al regimentului de paraşutişti au înfrânt o forţă net superioară argentiniană, iar ulterior britanicii şi-au reluat marşul spre Port Stanley.

Argentinienii s-au retras în regiunile muntoase ale insulei unde au opus rezistenţă, în special în zona muntelui Kent, dar cea mai puternică regiune fortificată argentiniană a fost cea din jurul muntelui Longdon şi Two Sisters unde trupele britanice au purtat cele mai violente confruntări, în noaptea de 11 spre 12 iunie. În 14 iunie aviaţia argentiniană a înregistrat cele mai mari pierderi, iar situaţia pentru trupele terestre argentiniene era conştientizată ca fiind fără ieşire, căci de pe înălţimile din jurul capitalei trupele britanice aveau sub supraveghere Port Stanley. În acest context comandantul trupelor argentiniene staţionate în Islas Malvinas, gen. Mario Menendez, s-a predat cu toate trupele din subordine în seara zilei de 14 iunie 1982. Primul ministru, Margaret Thatcher avea să primească următorul mesaj:

"Comandantul Forţelor Terestre din Insulele Falkland, Port Stanley. În Port Stanley la ora locală 21.00, 14 iunie, generalul maior Menendez s-a predat împreună cu toate forţele armate argentiniene din East şi West Falkland, laolaltă cu armamentul din dotare. Se fac pregătiri pentru ca oamenii să se întoarcă în Argentina, şi să-şi strângă armele şi echipamentul. Insulele Falkland se află din nou sub guvernarea dorită de locuitorii lor.
Dumnezeu să ocrotească Regina,
(semnat) J.J. Moore"

Urmările conflictului

Consecinţele la nivel politic ale războiului din Falkland nu au întârziat să apară. După trei zile de la capitulare, locotenent-generalul Leopoldo Galtieri, comandantul suprem al Juntei, a fost demis din funcţia de preşedinte al ţării, deschizând calea spre instaurarea unui regim democratic în Argentina. În Marea Britanie, conservatoarea Margaret Thatcher a beneficiat de pe urma puseului patriotic pe care l-a declanşat conflictul în rândul britanicilor, asigurându-şi o victorie electorală covârşitoare şi realegerea în funcţia de prim-ministru al Regatului Unit. Ulterior conflictului, Argentina a reiterat pretenţiile sale, afirmând că va urmări realizarea acestora exclusiv prin mijloace paşnice. În decursul anilor, care au urmat diferendului, relaţiile diplomatice între Londra şi Buenos Aires au fost reluate abia în 1990.

Până în 1993 singurele contacte pe care le-au avut cele două ţări s-au limitat la întrecerile sportive internaţionale unde resentimente de ambele părţi au continuat să existe. Spre exemplu, cu prilejul Campionatului Mondial de Fotbal din Mexic, în 1986, cele două naţiuni s-au confruntat într-un meci eliminatoriu din faza superioară a competiţiei, pe care argentinienii l-au câştigat printr-un gol marcat de Armando Diego Maradona cu ajutorul mâinii. Jucătorul argentinian a susţinut că a fost "mâna lui Dumnezeu", referire evidentă la o posibilă pedeapsă şi revanşă divină.

Britanicii, în schimb, nu au ezitat să-l numească pe Maradona trişor. În 1993 ministrul britanic de externe de la aceea dată, Douglas Hurd, a fost primul membru al unui cabinet britanic care a vizitat oficial Argentina de la terminarea războiului. Abia în august 2001, la mai bine de nouăsprezece ani de la conflict, Tony Blair avea să fie primul prim-ministru britanic care vizita Argentina, aflată în plină criză economică, marcând astfel sfârşitul unei perioade de evitare şi susceptibilităţi la nivel diplomatic.

Bibliografie:

1. Anthony Clark Arend, Legal Rules and international society, New York, Oxford University Press., 1999.
2. Peter Beck, The Falkland Islands as an international problem, London, New York, Routledge, 1988.
3. Andrew Boyd, An Atlas of World Affairs, Tenth Edition, London and New York, Routledge, 1998.
4. Rodney A. Burden, Michael I. Draper, Douglas A. Rought, Falkland-the air war, Londra, Arms and Armour Press., 1987.
5. Mary Cawkell, The Falklandăs story:1552-1982, Shropshire, ed. Anthony Nelson, 1983.
6. Ken Connor, Ghost Force-the secret history of SAS, Cassel Military Paperbacks, Londra, 1998.
7. V. Gamba, The Falklands/ Malvinas War:a Model for North-South Crisis Prevention, London, Allen and Unwin, 1987.
8. Lowell S. Gustafson, The sovereignty dispute over the Falkland (Malvinas) Islands, New York, Oxford University Press., 1988.
9. His Majestyăs Stationary Office, Britain and the Falkland Crisis:a Documentary Record, London, 1982.
10. David W. McInyre, British Decolonization, 1946-1997, Houndmills, Basingstoke, Hampshire, Macmillan Press. LTD., 1998.
11. Robin Neillands, A fighting retreat:the British Empire, 1947-97, Londra, ed. Hodder &Stoughton, 1996.
12. Ritchie Ovendale, Anglo-American Relations in the Twentieth Century, Houndmills, Basingstoke, Hampshire, London, Macmillan Press. LTD, 1998.
13. Nigel Purvis, Critical Legal Studies în Public Internatinal Law, nr. 32., Harvard Journal of International Law 110 (1991).
14. Margaret Thatcher, The Downing Streed Years, Londra, Harper Coolins Publishers, 1993.
15. Carlos H. Waisman, Reversal of Development in Argentina, Princeton, Princeton University Press., 1987.